Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop...

Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (V)

by -
2 1320

Discursul comunist: faza antinaţională (p. 107-112)

Nemulţumit de prestaţia marilor istorici români interbelici, deţinuţi şi/sau ucişi, cei mai mulţi, de totalitarismul comunist, autorul nostru ar trebui (ar fi de aşteptat) să-i desconsidere complet pe istoricii care au scris sub regimul impus după 1944. Şi totuşi atitudinea nu este tocmai cea la care ne-am fi aşteptat. Dar să nu anticipăm.

La început, dl Boia constată, pe bună dreptate, că regimul de import a eliminat dilema Occident sau tradiţie, impunând un model cultural complet străin. În acest context, nici nu au mai existat în prim-plan istorici autentici, profesionişti, ci ideologi improvizaţi. În acei ani s-a împlinit, cu metode regretabile, ceea ce părea că doreşte dl Boia din partea istoricilor — eliminarea oricărei urme de „naţionalism” românesc din istorie — numai că totul a fost însoţit de aneantizarea spiritului naţional, de negarea valorilor poporului român, de contopirea noastră cu slavii şi de repudierea Occidentului. Unde erau vremurile „idealistului” Pârvan, care constata occidentalizarea Daciei, în primul mileniu înainte de Hristos, şi care era totuşi blamat de dl Boia?

Dintr-un anumit punct de vedere, sub comuniştii stalinişti a biruit spiritul internaţionalist sau universalist, aşa cum îl înţelegeau sovieticii: elevii nu mai trebuiau să-şi iubească în nici un fel patria şi poporul lor, ci de-a dreptul omenirea, fireşte, numai partea „exploatată”, pe „muncitori şi ţărani”. Mărturia supremă a universalei iubiri trebuia să fie devotamentul nelimitat faţă de URSS. Practic, românii, nemaiavând voie să iubească România, erau obligaţi să iubească nu lumea, cum se spunea în lozinci, ci URSS-ul, „bastionul păcii”, locul de unde venea „lumina”. Paradoxal, „lumina” venea din nou de la Răsărit (ca după declinul Imperiului Roman de Apus), prin decizia forţei armelor, dar ce „Răsărit” şi ce „lumină”! Până şi unii ideologi comunişti convinşi erau şocaţi: dragostea pentru omenire nu trecea prin dragostea pentru propriul popor, ci prin devotamentul faţă de „sovietici”. Ştergerea memoriei era la ordinea zilei. Un exemplu ar putea fi edificator: profesorul nostru de limba latină din liceu, Spiru Hoidas, de fericită aducere-aminte, ne relata, la începutul anilor ’70 ai secolului XX, cum în sala festivă a şcolii noastre — Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov — acolo unde în 1883 avusese loc premiera operetei „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu (unul dintre iluştrii profesori ai liceului), fusese plasat în anii stalinismului un „cearşaf roşu” peste vechea inscripţie latină care preciza că locul era închinat „învăţăturii şi educaţiei” sau „literelor şi virtuţii” (Litteris et Virtuti). Elevii nu mai trebuiau să ştie că româna este o limbă neolatină, fiindcă fusese declarat oficial caracterul slav al limbii noastre. Profesorii şcolii nu respectau, în general, noile precepte. Liceul, fondat în 1850 (cu sprijinul marelui ierarh şi om de cultură Andrei Şaguna, episcop şi apoi mitropolit al Ardealului) şi numit un timp „Şcoalele Centrale Române”, fusese multă vreme (în stat străin) locaş confesional ortodox, pentru tineri din întreg spaţiul românesc. Spiritul în care s-a studiat mereu în aceste „școale” de tradiţie ortodoxă, unde mai predau încă prin anii ’60-’70 profesori formaţi înainte de 1948, a fost unul de mare seriozitate, în acord cu legatul moştenirii latine şi al raporturilor organice cu Occidentul.

Dl Boia nu pierde însă ocazia să lovească „elegant” în biserica ortodoxă, „colaboratoare” a regimului şi care a canonizat discret în 1950-1955 primii sfinţi români, potriviţi sub aspect „social-politic” (colaboratori cu Rusia sau anti-greco-catolici), prefigurând ceea ce va face apoi cu Ştefan cel Mare (p. 111-112). Ne întrebăm însă în ce fel a influenţat acest act, evident interesat, al bisericii, vegheate de regimul comunist, conştiinţa românească. Canonizarea nu a fost aproape deloc mediatizată şi nu a vizat în nici un fel masa românească. Era un gest de „bunăvoinţă” al regimului stalinist pentru a atrage elita bisericească şi Sfântul Sinod spre colaborare, nu masele. Masele nu mai trebuiau să ştie de sfinţi, nici români, nici neromâni.

Ţinând seamă de severitatea cu care dl Boia tratează „exagerările naţionaliste” ale lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, C. C. Giurescu, Gh. I. Brătianu sau P. P. Panaitescu, ne-am fi aşteptat la o analiză mai detaliată a erorilor „istoricilor” stalinişti şi mai ales a urmărilor lăsate de aceste falsificări dictate de sus asupra conştiinţei româneşti. Şi, mai ales, era necesară, pentru cititorul neavizat căruia i se adresează cartea, o precizare, comentată pe larg: dacă Iorga, Brătianu, Giurescu ori Panaitescu au greşit uneori, fiindcă oameni suntem, au făcut-o fără intenţia de a greşi şi fără impunerea cu forţa, din afară, a erorii, pe când Mihail Roller (mânat de forţe de deasupra sa) a dictat cu cinism tuturor „istoricilor” un mod comunist-stalinist unic de tratare a trecutului. Mihail Roller şi mulţi colaboratori ai săi scriau intenţionat fals despre trecutul românilor. Ei într-adevăr re-creau trecutul, după tiparele „dictaturii proletariatului”. Dl Boia îi face pe toţi istoricii din România comparabili şi compatibili numai pentru că ar fi cu toţii, chipurile, creatori sau transmiţători de „mituri”. Dar a pune marea galerie de istorici interbelici alături de vulgarizatorii comunismului stalinist ni se pare mult prea mult. Nu este numai inexact, dar este umilitor şi jignitor. Amalgamarea istoricilor români de calibre diferite, trăitori sub regimuri diferite şi plasarea tuturor în categoria nonvalorilor sau a valorilor îndoielnice reprezintă o metodă primejdioasă, incorectă. Evident, autorul nostru îi apreciază pe mulţi dintre cei mari pentru creaţia lor şi nu-i condamnă în mod direct, numai că, în acelaşi timp, declarându-i naţionalişti, autohtonişti, ortodoxişti etc., adică inapţi pentru receptarea în noua Românie dornică de integrarea europeană, îi discreditează şi-i compromite.

lucian boia

*Ioan Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, p. 77-79, Editura Enciclopedică, București, 2014

(Visited 402 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. NET-u o stire ratacita/ Mi-a adus manjind fereastra : / Este Boia ce emite / Peste tot ideea asta / Zicand ca Stefan cel Mare / Dac-ar fi fost intrebat: / ” Esti roman ?” el foarte tare / Poate ca s-ar fi mirat! / O atare judecata este demna de un BOU / Cu o minte intunecata / Ca o cripta de cavou! / Caci de cand Moldova este / – Asta se stie precis – / Toti din jur, prinzand de veste / Despre moldoveni au zis / Ca-s romani…iar numai domnul / VALACHORUM MOLDAMENSIS / Lucrul de toti cunoscut / – Dupa mintea acestui BOUR / Singur el n-ar fi stiut!/Caci doar cand nu ai stiinta/ De ceva – cazi in mirare – / Atunci cand iei cunostinta, / Chiar si printr-o intrebare,/ Dar cum oare sa te mire / C-ai aflat si pe-alte cai / Ce poate sti fiecare / Chiar de la parintii sai? /Si cum poate sa te mire/ Ce-i stiut de toti si spus / Daca esti intreg la fire / Si n-ai mintea la redus?/ Insa noi n-avem dovada / – Si de-aceea nu insist – / Despre Stefan sa se creada / C-avea mintea de BOIST! / Chiar de-avea pe-a lui stindarduri / Capete de boi brodate / El tinea a boii in grajduri / Nu in UNIVERSITATE ! / Totusi, hai sa-i dam crezare: / Poate Stefan S-A MIRAT… Insa nu de intrebare, / Ci de BOUL ce-a intrebat!

  2. „…o precizare, comentată pe larg: dacă Iorga, Brătianu, Giurescu ori Panaitescu au greşit uneori, fiindcă oameni suntem, au făcut-o fără intenţia de a greşi şi fără impunerea cu forţa, din afară, a erorii, pe când Mihail Roller…”

    No, aici Dvs. „gresiti”, d-le Pop. Exact ca istoricii criticati de d-l Boia: orga, Brătianu, Giurescu ori Panaitescu etc.

    Domnii in cauza au creat istoria romaneasca, nu au scris-o, 🙂

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.