Lucian Blaga, diplomatul

Intrarea lui Lucian Blaga în diplomaţie s-a făcut la dorinţa sa, dar şi ajutat de omul politic (şi diplomat) Caius Brediceanu, fratele mai mare al soţiei sale, Cornelia, cu care se căsătorise la 16 decembrie 1920, în urma unei frumoase (şi febrile) poveşti de dragoste (celălalt frate al soţiei sale era muzicianul Tiberiu Brediceanu). În acest sens, cităm cererea sa, scrisă de mână, aşa cum se păstrează în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, purtând ştampila Registraturii Generale, nr. 00863/5 ian. 1922: „Domnule Ministru, Subsemnatul vă rog să binevoiţi a mă primi în corpul consular, numindu-mă cancelar la Legaţiunea din Paris. Sunt doctor în litere şi filosofie la Universitatea din Viena – şi am publicat o serie de lucrări literare bine primite de critica noastră, între altele „Poemele luminii” şi „Pietre pentru templul meu”, ambele premiate de Academia Română. Primind acest post, cred că mă pot şi mai bine desvolta, ajungând în contact cu Occidentul”. Cererea – datată „Bucureşti, 28 Dec. 1921” – are pe margine două însemnări: 1. „Recomand călduros numirea dlui Blaga, mai ales că la Paris nu avem nici un ardelean”, recomandare semnată de Caius Brediceanu (care era, atunci, „ministru de stat pentru Ardeal, Banat şi părţile ungure”; mai târziu, chiar ambasador, la Rio de Janeiro, Vatican şi Viena); 2. „Se va numi cancelar în postul vacant” (semnătură indescifrabilă). La (chiar) 5 ianuarie 1922, Lucian Blaga primeşte de la Direcţia Personal-Protocol din Ministerul de Externe copia Decretului nr. 76, prin care îi este anunţată numirea în funcţia solicitată, începând cu data de 1 ianuarie 1922. De data aceasta, vestea nu i-a mai făcut plăcere; poetul voia să rămână acasă, la uneltele sale. Într-o condiţie materială precară, ceea ce n-o încânta pe Cornelia; acum, se pare – şi din tocmai această cauză – tinerii soţi (în pofida unei iubiri aprinse şi sincere) s-au certat pentru prima oară. După o soluţie de compromis – solicitarea unei amânări pe caz de boală – poetul trimite o cerere către Minister, în care solicită „punerea în disponibilitate” din funcţia de cancelar, motivând prin urgenta încheiere a „mai multor lucrări literare”; la 17 aprilie 1922 primea Decretul nr. 1739, prin care era anunţat că petiţia i-a fost acceptată.
După patru ani, va cere din nou intrarea în diplomaţie, solicitând numirea în postul de „ataşat de presă” la Munchen; dar va ajunge (volens-nolens) la Varşovia, în acelaşi post. Chiar dacă n-a fost încântat de acest loc, trebuie spus că Blaga şi-a făcut datoria de diplomat cu zel şi pricepere – aşa cum va face, vreme de peste zece ani, în toată această nouă şi fascinantă carieră.
În ziua de 4 noiembrie 1926, soţii Blaga descindeau la Legaţia Română din Varşovia, pe strada Wiejska, numărul 10. Pe data de 22 noiembrie 1922, diplomatul Lucian Blaga înainta deja primul său amplu raport către ministrul Ion Mitilineu. El se află – scris de mână (mărunt, cursiv, caligrafic, curat) – în Arhiva M. A. E., consemnat la Registratura Generală sub nr. 69025/2 dec. 1926. Îl transcriem în întregime, ca pe un argument de înalt profesionalism:

„Domnule Ministru,
La câteva zile după ce mi-am luat în primire postul de ataşat de presă pe lângă Legaţia română din Varşovia, am început să trimit zilnic un „buletin al presei polone” la Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti. În cele ce urmează voi face un scurt raport asupra evenimentelor politice şi culturale mai însemnate petrecute în cele zece zile din urmă în Polonia, precum şi o dare de seamă asupra activităţii mele de iniţiere în noul post.
Serbările în amintirea lui Chopin
La 12 ale lunii curente s-au început serbările în amintirea lui Chopin, care au culminat cu desvălirea monumentului său, opera sculptorului Szimanowski. Au venit la aceste serbări reprezentanţi ai lumii muzicale din toată lumea. Amintesc celebrităţi ca Weissman, Vidal, Kempf şi alţii. În lipsa unui muzician anume trimis – România a fost reprezentată prin subsemnatul, ca delegat al Ministerului Cultelor şi Artelor. Programul celor trei zile, cât au durat serbările, a fost încărcat. Observatorul străin a avut din belşug ocazia să se convingă de iubirea de fast exterior a poporului polonez, asupra căruia abundenţa şi excesul de forme ale barocului au lăsat urme neşterse. Delegaţii ţărilor străine au ţinut discursurile de preamărire a lui Chopin – şi subsemnatul însuşi a adus într-o cuvântare omagiul României marelui compozitor. Coroanele depuse de delegaţii diferitelor ţări (şi din partea României) au încheiat lanţul festivităţilor. Cu ocazia serbărilor a apărut şi frumoasa revistă „Muzica”, de subt conducerea lui M. Glinsky, într-un număr special dedicat muzicei europene. Un capitol aparte despre muzica românească e scris de Filip Lazăr. Pentru subsemnatul serbările lui Chopin au fost şi un bun prilej de a cunoaşte o mare parte din lumea artistică şi literară a Varşoviei.
Politica internă
Principalul eveniment în politica internă a Poloniei în ultimele zile pare a fi trecerea în opoziţie faţă de guvern a Partidului Socialist Polonez. Mareşalul Pilsudski, care la venirea sa la putere a fost sprijinit îndeosebi de partide de stânga, îşi caută o orientare mai potrivită temperamentului său şi intereselor statului: o apropiere de partidele de dreapta. Unul din scopurile sale e neapărat distrugerea Partidului Democrat Naţional. A încercat-o cu socialiştii, o încearcă acum punând la cale prin prinţul Radziwill înfiinţarea partidului dreptei naţionale. De altfel, planurile lui Pilsudski sunt planurile unui sfinx. Sigur e în orice caz că tinde spre o simplificare a vieţii politice din Polonia, reducând cât mai mult numărul partidelor. (A se vedea în privinţa aceasta articolul din „Kattowitzer Zeitung”, la anexe).
Politica externă
Se discută îndeosebi nota reprezentantului sovietic la Varşovia, Woikow, către Ministrul de externe, d. Zaleski, în chestia tratatului sovieto-lituanian. Ratificarea din partea senatului a tratatului de garanţie între România şi Polonia a fost amânată, fără ca această amânare să stârnească vreo discuţie în presa polonă.
Presa
A fost grav atinsă libertatea ei prin decretul numit în ironie „lex Zaratustra”, pentru tendinţele ei dictatoriale. Se pare însă că zilele viitoare vor aduce schimbarea decretului, care de altfel până acum nu a fost aplicat decât în cazul unor excese de zel ale ziarelor din provincie. În ce priveşte atitudinea presei polone faţă de România, nu s-ar putea vorbi de o lipsă generală de bunăvoinţă, ci mai curând de o lipsă de informaţie. Ceea ce se dă asupra României sunt ştiri scurte, unele mai senzaţionale, altele mai puţin, transmise de diverse agenţii telegrafice. Între aceste agenţii este îndeosebi una (Agenţia de Est – probabil West – cu iniţialele A. W.) care dă adeseori informaţii tendenţioase cari vin probabil de la Budapesta sau Viena. După câte am putut afla până acum, Agenţia aceasta nu e departe de faliment. Un alt lucru care interesează mai deaproape e că vreo câţiva jurnalişti, dintre cei cari au luat parte la Conferinţa de la Galaţi, au ţinut împreună cu subsemnatul o şedinţă în care s-a constituit, conform statutelor „Presei polono-române”, comitetul local al acestei asociaţii. Membrii comitetului, din care şi eu fac parte, m-au asigurat de tot sprijinul în acţiunea de apropiere ce voi întreprinde.
Activitatea ataşatului de presă
În afară de „buletinul presei” pe care îl trimit zilnic la Bucureşti, am căutat până acum să-mi creez legături în presa polonă.
Preşedintele sindicatului jurnaliştilor de-aici, d. Denbicki, mi-a pus la dispoziţie o rubrică lunară „românească” în „Tygodnik ilustracia” – una din revistele cele mai răspândite în Polonia.
Scriitorul K. Bandrowsky m-a rugat să-i dau în fiecare lună un articol despre literatura sau arta noastră, pentru ziarul „Glos Prawdy”. Astăzi i-am dat întâiul articol.
Şef-redactorul de la „Baltische Presse”, d. E. Ruecker, mi-a făgăduit să-mi dea tot sprijinul său prin ziarul ce-l conduce.
Primiţi, vă rog, Domnule Ministru, asigurarea înaltei mele comsideraţiuni,
Lucian Blaga”.

În anul petrecut la Varşovia – 1 noiembrie 1926-1 noiembrie 1927 – a publicat câteva articole, făcând cunoscută literatura română: „Poezia românescă de la Octavian Goga la Ion Barbu”, în „Glos Prawdy Literacky”, la 19 ianuarie 1927; tot aici, un grupaj de ştiri despre viaţa literară românească – în special, despre noul roman al lui Liviu Rebreanu, „Răscoala” – în 6 martie 1927. În ziarul „Dziennik Warszawski”, în care apăruse (la 4 ianuarie 1927) un articol calomniator despre România şi poporul român, Blaga dă o replică usturătoare, intitulată „Fanteziile urâte ale unui om lipsit de frumuseţe”, în care demonstrează nu numai ignoranţa, dar şi reaua credinţă a defăimătorului.
Activitatea lui Lucian Blaga a avut ecou în presa din ţară; ziarul „Cuvântul” subliniază, într-un articol din această perioadă: „Primul început de prezentare a literaturii române publicului polonez se datoreşte domnului Lucian Blaga, ataşat de presă la Varşovia”.
În acelaşi timp, mulţumit de activitatea diplomatică depusă de poet, directorul Direcţiei Presă şi Propagandă din Minister, prof. univ. Alexandru Marcu, i-a solicitat, pe lângă buletinul zilnic al presei poloneze, două rapoarte lunare – care să conţină impresii personale cu privire la funcţionarea serviciului de presă şi propagandă.
(O întâmplare personală, cu care Blaga nu uită să se mândrească la prieteni: de Crăciunul din 1926 îşi cumpără maşină de scris, la care – îşi anunţă prietenul Ion Breazu, aflat la specializare la Paris – transcrie piesa de teatru „Meşterul Manole”, tipărită şi lansată la Sibiu, în august 1927, în prezenţa autorului, aflat in concediu de odihnă).

La 1 noiembrie 1927, diplomatul Lucian Blaga este transferat la Praga, în acelaşi post de ataşat de presă. La 7 noiembrie închiriază o cameră la pensiunea „Karel IV” (la sugestia amicului Eugen Filotti, predecesorul său, care va deveni directorul Direcţiei Presă în Minister) apoi se mută pe strada Malatova, la două camere, „deocamdată destul de bune”. Praga îi prieşte – şi lui, şi soţiei; au sentimentul unei reîntoarceri în Europa. El îi şi scrie prietenului Ion Breazu, în Franţa: „…sunt transferat la Praga, deci aproape de inima Europei – şi la 18 ore (de fugă cu expresul) mai aproape de Paris” (oraş pe care ţinea foarte mult să-l vadă – şi va izbuti, mai târziu, fiind întâmpinat pe peronul Gării de Est de către acelaşi Ion Breazu).
Deşi la Praga nu a stat decât cinci luni de zile, Blaga şi-a făcut repede remarcată (şi impusă) personalitatea. A stabilit relaţii cu principalele ziare şi Agenţia cehoslovacă de presă „Ceps”, cu ajutorul căreia a difuzat articolul „Situaţia din România”, reluat de mai multe cotidiane („Reforma”, „Ceske slovo”, „Narodni Listy”). La Minister, reuşeşte să impună „raportul de presă săptămânal” (în locul celui zilnic) aşa cum procedau toate marile ambasade de aci. Merită, de asemenea, reţinut severul program zilnic pe care şi-l impusese poetul-diplomat: dimineaţa, în drum spre Legaţie, se oprea câteva minute în grădina Kinsky, „în ipostaza de sfânt care hrăneşte păsările”; la birou era „gazetar şi diplomat”; după-amiază studia căteva ore la Biblioteca Universităţii; către seară devenea „propagandist” al culturii şi literaturii române, pe la ziarele şi revistele pragheze; seara o consacra poeziei personale – sau spectacolelor de teatru; duminicile, împreună cu soţia (uneori şi cu familia altui diplomat) făceau lungi plimbări în jurul oraşului (odată umblând „vreo 2o km. Pe jos” – până la Revnice).

La 1 aprilie 1928, Lucian Blaga este transferat la Berna (după o sperietură zdravănă, pricinuită de o eventuală mutare la Belgrad). Este fericit. Asociază Berna cu un Braşov occidental. Un peisaj „mai magnific decât putusem să-l visez vreodată”. În Berna – „oraşul pe care în subconştient l-am visat pentru mine” – Blaga şi soţia sa au găsit, pe Spitalackerstrasse, o locuinţă confortabilă, „cu multe camere”, la etajul al treilea al unui imobil care avea la parter un magazin alimentar şi o tipografie.
La Berna se aşterne pe muncă, dovedind o râvnă inepuizabilă, Elveţia rămânând locul unde poetul-diplomat şi-a impus cea mai puternică amprentă. Aici cunoaşte pe Hugo Marti, şeful secţiei culturale la cotidianul „Der Bund” şi redactor şef al revistei „Der Kleine Bund”, un bun cunoscător al limbii române (în anii 1915-1917 fusese profesor în casa prinţului Cantacuzino) care va scrie două volume de nuvele inspirate de realităţi româneşti, unul tradus (la reciprocitate) de Blaga. În ziarul şi revista lui Marti va publica diplomatul român articole despre literatura română şi versuri semnate de Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea, Ion Pillat, Adrian Maniu, Demostene Botez. Împreună cu poetul Herman Hauswirth va traduce şi publica o culegere de poezie românească, de la bocete şi colinde la balade şi doine. La insistenţele sale, marea actriţă de limbă germană Thea Maria Lenz (soţia directorului Teatrului din Berna, Max Werner Lenz) va susţine recitaluri de poezie şi proză românească la Berna, Viena şi Berlin, care s-au bucurat de un succes enorm şi despre care presa a scris laudativ şi mult. Alte momente culturale româneşti au fost difuzate la posturile de radio.
O atenţie deosebită a acordat-o, la Berna, poetul-diplomat imaginii României. Convins de Blaga, profesorul universitar E. Wetter-Arbenz a ţinut un curs despre geografia şi economia României, timp de cinci luni, în cadrul Universităţii Populare din Berna; acelaşi profesor a susţinut conferinţe consacrate României şi în alte oraşe elveţiene: Zürich, St. Galen, Basel, Baden.
Lucian Blaga a avut şi de luptat împotriva unor inexactităţi sau atitudini tendenţioase, strecurate în unele ziare. La 13 iunie 1929, de pildă, în ziarul „Berner Tagblatt” s-a publicat un articol de o rară violenţă la adresa hotărârii adoptate în aşa-numita problemă a „optanţilor” (hotărâre care dădea câştig de cauză României). Blaga s-a dus la redacţia respectivă şi a discutat cu publicistul Lessing, redactorul pentru politică externă al ziarului, care i-a recunoscut că el este autorul vitriolantului articol. Cu toate explicaţiile lui Blaga, interlocutorul a rămas inflexibil, ceea ce i-a lăsat diplomatului român impresia că individul „e subvenţionat de unguri”.
Acum se cuvine să cităm acel raport transmis la 17 februariew 1930 către Direcţia Presă şi Informaţii din Minister, în care Blaga face câteva observaţii judicioase, demne de un desăvârşit profesionist într-ale diplomaţiei. Aşadar:

„Domnule Director,
Drept răspuns la adresa No. 511 am onoarea a Vă expune în cele ce urmează punctul meu de vedere în ce priveşte anularea efectelor propagandei străine ostile României. În cursul activităţii mele de peste trei ani ca ataşat de presă în diferite ţări am putut să fac diverse experienţe şi cred că pot să trag chiar unele concluzii destul de sigure din ceea ce am putut sau n-am putut să realizez cu mijloacele pe cari împrejurările mi le-a (!) pus la dispoziţie. Deoarece în acest scurt raport vreau să vin cu o propunere concretă, îndeosebi în ce priveşte „contrapropaganda” noastră ziaristică în străinătate, mă voi mărgini la câteva observaţiuni generale, rezervându-mi pentru alte rapoarte propunerile în ce priveşte propaganda pe altă cale decât cea ziaristică.
În legătură cu dorinţa exprimată din partea Direcţiunei presei prin ultimele instrucţiuni date ataşaţilor de presă de a plasa în massă articole şi informaţiuni în presa străină, să mi se dea voie să observ următoarele: Cât timp am fost ataşat de presă la Varşovia am făcut din proprie iniţiativă tot ce se cere astăzi tuturor ataşaţilor, acelaşi lucru l-am realizat şi în scurtul timp cât am fost la Praga. Aceasta a fost cu putinţă în ţări amice nouă. Situaţia devine cu totul alta în ţări duşmănoase, indiferente sau „rezervate” faţă de noi. Astfel, în Elveţia am izbutit din când în când să plasez articole şi informaţiuni, dar nici pe departe aşa ca în Polonia sau în Cehoslovacia; aici nu există acelaşi interes pentru micile detalii româneşti ca diurea (!) în ţările vecine. A încerca să plasezi „în massă” articole şi informaţiuni în presa din Elveţia, unde orice propagandă a fost grav compromisă în timpul războiului, înseamnă a încerca imposibilul. Din buletinul economic ce ni se trimite voi alege prin urmare informaţiile cari în adevăr ar putea să intereseze aici. Tot aşa din articolele cari ni se trimit. (Articolele ar trebui fireşte să cuprindă lucruri din punct de vedere „ziaristic” interesante, ceea ce nu e cazul cu toate câte ni s-au trimis până acum). Mai ţin să adaug că marile ziare elveţiene: Bund, Neue Zuricher Zeitung, National-Zeitung, adică ziare cari se ocupă într-o măsură mai largă şi de situaţia din alte ţări, au corespondenţi permanenţi în România, şi sunt astfel mai mult sau mai puţin angajate să publice corespondenţele „lor”, ceea ce desigur face şi mai dificilă o plasare în coloanele lor de articole din altă parte. (Anul trecut d. Kirchgraber, colaborator extern la Neue Zuricher Zeitung şi la Bund, a încercat să dea nişte articole mai mari, inspirate de noi, despre chestiuni româneşti, şi a fost refuzat, pe motiv că au angajamente faţă de proprii corespondenţi). Ar rămâne fireşte alte ziare de a doua mână, cari ar fi poate mai dispuse să accepte asemenea articole. Încă o dată însă: articolele trebuie să fie „ziaristic” interesante, şi scurte (nu kilometrice, cum obişnuiesc specialiştii să le scrie) şi întrucât se poate în directă legătură cu actualitatea, nu de generalităţi. Dar în privinţa plasării de articole nu am încă păreri definitive. Viitorul va arăta întrucât ne va fi posibilă o mai intensă activitate în acest sens.
Rămâne capitolul „contrapropagandei”, despre care am o opinie mult mai optimistă. Pe cât de rezervată, pe atât de cinstită, presa elveţiană e totdeauna gata să publice „articole-răspunsuri”: adică articole prin cari să rectifice anume afirmaţiuni apărute în coloanele lor.Am dat eu însumi asemenea articole la Neue Zuricher Zeitung, Vaterland (Lucerna) Eclesiastica (Friburg) La Suisse (Geneva) etc. Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu mi se publice articole în care puneam la punct afirmaţiuni din alte isvoare, tendenţioase sau false. Găsesc că această contrapropagandă ziaristică „trebuie să rămână” îndeosebi pentru Elveţia, dar cred că şi pentru Germania şi ţările nordice – una din principalele datorii ale ataşatului de presă, fiind extrem de eficace. (Un exemplu: ziarul Vaterland ne înjura, acum e anul, aproape lunar prin corespondenţele unui Ungur de la Budapesta. Acum şasă luni am dat un răspuns drastic, dar bine motivat – şi de atunci avem linişte).
De multe ori însă ataşatul de presă nu are la îndemână datele necesare spre a răspunde la asemenea articole de rea credinţă. Nici datele şi de-acum înainte – cerându-i-se atâtea lucruri de făcut – nici timpul fizic. De aceea supun aprecierii Dvoastre această propunere: Să se creeze la Direcţia propagandei o secţie a „contrapropagandei pe cale ziaristică” compusă din câţiva redactori, cari să se ocupe esclusiv cu „articole-răspunsuri” cari trebuiesc date la articolele tendenţioase sau greşite, apărute în presa străină. Ataşatul de presă ar trimite fireşte articolele duşmănoase direct la secţiunea „contrapropagandei ziaristice” – şi de acolo ar primi „articolul-răspuns” pe care el urmează să-l dea ziarului împricinat.
În ce priveşte propaganda în străinătate pe alte căi decât cea ziaristică, îmi voi permite să Vă expun propunerile mele altădată”.

În Elveţia, Lucian Blaga are ocazia să-l cunoască pe Nicolae Titulescu. Poetul, filosoful, diplomatul Blaga era el însuşi o personalitate, la vârsta deplinei afirmări (avea 32 de ani). Întâlnirea cu Titulescu a fost însă – pentru poetul-filosoful-diplomatul Blaga – o revelaţie, despre care va mărturisi chiar atunci, dar şi mai târziu, peste ani.
La 1 noiembrie 1932, Lucian Blaga este transferat, cu consimţământul său, la Legaţia din Viena, unde venise ca ministru plenipotenţiar cumnatul său, Caius Brediceanu. Vor urma patru ani (până la 1 februarie 1937) de viaţă în siguranţă, rodnică atât pe planul creaţiei artistice, cât şi pe acela al diplomaţiei – analizele făcute de Blaga presei austriece fiind adevărate radiografii ale unei perioade teribil de frământate, într-o ţară devenită seismograf al situaţiei europene. De la începutul anului 1933, când naţional-socialismul a ajuns la putere în Germania, Austria devenise – după aprecierea lui Blaga – „punctul cel mai sensibil” de pe continent; motiv pentru care Nicolae Titulescu (ministru de Externe) cerea insistent să fie informat la zi despre „tot ce se pregăteşte la Viena”. O întâmplare semnificativă: în august 1933, Titulescu soseşte în Austria, la Bad-Gastein, într-un scurt concediu de odihnă. Atunci i-au sosit, pe adresa Legaţiei, câteva plicuri prin curier diplomatic, care trebuiau să-i parvină urgent. Gestul de a le duce ministrului l-a făcut Blaga, care-şi aminteşte că ministrul l-a reţinut (amical) la reşedinţa lui câteva zile – şi: „Într-o după-amiază m-a poftit la dânsul. Din vorbă în vorbă, mă trezii că Titulescu intrase într-un fel de expunere, foarte elocventă, asupra situaţiei internaţionale, care, după eşuarea conferinţei de dezarmare, evolua spre zări nu tocmai îmbucurătoare. Nimeni nu-şi da atât de bine seama de seriozitatea cotiturii istorice la care s-a ajuns în viaţa internaţională, ca Titulescu”.
Într-un astfel de context, ataşatul de presă Lucian Blaga (avansat la gradul de consilier diplomatic) depunea eforturi stăruitoare şi inteligente de a prezenta cât mai bine, mai exact chipul şi interesele ţării sale. Întreţine relaţii bune cu gazetari austrieci şi străini: dr. Longstein, de la „Wiener Tag”, conducător al Agenţiei „Transatlantic Radio”; Oskar Hartl şi Artur Plarre, de la „Frankfurter Nachrichter”; Walter Sauter, de la „Basel Nachrichter”; Emil Maas, corespondentul vienez al ziarului „Chicago Tribune”; Robert Best, de la „United Press”; John Banister, de la „Daily Mail”; dr. Friederich Scheu, de la „Daily Herald”; dr. Adolf Lippe, de la „The Exchanger Telegraph Company” din Londra; Alfred Tyrnauer, de la „International News Service”, reprezentantul trustului Hearst (care controla aproximativ 1400 de ziare americane); G. Nipels, de la ziarul olandez „Algemeen Haldesblad”; Domenico Angelo, de la cotidianul „L’Avenir d’Italia”; dr. Segyel, corespondentul lui „New-York Times”.
De altfel, Lucian Blaga era conştient de valoarea activităţii sale diplomatice, scriind, între altele, într-un raport înaintat Direcţiei Presă din Minister, la 1 februarie 1934: „De când am venit la Viena, V-am informat în fiecare raport despre evenimentele şi evoluţia politicei austriece, încercând de fiecare dată să arăt şi tendinţele pentru imediatul viitor. Trebuie să spun aici că informaţiile necesare nu le puteam avea din presa austriacă, care apare sun regim de teroare şi care diformează lucrurile aşa cum le vine mai bine diverselor cercuri. Am mândria să afirm că V-am informat cum omeneşte a fost posibil despre stările de aici. Evenimentele mi-au confirmat cel mai adesea rapoartele. Or, acest serviciu de informaţie constituie desigur o suficientă dovadă a legăturilor ce le am cu diverse cercuri politice şi gazetăreşti”.
Rapoartele sale săptămânale – existente în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe – cuprind între patru şi zece pagini, dactilografiate (de cele mai multe ori) la un rând şi jumătate. Pentru valoarea lor – informativ-sintetică şi inconfundabil-stilistică – aceste rapoarte erau citite şi adnotate, studiate de tot mai mulţi funcţionari superiori din Ministerul de Externe. Ca urmare, Ion Dragu, directorul Direcţiei Presă, îi transmitea, la 8 noiembrie 1935: „Faţă de situaţia în care suntem puşi, de cele mai multe ori, de a comunica rapoartele Domniei-Voastre, în acelaşi timp, d-lui ministru Titulescu, d-lui subsecretar de stat Savel Rădulescu şi eventual altor Departamente, fără a mai socoti un exemplar care trebuie să rămână la dosarele noastre, vă rugăm să binevoiţi a îngriji ca toate rapoartele Domniei-Voastre să ne parvină în cel puţin trei exemplare”.
Pentru că am amintit de ministrul de Externe, trebuie spus că există un mai larg episod vienez Titulescu. De câte ori trecea spre Elveţia, cu vagonul său ministerial – îşi aminteşte Blaga – ministrul Nicolae Titulescu se oprea la Viena pentru câteva ceasuri; vreme în care poetul-diplomat îi prezenta „un fel de rapoarte verbale rezumative asupra stărilor politice”. Într-o astfel de întâlnire, când trenul pornea, Lucian Blaga i-a întins, „cu multă sfială”, un exemplar din drama Avram Iancu, proaspăt tipărită. Ministrul i-a surâs: „Să ştii că am s-o citesc”. „Pentru mine – rememorează poetul – promisiunea lui Titulescu, că va citi, era suficientă satisfacţie, cu toate că mă stăpânea convingerea că nu va avea niciodată răgazul pentru aşa ceva”. După câteva săptămâni, când ministrul se reîntorcea în ţară, Blaga s-a prezentat din nou la gară. „De astă dată – îşi va aminti, peste timp, poetul – nu mai intenţiona să se oprească şi la Viena, decât pentru cele câteva minute indicate în itinerariul obişnuit al expresului. Am urcat în vagonul său, i-am comunicat unele informaţii austriece, foarte în grabă şi cu teama nervoasă în călcâie să nu pornească trenul. Mi-a spus şi dânsul câte ceva din isprăvile sale. Torpilase nu mai ştiu ce combinaţie internaţională, ce putea să devină primejdioasă pentru micile state. Apoi m-am dat jos pe peron, căci se auzeau semnale de plecare. După ce am coborât m-am apropiat de o fereastră a vagonului, unde apăruse capul lui Titulescu, care mă chema cu glas tare: „Blaga, vino să-ţi mai spun ceva…” – şi fără de nici o legătură cu cele ce discutasem adineaori, Titulescu începu, fără nici o caznă, să recite din memorie nişte versuri din Avram Iancu: „În pădure/ toate păsările dorm,/ numai una n-are somn,/ cată să se facă om”… „Nu ştiu de ce, dar tare-mi plac mie aceste versuri” – încheie Titulescu, în timp ce trenul se punea în mişcare. Rămăsesem încă o bună bucată de timp cu capul descoperit, pe peron, cu gândul departe. Titulescu recitase versurile în care vorbeam despre pasărea mitologică din Munţii Apuseni, care,în piesa mea, stă de pază lângă inima neamului. Şi astăzi, atâţia ani după cele întâmplate atunci, mi se pare că bănuiesc de ce Titulescu a recitat acele versuri … simţea pesemne, subconştient, o înrudire între insomnia sfântă a acelei paseri de veghe şi insomnia sa. Căci şi el suferea de insomnie lângă destinele ţării”.

La 1 februarie 1937, Lucian Blaga este numit din nou consilier de presă la Legaţia României de la Berna. Numai până la 8 ianuarie 1938. O perioadă scurtă, dar la fel de bogată – timp împărţit, după propria-i mărturisire, între „diplomaţie şi dracul creaţiei”. Şi, desigur, ar fi continuat să rămână la Berna, dacă n-ar fi intervenit o iniţiativă a lui Octavian Goga, ajuns în acel moment prim-ministru: aceea de a-l face subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe. Cităm documentul cu pricina, aflat în Arhiva M. A. E. – consemnat de Registratura Generală sub nr. 00927/10 ian. 1938: „Noi, Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ministru Secretar de Stat al Afacerilor Străine ad-interim, În interesul serviciului, Decidem: Art. I. Domnul Lucian Blaga, Subsecretar de Stat la Ministerul Afacerilor Străine, este împuternicit, până la noi dispoziţiuni, a exercita toate drepturile ce sunt conferite Ministerului prin legile şi regulamentele de organizare ale serviciilor centrale şi exterioare ale acestui Departament. Domnul Lucian Blaga este autorizat a rezolva şi semna întreaga corespondenţă relativă la serviciile acestui Departament, rezervându-se pentru Ministru numai jurnalele şi referatele pentru Consiliul de Miniştri, Decretele Regale şi Mesajele care, conform legii, sunt de competenţa exclusivă a Ministrului Afacerilor Străine. Art. II. Directorul Personalului este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Deciziunii de faţă. Bucureşti, 8 ianuarie 1938”.
În legătură cu această perioadă avem mărturia lui Corneliu Blaga, vărul poetului, care relata mai târziu: „Şef al Departamentului (ministru de Externe – n. n.) era Istrate Micescu, care se afla mai tot timpul la Geneva, la Liga Naţiunilor. Pentru Lucian Blaga, subsecretariatul de la Externe a fost o pacoste. La un moment dat a trebuit să le facă pe toate, fiindcă Istrate Micescu a stat la Geneva mai tot timpul şi tot ministerul a rămas pe capul lui Lucian. Cât a stat Micescu în ţară, l-a delegat pe Lucian să se ocupe de problemele culturale, să primească plenipotenţiarii străini, să primească presa şi să coordoneze secţia consulară. În lipsa lui Micescu, Lucian Blaga a trebuit să le facă pe toate. Venea la minister la 8, pleca la 13, se întorcea pe la 16-17 şi pe urmă pleca când termina de rezolvat toate chestiunile. Plus că el nu avea o casă. Locuia în hotelul vechi „Splendid” – care era vis-a-vis de „Athénée Palace” – într-o singură cameră”.
După cele 44 de zile de guvernare, guvernul Goga-Cuza cade – şi, odată cu el, părăseşte şi Blaga postul de subsecretar de stat. De care – înţelegem de la acelaşi Corneliu Blaga (şi el funcţionar în Externe) – abia aştepta să scape: „Într-o dimineaţă, pe data de 10 februarie cred, Lucian a întârziat la Minister (el, care era aşa de punctual!). A venit pe la 11, a deschis uşa de la biroul meu şi mi-a făcut semn să vin la el în birou. Mi-a spus aşa, textual: „Guvernul a căzut! Am scăpat! Uf, am scăpat!”. Şi-a strâns repede hârtiile, a deschis casa de bani, mi-a dat în primire dosarele ce urmau să fie rezolvate, s-a dus în camera mea, şi-a luat la revedere de la secretară, de la Florica Spirescu, s-a dus sus, la Cretzianu, la Direcţia Politică, a făcut acelaşi lucru pe la diferite direcţii şi a plecat din Ministerul de Externe anonim, cum intrase, cu modestia lui”.

Lucian Blaga avea să-şi încheie cariera diplomatică atingând treapta cea mai înaltă a acestei profesii, aceea de ambasador. La 11 martie 1938, el este trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar în capitala Portugaliei, la Lisabona. Actul de învestire se află în Arhiva M. A. E. – consemnat de Registratura Generală sub nr. 14512 din 11 martie 1938. Prietenilor le transmite vestea, în stilul său caracteristic. Iată ce-i scrie, pe 14 aprilie 1938, lui Ion Breazu: „Te salut chiar din Lisabona! E necrezut de frumos pe aici. Peisajul o minune, oraşul fără pretenţii, dar neîntrecut. Rasa cam pestriţă. Limba plină de fragmente româneşti, încât vrând-nevrând trebuie să crezi că împăratul Traian a fost iberic”. Peste câteva zile, îi scrie din nou aceluiaşi amic: „Stăm de două zile în acest hotel de la Estorial („Palacio-Hotel”) lângă Lisabona şi la Ocean. E în adevăr o minune. În această localitate sper să găsim şi o casă pentru Legaţie”.
Rapoartele către Minister sunt însă sobre, pline de miez. Iată-l pe primul, din 2o mai 1938:

„Domnule Ministru,
Ca urmare la telegrama mea No. 403 din 19 mai 1938, am onoarea a comunica Excelenţei Voastre că în ziua de 18 mai, orele 15, am remis E. S. Dlui General Oscar Carmona, Preşedintele Republicii Portugheze, în prezenţa Dlui Prim-Ministru şi Ministru al Afacerilor Străine, Dr. Salazar, scrisorile de rechemare ale predecesorului meu Dl. Al. D. Zamfirescu şi scrisorile prin care M. S. Regele a binevoit a mă acredita pe lângă Şeful Statului Portughez, ca Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar.
Ceremonia a avut loc potrivit obiceiului. Subsemnatul, însoţit de Dl. M. Cămărăşescu, Prim-Secretar al Legaţiunii, am fost luaţi de Dl. Ministru Vicontele Riba Tamega şi Secretarul Dl. Pinto Ferreira, într-un automobil al Preşedinţiei, de la Hotel Aviz şi ne-am dus la Palatul Belem, escortaţi de un escadron de cavalerişti din Garda Republicană; în curtea Palatului o companie a dat onorul, intonându-se imnurile.
Preşedintele Republicei, înconjurat de Dl. Salazar şi de casa civilă şi militară, ne-a primit în Sala Louis XV, unde s-au rostit discursurile, al căror text îl alătur în anexă.
După aceea am fost poftit într-o sală alături, unde ne-am întreţinut cu Dl. Preşedinte Generalul Carmona, cu Dl. Salazar şi cu Dl. Ambasador Sampayo, Secretarul General în Ministerul Afacerilor Străine. Cu această ocazie întrebat fiind, între altele, din ce regiune sunt, a trebuit să lămuresc că sunt român din Transilvania şi că deşi Transilvania a aparţinut până la război Austro-Ungariei, Românii, majoritatea copleşitoare a provinciei, au luptat împotriva Maghiarilor pentru unirea cu patria-mumă: România.
Apoi am fost conduşi, cum am venit, la Monumentul Eroilor de la Avenida Libertăţii, unde am depus o coroană de laur şi bronz, de faţă fiind reprezentanţii Ministerului de Război, ai Asociaţiei Luptătorilor şi Invalizilor. Sosiţi la Hotel Aviz, am dat un ceai ziariştilor locali, cărora le-am făcut câteva declaraţii cu privire la posibilităţile de desvoltare ale relaţiunilor portughezo-române. Alături în coupure (extras – n. n.) cele publicate cu această ocazie de presa portugheză.
Primiţi, Vă rog, Domnule Ministru, încredinţarea înaltei mele consideraţiuni”.

Deşi a stat numai un an în postul de ambasador la Lisabona, Lucian Blaga a adus bune servicii ţării. Interesant este un raport din 29 iunie 1938, în care vorbeşte despre Salazar. Deşi şefii celorlalte misiuni diplomatice acreditaţi la Lisabona se plângeau că până în acel moment nu fuseseră primiţi în audienţă de Salazar, Blaga ţine să arate că, personal, avusese în trei rânduri ocazia să-l întâlnească şi să stea de vorbă cu el – făcând următorul portret al dictatorului portughez: „Am avut impresia că nici indiferenţa şi nici lipsa de curtoazie nu sunt cauza acestei atitudini faţă de corpul diplomatic, ci exclusiv multiplele sale ocupaţii, interesele şi pasiunile sale aplecate spre lucruri esenţiale şi oarecare sfială de care acest excepţional spirit suferă în raport cu anumiţi oameni. Stilul său, felul său de a se comporta nu seamănă decât foarte puţin cu al altor dictatori, fiindcă mai întâi el e un dictator fără voie, şi al doilea fiindcă stilul său e un stil al spiritului; autoritatea lui excepţională se întemeiază exclusiv pe forţa morală, pe puterea de muncă, pe priceperea sa în chestiuni financiare şi economice. Nu cred că s-ar putea spune că ar fi un om de vastă cultură. El are o cultură redusă la esenţial, cristalizată în cadrul doctrinei catolice. Dar el cunoaşte aşa de aproape neajunsurile şi nevoile reale ale ţării, încât nu ţine deloc să facă ideologie, nici măcar catolică”.
La 1 aprilie 1939 scurta funcţie de ambasador la Lisabona se încheie – şi, odată cu aceasta, şi cariera diplomatică a lui Lucian Blaga. Peste ani, el îşi va aminti: „În anul 1938, şi într-o parte a celui următor, mă găseam veghind pe coasta de vest a Peninsulei Iberice. Încă un anotimp, şi avea să izbucnească năpraznic cel de Al Doilea Război Mondial. Atmosfera încărcată de fulgere latente, ariditatea dezolantă a solului şi un anume dor de ţară mă chinuiau”.

…Cel ce l-a continuat la Lisabona – dar pe postul său de început: „ataşat de presă” – a fost un scriitor de aceeaşi mărime – şi filosof: Mircea Eliade. Care, din păcate, n-a lucrat decât puţin timp la Legaţie; după război, se ştie, altele au fost apele politice care au invadat România. În plin război, însă, Mircea Eliade a scris o carte despre români, spre a fi astfel mai bine cunoscuţi în lume. Cartea se numeşte „Los Rumanos. Breviario historico” – şi a fost scrisă direct în limba portugheză – publicată la Madrid, Editorial Stylos, 1943. Deşi de numai 96 de pagini – şi fără posibilitatea unei documentări complete – cartea s-a bucurat de succes în epocă.

autor: Lia-Maria Andreiţă

sursa: Romania Literara