Limba veche și-înțeleaptă…

Limba veche și-înțeleaptă…

by -
0 598

Există în obiceiul unor persoane publice, care vorbesc şi scriu pe la televiziuni şi pe la alte mijloace de difuzare în masă, tendinţa de a epata, de a folosi termeni preţioşi, neologisme, hiperurbanisme sau, pur şi simplu, cuvinte al căror sens nu îl înţeleg. Omul nu mai este copleşit de treburi, ci excedat, ceea ce a intrat oarecum în uz şi se justifică. Ce facem însă cu expresia „om determinat să facă un lucru”, cu sensul de om hotărât să facă ceva? Determinarea înseamnă, în româneşte, stabilirea limitelor între care se situează un lucru, un fenomen, un fapt, dar mai înseamnă şi identificare sau operaţie logică prin care se trece de la noţiuni generale la noţiuni mai puţin generale şi cu o sferă mai restrânsă, dar cu un conţinut mai bogat, sau precizare a caracterelor, a însuşirilor (cantitative, calitative etc.) ale unui obiect, ale unui fenomen etc. (în vederea identificării sau repartizării în categorii) sau chiar, în gramatică, precizarea sensului unui cuvânt sau al unei propoziţii cu ajutorul unui determinant. Or, din moment ce în engleză determinare înseamnă hotărâre sau acţiunea de a fi hotărât, decis, gata să faci cu orice preţ ceva, sensul acesta s-a preluat în româneşte, fără niciun motiv serios. Faptul în sine creează o imensă confuzie. De ce să fii determinat să faci ceva, din moment ce trebuie să fii hotărât să o faci? A fi determinat să faci un lucru înseamnă, în româneşte, să te silească cineva sau ceva să o faci. Prin urmare, este mult mai bine şi mai sigur să uzăm cuvintele vechi şi înţelepte, cu sensurile lor consacrate.

În filmele americane, se aude des expresia ”You are pathetic!”, ceea ce înseamnă „Tu eşti jalnic!”, adică slab, demn de milă, neajutorat, jenant, penibil. A traduce „You are pathetic!” cu „Tu eşti patetic” este lipsit de orice logică, fiindcă, în româneşte, patetic înseamnă plin de patos, impresionant, înduioşător, emoţionant şi chiar înălţător. La fel, „facility”, în engleză, înseamnă un loc anume, o clădire, o unitate construită, o piesă de echipament destinată unui scop particular. Prin urmare, a traduce „facility” cu facilitate este aberant, în condiţiile în care sensul cuvântului facilitate în româneşte este cu totul altul, anume uşurinţă, înlesnire, abilitate. Prin poşta electronică primim adesea mesaje şi ni se atrage atenţia că unele au „ataşament”, ceea ce este, iarăşi, lipsit de sens în româneşte. Termenul „attachment” din engleză înseamnă în limba noastră anexă, element ataşat, dar nu ataşament. Ataşament, cum se ştie, semnifică un sentiment de afecţiune puternică faţă de cineva şi nu o anexă a ceva. De altminteri, e-mail-ul ne-a creat multe deprinderi proaste, între care şi ideea de a începe un text de scrisoare cu „Bună!” sau cu „Bună ziua!”. Obiceiul vine, desigur, din englezescul „Hi!”, o formă familiară şi uzuală de salut, tradusă cel mai adesea în româneşte chiar cu „Salut!”. Dar cum să-i spui cuiva în româneşte „Bună!” sau „Bună ziua!”, din moment ce nu-l ai în faţa ta? De când e lumea, se zice la noi „Bună ziua!” când te întâlneşti cu cineva pe uliţă, pe drum, pe cărare, pe stradă, într-un loc public, când intri într-o încăpere etc. În stilul epistolar – vehiculat prin poşta clasică de odinioară şi prin poşta electronică de acum – formulele sunt cu totul altele, dar sunt foarte numeroase şi nuanţate: „Stimată doamnă X/ Stimate domnule X”, „Dragă Marine”, „Onorate coleg”, „Distinse domnule profesor” etc. De ce să nu folosim în scris o formulă de adresare existentă în loc de „Bună ziua!”? Tot din engleză ne vine şi frumoasa urare „Să aveţi o zi bună!” sau, mai pe scurt, „O zi bună!”. S-a impus repede, ca o noutate plăcută şi binevenită, ca şi cum noi, în româneşte, nu am fi cunoscut niciodată ceva similar. Dar, oare, „Bună ziua!” ce sens va fi având? Mai demult, prin satele noastre care azi nu mai sunt, la urarea „Bună ziua!”, se răspundea „Ziua bună!” sau, mai frumos, cu „Bună să vă fie inima!”. Tot sub influenţa unor obiceiuri de pe alte meridiane, în adunările publice de la noi, vorbitorii care se perindă la microfon simt nevoia ca, înainte de a-şi începe intervenţia, să le spună ascultătorilor „Bună ziua!”. Ce rost are, când, la intrarea în sală sau în momentul întâlnirii, cei care se cunosc se salută cu „Bună ziua!”? Formulele de adresare în faţa unei adunări sunt „Doamnelor şi domnilor” sau „Stimaţi participanţi” ori altminteri, în funcţie de situaţie. În niciun caz, nu este corect să spunem „Stimat auditoriu”, pentru că auditoriu înseamnă, în înţelesul primar şi consacrat, sală în care se adună publicul, studenţii, asistenţa. Or, noi nu ne adresăm unei construcţii sau unei săli goale, ci oamenilor din sală. Chiar şi formula „Stimată audienţă” creează confuzii, fiindcă audienţa este, de regulă, întrevederea acordată unui solicitant de către o persoană cu funcţie de răspundere, timpul cât durează o audienţă sau interesul pe care cineva îl poartă celui care i se adresează, trezirea interesului unui public numeros, influenţa asupra unui mare număr de persoane, o şedinţă publică a tribunalului în care sunt ascultate părţile şi pledoariile şi este pronunţată sentinţa. Oare „Stimaţi ascultători” nu ar suna mai propriu şi mai pe româneşte? De asemenea, în evul acesta grăbit şi digitalizat, nici „Poftă bună!” nu mai zicem cum şi când trebuie. Nu vi s-a întâmplat, la restaurant sau, pardon!, la fast-food, să vă spună chelnerul sau vânzătorul „Să aveţi poftă!” şi nu „Poftă bună!”? Ce va fi având rău în ea această veche şi frumoasă urare de „Poftă bună?”. Ea nici nu există în toate limbile. De exemplu, englezii au „Enjoy the meal!”, adică „Bucură-te de masă!”, fapt pentru care este fără sens să spui „Good appetite!”, cum mai auzi pe câte-un român spunând, precum coana Chiriţa odinioară. În aceeaşi situaţie se află termenul „resort”. De multe ori, firmele de prezentare ale hotelurilor sau complexelor hoteliere din România conţin formula „resort & spa”, precedată, în anumite cazuri, şi de „wellness”. Acesta din urmă este un termen englezesc, neintrat în vreun fel în vocabularul limbii române şi care vine de la adverbul „well”, adică bine, el însemnând o stare foarte bună de sănătate fizică şi mintală. Spa este un oraş în Belgia la sud-est de Liège, vestit încă din Evul Mediu pentru apele sale minerale curative. De-aici, unii folosesc denumirea pentru orice staţiune balneoclimaterică.

Substantivul comun „spa” vine însă de la iniţialele cuvintelor formulării latine sanitas per aquam, adică „sănătate prin apă”. Englezii au preluat termenul „spa” ca denumire generică pentru practici de relaxare, precum masaj, gimnastică, saună, băi cu apă termală, sport etc. În limba română, termenul acesta nu a pătruns încă la nivel comun, fiind folosit doar în anumite cercuri. Cu noţiunea de „resort” este, însă, o altă poveste, fiindcă aceasta, folosită în româneşte, creează o serie de confuzii. Conform dicţionarelor limbii noastre, „resort” înseamnă un organ de maşină care serveşte la realizarea legăturilor elastice dintre diferite elemente ale unui sistem tehnic sau sursă de energie fizică ori morală, suport moral, imbold, dar şi domeniu de activitate sau autoritate (organ etc.) ori a ţine de competenţa, de specialitatea cuiva, a intra în atribuţiile cuiva. În engleză, înţelesul comun al cuvântului „resort” este acela de loc frecventat pentru vacanţă ori recreere. Un român, când aude cuvântul resort, se gândeşte mai întâi la o piesă mecanică, la un sector sau domeniu de activitate, la un motiv care te poate împinge spre ceva, dar nu la un complex de vacanţă, la o staţiune sau la un hotel dotat cu bazin, sală de gimnastică, de masaj etc. Fireşte că, în loc să scriem mimetic „resort and spa” – ceea ce multor români nu le spune nimic – am putea foarte bine să scriem „băi şi recreere” sau „sănătate şi relaxare” ori altceva care să sune româneşte.

Fenomenul este îngrijorător şi în ceea ce priveşte celelalte firme, în general. Mai ales în marile oraşe, majoritatea denumirilor de magazine, instituţii şi alte locuri publice este în limba engleză: fastfood, snack bar, coffee shop, mega image, drinks etc. Intrarea în limba română a neologismelor farmacie, restaurant, frizerie, delicatese, patiserie etc. – devenite nume de locuri publice – s-a făcut treptat, în timp, astfel încât graiul a avut răgazul necesar să le asimileze. Avalanşa de astăzi devine, însă, copleşitoare în toate domeniile şi riscă să conducă la limbaje artificiale şi paralele.Ce frumos ar fi să vorbim din când în când şi româneşte! Adică să nu mai mergem în locaţii, ci în locuri, să nu mai fim determinaţi, ci hotărâţi, să nu mai avem oportunităţi, ci ocazii, să zicem „poftă bună”, „ziua bună” etc. Ce frumos era când, după răspunsul la întrebarea „Câţi ani ai?”, urma fireasca urare „Mulţi înainte!” ori „Să creşti mare!”. Sau câtă temeinicie şi aşezare se desprinde din răspunsul „Să vă fie de bine!”, care mai vine încă (tot mai rar) după obişnuitul „Mulţumesc pentru masă!”. În câte limbi europene există astfel de replici cu tâlc? S-ar cuveni, de aceea, ca părinţi şi ca bunici (bunei), să-i învăţăm pe micuţi „limba veche şi-înţeleaptă”, deoarece turnarea ei în „formă nouă” vine de la sine, odată cu graba aceasta a planetei. Dar, în lipsa fundamentului limbii celei bune, a limbii „ca un fagure de miere”, formele noi şi pripite ajung ridicole şi nu se altoiesc în mod rânduit. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Cultura, anul XIV, nr. 11, decembrie 2019, pp. 90-92)

(Visited 130 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.