Despre cruciade pe scurt

O ripostă la expansiunea militară a islamului

Nu demult, în manualele de istorie, cruciadele beneficiau de o imagine favorabilă. În versiunea catolică, ele reprezentau salvarea Locurilor sfinte. În versiunea republicană (şi colonială), aceeaşi expediţie a făcut cultura franceză să strălucească peste mări. Astăzi, discursul este invers. În rândul creştinilor, subiectul ţine aproape de căinţă. Umaniştii consideră cruciadele o agresiune săvârşită de occidentali violenţi şi lacomi împotriva unui islam tolerant şi rafinat. O legendă poleită este înlocuită cu alta, neagră.

Să subliniem mai întâi o chestiune de vocabular, deloc anodină. Cuvântul cruciadă este ulterior primelor cruciade: datează de la începutul secolului al XIII-lea. Cruciaţii vorbeau în schimb despre pelerinaj, despre drum, despre călătorie peste mări. Căci obiectivul prim al cruciadelor este religios: oamenii vor să calce pe pământul pe care a călcat Cristos. Încă de la convertirea sa, în secolul al IV-lea, împăratul Constantin scoate la lumină locurile unde a trăit Cristos. De vreme ce a merge către Ţara Sfântă echivala cu răscumpărarea păcatelor, Bethleemul, Nazarethul şi Ierusalimul devin ţinta pelerinajelor.

Porniţi să cucerească lumea pentru a răspândi credinţa în Mahomed, arabii cuceresc Ierusalimul în 638. Creştinii din Palestina sunt toleraţi. Cu toate astea, sunt reduşi la condiţii de dhimi: purtarea unor semne distinctive şi plata unui impozit special, djizya, îi autorizează să îşi practice cultul. Le este interzisă însă construirea de noi biserici, ceea ce, pe termen lung, îi condamnă. Pelerinajele europene pot continua cu condiţia achitării unui tribut, mai cu seamă pentru a putea ajunge la Sfântul Mormânt. În 800, califii abasizi, a căror capitală este Bagdad, îi acordă chiar lui Carol cel Mare tutela morală asupra Locurilor Sfinte. În secolele al IX-lea şi al X-lea, pelerinii sunt tot mai numeroşi.

La începutul secolului al XI-lea, situaţia devine tensionată. Creştinii care servesc în administraţia califatului sunt obligaţi să se convertească la islamism. În 1009, califul El-Hakim dă tonul persecuţiilor şi porunceşte să se distrugă Sfântul Mormânt. În 1065, un grup de pelerini germani este atacat de beduini. Alţi invadatori se răspândesc, la puţin timp, în Palestina: turcii. În 1078, selgiucizii pun mâna pe Ierusalim. Începând de la această dată, pelerinajele devin extrem de periculoase, apoi se întrerup.

Pentru un creştin din Evul Mediu, a face un pelerinaj este un act curent. Aproape de casă, la un sanctuar în care e venerată o relicvă; ceva mai departe, atunci când trebuie să se supună unei penitenţe speciale; foarte departe, cu un scop excepţional. Aşadar, a nu mai putea merge să te reculegi la mormântul lui Cristos este un lucru insuportabil. Cruciada răspunde în primul rând unei exigenţe practice şi morale: eliberarea Locurilor Sfinte.

În secolul al VII-lea, musulmanii au ocupat Palestina şi Siria; în secolul al VIII-lea, au anihilat creştinătatea din Africa de Nord şi apoi au invadat Spania şi Portugalia; în secolul al IX-lea, au cucerit Sicilia. Constantinopolul are în faţă pericolul turcesc. Punţile dintre Roma şi Bizanţ nu au fost întrerupte niciodată, în ciuda schismei din 1054, în ciuda diferendelor teologice. În 1073, împăratul Mihail al VII-lea îl cheamă în ajutor pe papa Grigore al VII-lea, apel reiterat, în 1095 de Alexis I Comnenul către Urban al II-lea. Cruciada este o riposta la expansiunea militară a islamului, o replică la implantarea arabilor şi turcilor în zone ale căror oraşe, leagăne ale creştinismului în vremea sfântului Pavel, au fost sediile primelor episcopate. Regiuni în care fidelii lui Cristos sunt de acum înainte persecutaţi.

În Spania, Reconquista a început către 1030. Toledo este recucerit din mîinile maurilor în 1085; încă din anul imediat următor, almoravizii, veniţi din Maroc, lansează o nouă ofensivă. La chemarea lui Urban al II-lea, cavalerii francezi acordă sprijin militar armatelor din Aragon, Castilia şi Portugalia. În 1095, numeroşi participanţi la prima cruciadă proveniţi din Provence sau Languedoc luptaseră deja în Spania. Normanzii au debarcat în Sicilia în 1040, şi, după treizeci de ani de confruntări, îi alungă pe arabi.

În Occident, secolul al XI-lea constituie un moment-cheie. Invaziile au fost stăvilite, noi popoare se convertesc (cum ar fi ungurii), cucerirea Angliei (1066) apropie insula de continent. Numărul naşterilor creşte, oraşele se extind. Biserica este mobilizată de elanul reformei gregoriene şi Europa se acoperă de mânăstiri (40 000 de mânăstiri întemeiate între secolul al IX-lea şi al XII-lea). În plan economic, moneda circulă, comerţul ia un nou avânt şi bogăţia sporeşte. Occidentul se simte puternic: popoarele sunt cutezătoare în astfel de momente.

Prima cruciadă: un avânt al credinţei

Papa Urban al II-lea continuă reforma ecleziastică începută de predecesorul său, Grigore al VII-lea. Cu acest scop, în 1095, efectuează un turneu de predici în Franţa. În timpul unui conciliu regional, la Clermont, suveranul pontif predică în faţa episcopilor şi abaţilor. La 27 noiembrie 1095, lansează un apel către creştinătate. Pe Pământ Sfânt, explică Papa, „turcii se întind continuu. Mulţi creştini au căzut sub loviturile lor, mulţi au fost făcuţi sclavi. Aceşti turci distrug bisericile; pradă regatul lui Dumnezeu”. Urban al II-lea cere „să se meargă în ajutorul creştinilor” şi „să fie izgonit acest popor nefast”. Celor care vor înfrunta această aventură papa le promite o indulgenţă absolută şi siguranţa bunurilor lor, intrate sub protecţia Bisericii. El reînnoieşte această promisiune la Limoges, Angers, Tours, Poitiers, Saintes, Bordeaux, Toulouse şi Carcassonne.

Papa s-a adresa nobililor şi cavalerilor, oameni de arme capabili să întreprindă această expediţie. În oraşe şi în sate însă, predicatorii au dus mai departe apelul lui Ubran al II-ea. Cel care l-a auzit mai întăi e aşadar poporul. La începutul lui 1096, acesta se pune în mişcare cu fervoare. Este citat cazul unor sate întregi care au luat calea Orientului. Această cruciadă populară, comusă din oameni simpli veniţi din Normandia, Picardia, Lorraine, Auvergne, Languedoc sau Provence este condusă de şefi improvizaţi, Petre Eremitul şi Gaulterius Fără de Avere. Cei din nord urmează cursul Dunării, alţii trec prin Alpi şi prin Cîmpia Padului. Toţi se întâlnesc în Macedonia. La 1 august 1096 sunt la Constantinopol. Încă din secolul al V-lea, oraşul este supranumit Noua Romă. Înconjurată de ziduri grandioase, această capitală cosmopolită e cel mai frumos oraş din lume. Văzând trupa de amărâţi plecaţi de la celălalt capăt al continentului, locuitorii săi se întreabă dacă aceşti fraţi creştini sunt prieteni sau invadatori. Ana Comnena, fiica împăratului Alexis I, a fost martor ocular al scenei: „Era Occidentul întreg, toate neamurile barbare din ţările aflate între celălalt mal al Adriaticii şi Coloanele lui Hercule, toţi aceştia emigrau în masă, familii întregi îndreptându-se spre Asia, traversând Europa de la un capăt la altul.” Ţinută în afara oraşului, această trupă prost înarmată şi prost organizată este masacrată de turci. Supravieţuitorii îşi vor continua marşul decât în urma unei alte cruciade, cea a nobililor.

În Europa s-au format patru armate. Cum au fost ele recrutate? Nimeni nu ştie precis. Expediţia din 1096 e consecinţa unei iniţiative pontificale. În secolul al XI-lea, situaţia papalităţii este instabilă. În Germania şi în Italia de Nord, cearta Investiturilor opune Biserica Imperiului în ceea ce priveşte numirea episcopilor şi abaţilor: numeroşi episcopi se revendică de la antipapa Clement al III-lea, numit de împăratul Henric al IV-lea. Cruciada nu a fost predicată aşadar în Italia şi nici în Germania. În Franţa, Urban al II-lea este în conflict cu regele: unele dintre obiectivele conciliului de la Clermont era şi acela de a proclama excomunicarea lui Filip I, care şi-a repudiat soţia pentru a-şi lua altă nevastă. Nobilii primei cruciade provin aşadar din ţări care se supun pontifului.

La 15 august, Godefroi de Bouillon este urmat pe drumul către Ungaria de flamanzi, loreni şi germani. Provensalii (astfel se numesc nobilii din ţinuturile occitane), luaţi de Raimond de Saint-Gilles, conte de Toulouse, au preferat drumul prin Italia de Nord şi Iliria; îi însoţeşte Adhemar de Monteil, legatul pontificial. Normanzi şi francezi, grupaţi sunt comande lui Robert Courteheuse, duce de Normandia, şi a cumnatului său, Etinne de Blois, au coborât în sudul Italiei; au traversat Adriatica în ambarcaţiuni, pentru a ajunge în Albania. Cât despre normanzii din Sicilia, îndrumaţi de Bohemont de Tarent şi de nepotul acestuia, Tancrede, au debarcat şi ei în Albania.

În total 30 000 de oameni reuniţi la Constantinopol în 1097. Nu vorbesc aceeaşi limbă, dar francezii fiind mai numeroşi, li se va spune franci. Pătrunzând în Asia, vor cuceri mai intâi Niceea, apoi Antiohia. Din cauza rezistenţei adversarilor şi a rivalităţilor dintre conducători, cruciadele înaintează lent. În iunie 1099 asediază Ierusalimul. Cu un an înainte, egiptenii smulseseră oraşul tucilor. Ei sunt aşadar cei care vor suporta şocul. La 13 iulie, un prim asalt eşuează. Două zile mai târziu, la 15 iulie 1099, oraşul cade în mâinile creştinilor. Este un iureş. Cronicarii evocă un râu de sânge urcând până la genunchii cailor. Formula este hiperbolică: nu trebuie s-o interpretăm literal, aşa cum fac manulalele şcolare care dau un număr de victime superior populaţiei din Ierusalim.

Cu toate astea, măcelul e real. Legenda neagră află aici proba sălbăticiei cruciaţilor. Francii însă s-au purtat ca soldaţi ai epocii lor şi mai cu seamă la fel ca inamicii lor. La 10 august 1096, 12 000 de „sărmani” ai cruciadei populare au fost ucişi de turci. La 4 iunie, în preajma Antiohiei, turcii şi arabii au trecut prin foc şi sabie garnizoana creştină din forăreaţa Pont de Fer până la ultimul combatant. La scurt timp, au făcut acelaşi lucru şi cu musulmanii dintr-un oraşel care tratase cu cruciaţii. La 26 august 1098, când au cucerit Ierusalimul, egiptenii i-au lichidat pe turcii care apărau oraşul. Să fie oare selective indignările legendei negre?

Prin urmare, se ucide. Se şi jefuieşte. Şi în această chestiune, cruciaţii nu fac decât să se conformeze uzanţelor epocii. Ca urmare a unui reflex omenesc, ei cred că au dreptul la o gratificare ca recompensă pentru vitejie. Să ne imaginăm doar ce putea însemna, în secolul al XI-lea, o călătorie pe jos sau călare, din Auvergne sau Lorraine, până în Palestina! Mii de km de parcurs, urmând un traseu nesigur, de-a lungul unor regiuni ostile, înfruntând foamea şi setea, pentru a se îndrepta spre o ţară despre care cruciaţii nu ştiau nimic. Pentru oamenii din popor, era aventura absolută. Pentru seniori, riscul era acelaşi, dar era costisitor: trebuiau să-şi întreţină din fonduri proprii atât companiile, cât şi pe săracii care îi urmau. Contrar prejudecăţii curente, mulţi dintre ei s-au ruinat în cruciadă, trebuind fie să se împrumute, fie să-şi vândă bunuri funciare pentru a se echipa. În Occident, teritorii întinse erau încă nedefrişate. Or, aceste teritorii erau mult mai accesibile decât Orientul îndepărtat. După Jacques Heers, „momeala câştigului şi speculaţiile negustoreşti nu s-au aflat, cu siguranţă, la originea cruciadelor”.

Nu setea după bunuri materiale a determinat deci primele cruciade, ci devoţiunea. O asemenea întreprindere presupunea ruptura totala cu vechile obieciuri, renunţarea la universul familiar, „Asta-i voinţa lui Dumnezeu!” exclamau ei. Strigătul este un act de credinţă. „Cruciada, afirmă Jean Richard, a fost, pentru nenumăraţi creştini, ocazia să-şi trăiască propria credinţă nu cu uşurinţă, ci sub încercarea suferinţelor şi a morţii”. Primii cruciaţi erau penitenţi a căror motivaţie iniţială era de ordin spiritual. Partea lumească va veni abia apoi.

Cele opt cruciade: grâul şi neghina

După cucerirea Ierusalimului, se întemeiază un regat latin. Conducerea lui e preluată de Godefroi de Bouillon, sub titlul de „apărător al Sfântului Mormânt”. La moartea sa, în 1100, îi va lui locul fratele său, Baudouin. Sunt întemeiate şi alte state creştine: principatul Antiohiei, comitatul de Edessa şi comitatul de Tripoli. Or, întemeierea acestora nu figurează în planurile iniţiale ale papei. Toate cruciadele care au urmat cele din 1096 nu aveau drept scop decât întărirea şi creşterea siguranţei statelor latine implantate în Orient. „Actul de credinţă, comentează Jacques Heers, care a fost restortul principal al cruciadelor începând cu 1095, şi anume dorinţa de a asigura protecţie pelerinajului la Sfântul Mormânt, a fost totdeauna la originea angajamentelor. Încetul cu încetul însă, s-au impus şi alte preocupări, alte ambiţii care au antrenat demersuri mai complexe şi chiar devieri”.

După elanul mistic, îşi face apariţia o altă logică: o logica politică, militară. Iată de ce termenul generic de cruciadă e înşelător. El acoperă evenimente care s-au desfăşurat timp de aproape două secole (din 1095 până la 1270) şi care au fost determinate, fiecare, de circumstanţe în care interesele pământeşti atârnă greu: cu atât mai rău pentru legenda aurită a creştinătăţii în marş.

Îndată după cucerirea Ierusalimului, pelerinii, cavaleri sau oameni simpli, se întorc în număr mare în Europa. Aşezările latine nu vor fi niciodată colonii foarte populate: francii care rămân în acest locuri sunt izolaţi. Pentru a suplini lipsa efectivelor şi pentru a proteja principatele creştine şi pelerinajele venite din Occident, sunt întemeiate ordine de călugări-soldaţi: ospitalierii, în 1133, templierii în 1118. După o perioadă de răgaz, în timpul căreia statele latine, prospere, fac comerţ cu Veneţia, Genova sau Pisa, musulmanii din Siria recuceresc Edessa în 1144.

Cea de-a doua cruciadă, predicată de Bernard de Clairvaux, este condusă în 1147 de împăratul Conrad al III-lea şi de regele Ludovic al VII-lea; neînţelegerile dintre ei duc la eşecul operaţiunii. În 1187, sultanul Saladin, care a cucerit Siria, Egiptul, Irakul şi Asia Mică, recureşte Ierusalimul şi o mare parte a teritoriilor france. De aici o a treia cruciadă (1189-1192) condusă de împăratul Frederic Barbarosa, de regele Franţei, Filip August, şi de regele Angliei, Richard Inimă de Leu, uniţi provizoriu în Orient, dar rivali în Europ. Nereuşind să recucerească Ierusalimul, expediţia obţine totuşi, reluarea pelerinajelor.

În 1202, Papa Inocenţiu al III-lea lansează o a patra cruciadă. De data asta este vizat Egiptul, devenit centru al puterii musulmane. Trupele sunt transportate de flota veneţiană. Voluntarii nefiind suficient de numeroşi pentru a aduna suma convenită, veneţienii dobândesc răsplată jefuind Zara, oraş creştin din Croaţia de azi, care refuză să le deschidă porţile. În aprilie 1204, scenariul se reia la Constantinopol, facilitat de rivalităţile interne din sânul dinastiei bizantine. Capitala imperiului oriental, asediată de veneţieni, este luată cu asalt şi jefuită timp de trei zile. Inocenţiu al III-lea se vede obligat să-şi denunţe propriile trupe: „V-aţi abătut şi aţi abătut armatele creştine de la calea cea dreaptă la cea rea”. Devastarea Constantinopolului, rămasă ca o rană în memoria ortodoxă, va face iremediabilă schisma din 1054 dintre creştinătatea latină şi cea din Orient.

Vor mai avea loc încă patru cruciade. Cea de-a cincea (1217-1221), predicată din nou de Inocenţiu al III-lea şi continuată de succesorul acestuia, Honorius al III-lea, nu reuşeşte decât cucerirea Damiettei. A şasea (1228-1228), condusă de împăratul Frederic al II-lea de Hohenstaufen, se încheie cu recucerirea Bethleemului, a Nazaretului şi a Ierusalimului. În 1244 însă, Oraşul Sfânt cade din nou în mîinile musulmanilor. Cea de-a şaptea cruciadă (1248-1254) vizează din nou Egiptul. Ludovic cel Sfânt , a cărui armată a fost nimicită de ciumă, cade prizonier şi nu-şi recâştigă libertatea decât cu preţul unei răscumpări şi al restiturii Damiettei. În 1270, a opta cruciadă, purtată în Tunisia, se termină cu un dezastru: în timpul ei, Ludovic cel Sfânt îşi găseşte sfârşitul. În 1291, pierderea cetăţii Saint-Jean-d’Acre pecetluieşte sfărşitul lăcaşurilor creştine din Levant.

autor: Jean Sévillia, Corectitudinea istorică, Ed. Humanitas, București, 2005.