Luptatorii romani din Siberia (1914 – 1920) [Partea I]

Trenul blindat Mărășești în Siberia

O Anabasis românească, aşa a numit istoricul român Constantin Kiriţescu această campanie fără egal în istoria militară românească. Spre comparaţie, în actuala campanie din Afghanistan, armata română a avut până la 2 000 de militari la un moment dat, în schimb, românii din campania susmenţionată au fost de cinci ori mai mulţi, mult mai departe, şi ani de zile au fost total rupţi de legăturile cu ţara. Într-adevăr, poate fi comparată cu epopeea celor zece mii de greci pierduţi în Persia, descrisă magistral de Xenofon în opera numită chiar Anabasis.

Premize

Anul 1914 a însemnat începutul celui mai sângeros şi extins război pe care-l cunoscuse omenirea până atunci. Două blocuri militare antagoniste, Antanta şi Puterile Centrale, care de ani buni se priveau cu suspiciune, s-au aruncat sălbatic unul asupra celuilalt. Războiul se întinse rapid din Europa pe mările şi oceanele lumii şi în colonii, cuprinzând aproape întregul glob pământesc într-o vâltoare de foc.

Furtuna cumplită a războiului i-a prins pe români împărţiţi în trei. Pe de-o parte, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi ca şi carne de tun în primele rânduri împotriva ruşilor şi sârbilor. Era o politică clară a ungurilor de a extermina şi pe această cale, a războiului, populaţia românească majoritară din Transilvania, la fel şi austriecii gândeau despre românii bucovineni. Iar românii serviseră cum nu se poate mai bine interesele războinice ale habsburgilor în conflictele precedente, dovedind reale calităţi de luptători, atât împotriva lui Napoleon în numeroase campanii, mai cu seamă la Arcole, cât şi în alte războaie, cum ar fi în bătălia de la Sadowa sau Kronigretz (1866), chiar şi în timpul revoluţiei de la 1848-1849, când românii lui Avram Iancu au rămas neînvinşi contra ungurilor lui Kossuth. Pentru a-i motiva în luptă, stăpânii unguri şi austrieci le-au permis românilor să poarte la rever tricolorul românesc, creându-le iluzia că luptă pentru neamul lor, culmea ipocriziei, din moment ce cu câteva luni în urmă, doar purtarea unui simbol tricolor îi putea trimite la temniţă grea pentru mulţi ani de zile.

De partea cealaltă, românii basarabeni au fost înrolaţi în armata ţaristă, şi aici ei dând dovadă de mari calităţi militare. Pe lângă mulţi români care s-au evidenţiat în decursul timpului ca şi soldaţi de excepţie, e suficient să-l amintim pe Mihail Frunze, basarabean, de la numele căruia îşi trage numele Academia Militară sovietică de mai târziu. În luptele din Galiţia, s-a ajuns poate la cea mai mare tragedie a poporului român, români în tabere adverse să lupte unul împotriva celuilalt, pentru interese străine de propriul neam. Ardeleni şi bucovineni încrucişau baionetele cu basarabeni, puteau vorbi între ei în limba română înainte de a se ucide unul pe altul, deoarece luptau sub steaguri străine. Sânge românesc vărsat de români, pentru gloria vulturului imperial rus sau pajurii bicefale austro-ungare.

A treia parte o reprezenta regatul României, care s-a ridicat economic, politic şi militar de la unirea din 1859, sub Alexandru Ioan Cuza şi s-a consolidat mai mult, devenind o forţă în regiune în timpul regelui Carol I. Cucerirea independenţei în războiul din 1877-1878 a însemnat renaşterea puterii militare a României, combativitatea şi eroismul soldatului român smulgând admiraţia corespondenţilor de presă occidentali, iar campania din 1913 contra Bulgariei impunând statului României ca şi arbitru politic în Balcani. Dar în tragicul an 1914, România nu se putea hotărî de partea cui să intre în război. Avea de revendicat teritorii istorice româneşti, populate majoritar de români, atât de la ruşi, parte a Antantei, cât şi de la austro-ungari, parte a centralilor. Regele Carol I, respectat de întregul popor, înclina de partea centralilor, atât datorită ascendenţei sale germanice din neamul Hohenzollern, cât şi din credinţa inoculată de educaţia germanică că soldatul german nu va putea fi învins. Totuşi, majoritatea politică, guvernul şi opinia publică înclina pentru o intervenţie de partea Antantei, legăturile spirituale cu Franţa, sora latină, fiind preponderente. A urmat indecizia, care a avut drept consecinţă neutralitatea pe moment.

Referitor la acest aspect, al oportunităţilor şi ocaziilor pierdute, este important să amintim scrierile lui Octav Codru Tăslăuanu, mobilizat pe front ca şi locotenent român în armata austro-ungară. Observând faptul că la 1914, toate garnizoanele din sudul Ardealului erau ocupate de români mobilizaţi pentru a fi trimişi pe front, remarca oportunitatea ca România să intre în război invadând Ardealul chiar atunci. Toată suflarea militară, preponderent românească, s-ar fi alăturat armatei române, ocupând fără vreo opoziţie peste jumătate din Transilvania. Cu trupele reunite ar fi ocupat defileul Mureşului de unde ar fi putut rezista ani în şir atacurilor centralilor, care ar fi fost după aceea prinşi în alte lupte, Transilvania trecând ca şi front secundar. Dar este o variantă de istorie alternativă, românii fiind expediaţi rapid în primele linii din Galiţia şi Serbia, la 1916, când trupele române din regat au intrat găsind aici doar inamici, singurii lor aliaţi fiind localnicii. Despre această stare de spirit din 1914 Tăslăuanu vorbeşte amănunţit în amintirile sale (Trei luni pe câmpul de război, Hora obuzelor). Dar n-a fost să fie, astăzi putem face doar presupuneri.

Războiul s-a încins pe frontul oriental, cu victime imense pentru români şi alte naţionalităţi aruncate în prima linie ca şi carne de tun de stăpânii unguri şi austrieci. Românii au căzut, dar unii au fost luaţi prizonieri de către ruşi. Au fost trimişi în imensitatea imperiului rus, în lagăre de prizonieri, alături de alte neamuri, cehoslovaci, croaţi, polonezi, sloveni, italieni şi bineînţeles, unguri, austrieci şi germani.

Primul corp de voluntari români din Rusia

Curtată de ambele părţi, de multe ori în mod agresiv, România se decide să intre în război în august 1916. Regele Carol murise încă din 1914, iar regele Ferdinand a mers alături de voinţa populară, spre Ardeal. Promisiunile aliaţilor de susţinere s-au dovedit vorbe goale, atât cea a continuării ofensivei lui Brusilov, care deja se stinsese, cât şi cea de ofensivă a lui Sarrail, de pe frontul balcanic. Dimpotrivă, chiar generalul Sarrail avea nevoie de ajutor împotriva ofensivei preconizate a lui Mackensen din Bulgaria. Impactul intrării României în război a fost imens pentru Puterile Centrale. Doar pentru a ne da seama de aceasta, putem menţiona schimbarea imediată a Şefului Statului Major german, generalul von Falkenhayn şi înlocuirea sa cu tandemul victorios până atunci Hindemburg – Luddendorf, biruitorii de la Tannemberg. Falkenhayn a ajuns comandantul frontului transilvan împotriva românilor, dornic de răzbunare în urma înlocuirii sale din funcţie tocmai din cauza faptului că nu a prevăzut intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale.

Impactul a fost major, poate cel mai important eveniment al anului 1916. Mackensen renunţă la ofensiva sa împotriva armatei generalului Sarrail, dirijându-şi cei o sută de mii de germani, bulgari şi turci spre Dunăre, împotriva românilor. Germanii renunţă la ofensiva de la Verdun, scoţând divizii de aici, inclusiv cele bavareze de elită, îndreptându-le spre Transilvania invadată de români. Luptele au fost cumplite, a căzut aici chiar prinţul Henric de Bavaria în faţa diviziei conduse de generalul Traian Moşoiu. Dar românii nu aveau cum să facă faţă unui front mai lung decât întregul front de vest. Au pierdut bătălii, dar nu au cedat decât cu sânge şi jertfe în faţa atacatorilor. Lipsa de armament modern şi experienţă, precum şi atitudinea duplicitară a ruşilor şi-au spus cuvântul. Abia când frontul s-a stabilizat la sfârşitul anului pe Carpaţii Orientali şi sudul Moldovei, când două treimi din ţară şi capitala erau ocupate de vrăşmaşi, ruşii şi-au dat arama pe faţă. Au avut curajul să spună că de fapt aici trebuia să ajungem, să avem linia de front mai scurtă. De fapt ne împingeau în război, dar ne sileau să ne retragem pentru a avea o linie mai scurtă de apărat. Considerentele strategice erau altele, trebuia ca România să iasă cât mai slăbită din război, în aşa fel încât Rusia să poată să ocupe o bucată cât mai mare care să-i aducă stăpânirea la gurile Dunării şi spre Constantinopol, visul de veacuri al ţarilor ruşi. Iar o Românie întărită după război le-ar fi dejucat planurile. Se repeta episodul din 1877-1878, când i-am salvat pe ruşi, iar ei ne-au luat sudul Basarabiei drept mulţumire, ocupând ţara şi ameninţând cu desfiinţarea armatei române.

A existat o idee şi un proiect de înrolare a doritorilor români transilvăneni şi bucovineni dintre prizonierii din Rusia, ca şi voluntari în armata română, dar până în 1917 nu a putut fi aplicat din aceleaşi motive. Dar ţinând cont de pierderile suferite în 1916, ruşii şi-au dat acordul cu jumătate de gură şi sfert de măsură, cam în acelaşi mod în care conlucrau la recuperarea transporturilor de armament trimise de francezi pentru armata română şi pierdute prin gările ruseşti, sau pur şi simplu rechiziţionate de către ruşi. Ofiţerii francezi alergau pe tot cuprinsul Rusiei să recupereze acest armament şi să-l trimită românilor, izbindu-se permanent de indolenţa şi reaua voinţă a ruşilor.

Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernului Kerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Necesarul de trupe pe front care să înlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideile revoluţionare a făcut ofiţerii români recrutori din lagărele din Rusia să aibă acces mai uşor şi voluntarii au început să se scurgă spre lagărul de Darniţa, de lângă Kiev. Aici erau înarmaţi şi îndrumaţi spre frontul românesc.

Înainte de a pleca primul contingent, ofiţerii şi soldaţii de la Darniţa au redactat o declaraţie manifest, în care, ca şi reprezentanţi ai teritoriilor româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, „în numele dreptului fiecărei naţiuni capabile de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să se guverneze„, decide a „uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă” (13/26 aprilie 1917). Această proclamaţie a fost numită mai târziu „Prima Alba Iulia„, iar ecoul ei în lume a fost deosebit. A fost tradus în rusă şi franceză şi expediat Guvernului Provizoriu al Rusiei şi sovietelor din Petrograd, Moscova şi Kiev, precum şi guvernului român refugiat la Iaşi şi reprezentanţelor aliate din capitala Rusiei. De asemenea a fost expediat presei din ţările aliate, inclusiv în America, fiind înmânat misiunii române din SUA formată din Vasile Lucaciu, Vasile Stoica şi Ioan Moţa. Petre Nemoianu, fost prizonier în Rusia şi participant la evenimente, spune în memoriile sale că aviaţia aliată a lansat sute de ziare ce cuprindeau textul manifestului de la Darniţa şi informaţii despre Corpul Voluntarilor Români din Rusia peste poziţiile austro-ungare de pe frontul italian, încadrate cu mulţi soldaţi români.

Primul eşalon de voluntari transilvăneni şi bucovineni, format din 116 ofiţeri şi 1 200 de soldaţi a plecat spre Iaşi, oprind la Chişinău la 4 iunie 1917, unde au fost întâmpinaţi sărbătoreşte. Aceste treceri ale voluntarilor prin capitala Basarabiei, care vor continua, şi-au adus şi ele aportul la redeşteptarea naţională a basarabenilor. Nu trebuie uitat că unul dintre ultimele transporturi, cel din 6 ianuarie 1918, a fost momentul declanşării evenimentelor care au grăbit intrarea armatei române în Basarabia, pentru alungarea bolşevicilor.

Voluntarii defilând în faţa regelui Ferdinand Iaşi, 8 iunie 1917

A doua zi, 8 iunie, în cadrul unei mari adunări organizate pe câmpul de instrucţie de pe Dealul Şorogarilor din apropierea oraşului, voluntarii au depus jurământul solemn faţă de patrie, de faţă cu întreaga familie regală, guvernul în frunte cu I. I. C. Brătianu, generalii Prezan, Petala, Scerbaceev (comandantul trupelor ruse de pe frontul românesc), generalul Berthelot (şeful Misiunii Franceze în România), ofiţeri români, francezi, englezi, ruşi, membrii misiunilor diplomatice şi militare străine şi multă, multă lume.

„Jurăm credinţă regelui nostru Ferdinand, supunere legilor ţării şi îndatoririlor militare în toate împrejurările, în timp de pace, ca şi în timp de război. Aşa să ne ajute Dumnezeu!„.

Festivităţile au continuat în centrul Iaşiului, la statuia lui Alexandru Ioan Cuza, domnul unirii de la 1859. Au ţinut discursuri regele, primul ministru, Nicolae Iorga şi alţii, dar cel mai impresionant a fost cuvântul lui Victor Deleu, conducătorul voluntarilor. „De ieri, de când am călcat pământul acesta scump, care a fost pururi visul nostru, emoţiunea ne stăpâneşte pe toţi. Ne-a răpit aproape graiul (…) ne cheamă sângele şi neamul (…) dragostea de această ţară liberă la care zburau zilnic visurile noastre. Noi am pornit din ţară străină cu un singur gând: să mergem acasă. De aceea drumul nostru este unul singur, înainte! (…) Nu sunt aşa de înalţi Carpaţii cât ne sunt de inimile de înălţate. Azi am devenit cetăţeni ai României Mari. Avem datoria să ne răzbunăm tot trecutul plin de suferinţe şi pentru aşa ceva cred că se cuvine să murim„.

Într-adevăr, mulţi vor muri, mulţi voluntari ardeleni şi bucovineni plătind cu viaţa alături de fraţii lor din regat în cumplitele bătălii ce vor urma în această vară, în triunghiul de sânge şi foc marcat de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Al doilea corp de voluntari

După cum spuneam, voluntarii au continuat să sosească de la Darniţa până în februarie 1918, când noua situaţie din Rusia, în urma preluării puterii de către bolşevici şi ocuparea Ucrainei de către austro-germani a dus la desfiinţarea taberei de la Kiev.

Dar între timp recrutările continuau, mai ales în lagărele din Siberia, în teritoriile scăpate de sub controlul guvernului bolşevic. Şi alte naţionalităţi dornice de libertate din cadrul imperiului dualist se organizează în corpuri de voluntari, cum ar fi cehoslovacii, polonezii, iugoslavii, italienii, chiar şi letonii şi lituanienii. Cei mai numeroşi erau cehii, care se predaseră pe front ruşilor în masă, este celebru cazul unui regiment care trimis spre front, a trecut direct în rândurile ruşilor în pas de marş, cu muzica în frunte. Pentru organizarea lor depunea eforturi supraomeneşti profesorul Masaryk, viitorul preşedinte.

În această perioadă Rusia bolşevică încheiase pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, lăsând singură România pe frontul de est, înconjurată de duşmani. În aceste condiţii, România a fost şi ea nevoită să încheie pacea de la Buftea-Bucureşti, pace neratificată niciodată de regele Ferdinand.

Voluntarii rămaşi în Siberia au refuzat să depună armele, şi au jurat să continue lupta. Iniţial, ideea aliaţilor era trecerea tuturor voluntarilor, de toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum s-a reuşit în 1917 trecerea a 1 800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk. Dar Lenin se opunea categoric, la cererea germanilor. Aşa că o nouă idee se înfiripa, cea de reconstituire a frontului oriental din armatele ruşilor albi la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor, după ce ruşii albi îi vor învinge pe bolşevicii care trădaseră cauza aliată, mai mult, pactizaseră cu austro-germanii oferindu-le accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti.

Voluntarii români s-au organizat cum au putut, beneficiind de suport din punct de vedere al subzistenţei şi aprovizionării de la corpul cehoslovac, mult mai bine dotat şi aprovizionat. Românii îşi organizează primele două regimente, „Horia” şi „Alba-Iulia„, bine înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare, şi au început organizarea celui de-al treilea regiment, „Mărăşeşti„. Comandant militar al corpului este numit colonelul ceh Kadletz, dar se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român (constituit la 3 august 1918) condus de Voicu Niţescu. Motivul pentru care un colonel ceh a fost numit la comanda corpului românesc nu trebuie să ne mire. În primul rând, corpul român depindea din punct de vedere al aprovizionării de cel cehoslovac, mult mai bine organizat şi mai numeros, datorită demersurilor lui Masaryk şi trecerii acestuia pe lângă autorităţile ruseşti antibolşevice din regiune şi sprijinului direct al misiunilor aliate din Siberia, dar şi a sprijinului de care s-a bucurat în trecut în rândul autorităţilor ţariste şi mai apoi a celor ale lui Kerenski. În plus, românii care au fost luaţi prizonieri erau în mare parte grade inferioare şi simpli soldaţi, spre deosebire de cehoslovaci care se predau în corpore, cu tot cu ofiţerii lor superiori. Mai era şi politica austro-ungară, de a nu promova prea mulţi români în grade militare superioare, de teamă că influenţa acestora să nu ducă la dezertări în masă spre România, mai ales că nu se ştia pe ce cale o va apuca România. După 1916, cu atât mai puţin. În schimb, cehoslovacii nu aveau spre cine să-şi îndrepte privirile, întregul lor teritoriu fiind înglobat în imperiul austro-ungar.

O companie din batalionul românesc „Horia” în Siberia

O mare parte dintre prizonierii austrieci, unguri şi germani din lagărele de prizonieri s-au încadrat voluntari în armata bolşevică, o motivaţie în plus pentru români şi celelalte naţiuni oprimate să li se opună în cadrul corpurilor de voluntari naţionale, româneşti, cehoslovace, iugoslave sau poloneze. Desigur, au fost din cadrul acestor prizonieri care s-au înrolat în armata bolşevică, dar numărul lor, mai ales al românilor, a fost foarte redus. Cât despre gradul de încadrare în corpurile naţionale, după statistici, românii erau preponderenţi, cu 16% voluntari din totalul prizonierilor români din Rusia. Cifrele comparative, de exemplu pentru cehoslovaci, cei mai numeroşi, era de 12% voluntari din totalul prizonierilor cehoslovaci din Rusia. Scopul comisiilor de recrutare, respectiv al Consiliului Naţional Român, era să-i încadreze în aceste corpuri sau să-i convingă să nu se întoarcă încă acasă, unde ar fi fost recrutaţi de autorităţile austro-ungare şi trimişi urgent pe front împotriva aliaţilor. Demn de menţionat faptul că unii români s-au integrat destul de bine în Rusia, unii chiar stabilindu-se şi întemeindu-şi familii acolo. Ce s-a întâmplat cu ei mai târziu, greu de menţionat.

Vorbeam de ideea iniţială de a trimite corpurile de voluntari pe frontul de vest, în Franţa. Pentru a evita trecerea lor prin zona controlată de bolşevici, percepuţi ca şi aliaţi ai austro-germanilor, s-a decis expedierea lor pe calea cea mai lungă, prin Siberia pe trenul transsiberian până la Vladivostok, apoi îmbarcarea lor cu destinaţia finală frontul francez. Dar la începutul lunii mai a anului 1918, sub presiunile crescânde ale germanilor, guvernul de la Kremlin a cerut expedierea voluntarilor prin porturile nordice Murmansk şi Arhanghelsk, ce aveau dezavantajul că accesul spre ele trecea prin zona controlată de bolşevici. Temându-se de o trădare, mai ales că trupele germane nu erau departe de aceste căi de acces, marea masă a voluntarilor cehoslovaci a refuzat, într-un congres ţinut la Celiabinsk. La 25 mai 1918, Corpul Voluntarilor Cehoslovaci a decis să continue drumul spre est, iar dacă va întâmpina rezistenţă (o parte din staţiile de pe parcursul transsiberianului erau deja bolşevice) să treacă prin forţă. Românii erau atunci parte a eşalonului cehoslovac, puţin mai târziu îşi vor constitui regimentele proprii.

Conflictul s-a declanşat aproape imediat, au început atacurile Armatei Roşii şi a bandelor de bolşevici, la care se adăugau detaşamentele organizate de generalul german von Taube, responsabil în zonă, la care voluntarii au ripostat. În trei luni de zile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins între Volga şi Vladivostok. Astfel, în aceste regiuni ale Rusiei, apăruseră deja două fronturi de luptă. Unul principal pe Volga, între Armata Roşie şi unităţile ruşilor albi conduşi de amiralul Kolceak şi atamanul Dutov şi altul, de-a lungul căii ferate transsiberiene, între bandele de partizani bolşevici şi voluntari ajutaţi de ruşii albi. Aici apare şi intervenţia aliaţilor, care debarcă trupe în extremul orient, la Vladivostok, şi în porturile din nord, pentru a lichida regimul bolşevic şi a salva armatele voluntarilor. Din păcate, şi se va vedea mai târziu, unităţile debarcate erau total insuficiente, iar voinţa politică inexistentă, un mic efort atunci ar fi distrus regimul bolşevic, scutind omenirea de hecatombele de morţi în numele comunismului în secolul XX.

Între timp, românii se adunau tot mai mulţi în punctele de concentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Îşi formează regimentele independente, sub steag naţional, şi intră în misiune. Încă de când erau parte a corpului ceh, românii voluntari au luat parte la primele lupte împotriva bolşevicilor. Acum, ca şi corp naţional şi independent, li se dau misiuni specifice, iar cea mai mare răspundere era paza căii ferate a transsiberianului, artera de care depindea existenţa armatelor naţionale şi a celei populare a ruşilor albi din Siberia.

Stăpânire românească în Siberia

Voluntarii români cu sediul la Kinel sunt poziţionaţi până aproape de orașul Ufa, şi resping prin luptă atacurile bolşevice. În apropiere de Ufa, un atac puternic bolşevic reuşeşte să rupă legătura pe calea ferată dintre frontul de pe Volga şi cel interior, dar după o zi de luptă, beneficiind şi de ajutorul unui corp cehoslovac, legătura este refăcută. Unităţi româneşti sunt trimise în urmărirea bandelor bolşevice în pădurile din împrejurimi pe care le risipesc, punându-le în imposibilitatea de a mai ataca calea ferată.

La Celiabinsk, trupa cea mai puternică şi mai bine organizată este cea românească. Treptat, în paza şi stăpânirea lor intră întreg oraşul. Fabrica de oţel, depozitele militare, administraţia financiară, gara, podurile de cale ferată, clădirile publice, lagărul de prizonieri, toate sunt păzite şi apărate de români. Chiar şi clădirea în care se află statul major rus este păzită de voluntari români. Instrucţia recruţilor ruşi se face de către români, la fel şi străzile oraşului sunt patrulate zi şi noapte de voluntarii români. Doar garnizoana Celiabinskului este rusească, pe motiv de orgoliu, deoarece aici este instalat comandamentul suprem al armatelor naţionale. Dar practic întreaga forţă militară este în mâna voluntarilor români.

Necesitatea apărării transsiberianului a făcut ca românii să-şi extindă mai mult raza de acţiune, cuprinzând în stăpânirea lor şi oraşele Kurgan şi Petropavlosk, în răspunderea lor revenind 700 de verste (aproape 1 200 de kilometri) din calea ferată transsiberiană. Comandanţi (primari) ai celor două oraşe sunt numiţi locotenent doctor I. Sabo (pentru Kurgan), iar pentru Petropavlosk locotenent Cornel Vaida, cu puteri discreţionare.

Impresionat de disciplina şi combativitatea voluntarilor români, comandantul brigăzii ruse spunea: „dacă Rusia ar dispune numai de două divizii româneşti, acestea ar valora mai mult decât douăzeci de divizii ruse şi regimul bolşevic ar aparţine deja istoriei„. Nu greşea prea mult, pe frontul de pe Volga se înfruntau armata roşie şi cea albă condusă de atamanul Dutov şi amiralul Kolceak, câte 120 000 de luptători de fiecare parte. Dar erau atât de dezorganizaţi şi indisciplinaţi, încât, conform relatărilor observatorilor şi trimişilor militari aliaţi, două divizii europene bine organizate le-ar fi spart frontul şi ar fi avansat până la Moscova fără probleme. Din nou, un mic efort aliat ar fi rezolvat problema comunismului care a răvăşit istoria secolului XX. Dar războiul în Europa se termina prin capitularea Germaniei, puţin mai târziu, şi după mai bine de patru ani de lupte aliaţii erau sătui de război. Ei au decis mai târziu să lase Rusia de capul ei, pe principiul neamestecului în treburile interne. Şi au lăsat-o, deschizând cale liberă lui Lenin, şi apoi lui Stalin, spre dominarea unei bune părţi a lumii, cu preţul a milioane de vieţi omeneşti.

Românii nu ştiau şi nu aveau cum să ştie ce va fi în viitor. Ei stăpâneau o bună parte din linia transsiberiană şi îşi făcea datoria. Aproape o sută de ani mai târziu, soldaţii români stăpânesc o provincie din Afghanistan, provincia Zabul, cu puţin mai mică decât Dobrogea, şi îşi fac datoria.

Calea Ferată Transsiberiană

Va urma!

 _____________________

Bibliografie:

• Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol I, În Rusia sovietelor, editura Marist, 2008
• Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol II, În Siberia lui Kolceak, editura Marist, 2008
• Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918 – 1920, editura Marist, 2009
• Ioana Rustoiu şi colectiv, Corpul Voluntarilor Români din Siberia, 1918-1920, album de fotografii, editura Marist, 2010
• Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei, Unirea (1914 – 1918), editura Marist, 2010
• Ioan I. Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului (1916 – 1919), editura Aeternitas, 2003

de  Cristian Negrea

http://www.istoria.md