Anti-elita românească post-decembristă. Origini, manifestări și “sinucidere politică”

Anti-elita românească post-decembristă. Origini, manifestări și “sinucidere politică”

by -
0 1273

După 22 de ani de la instaurarea democraţiei şi pluripartitismului în România asistăm dezamăgiţi şi resemnaţi la falimentul clasei politice româneşti. Plictiseala societăţii  este cauzată de reprezentaţia hilară oferită de peste două decenii de o clasă politică incompetentă şi coruptă iar resemnarea indică, din păcate, neputinţa noastră de a reacţiona într-un mod coerent la procesul de triere şi primenire a elitei politice. Frustrarea noastră este determinată şi de neimplicarea civică a intelectualităţii oneste şi dedicate binelui comun, capabilă de o nouă resurecţie la nivelul abordării publice.

Tentaţia intelectualului pentru politică reprezintă o constantă a evoluţiei României moderne, însă în actualul context descris de mediocritate, grobianism şi fariseism, reticenţa intelectualităţii – dotată totuşi cu ridicat spirit critic – derivă din frica de penibil, din ridicolul posturii de a se asocia cu personajele dubioase care populează scena politică. Acea „elită ascetică” acei „miniştri săraci într-o ţară bogată”, „oameni mari” care s-ar putea implica  în viaţa politică din vocaţie, datorie, altruism, iubire faţă de semeni şi comunitate, acele concepte teoretizate de sociologul Traian Brăileanu, rămân încă obiective romantice, desprinse din alt veac şi irealizabile în plan concret…

În realitate, clasa politică post-decembristă s-a dovedit o calamitate pentru ţară şi pentru societate. Produşi ai transformărilor complotist-revoluţionare, politicienii lansaţi după 1989 au mimat peste două decenii democraţia, pluripartitismul şi alternanţa la putere. În definitiv, ei reprezintă eşaloanele doi şi trei din fostul PCR şi întruchiparea clasică a contra-elitei, propulsată la putere de factorul detonator (complot şi revoluţie ) în locul elitei degenerate (vechea gardă comunistă fidelă clanului Ceauşescu). În ipostază atipică, România a rămas singura ţară din blocul comunist în care fostul Partid Comunist s-a manifestat reactiv prin intermediul FSN-ului. Puterea politică a fost monopolizată de elementele periferiale ale  nomenclaturii comuniste, cu aportul categoric al unor foşti demnitari ai anilor *50, convertiţi în susţinători ai democraţiei. Aparatul care s-a autoperpetuat a fost dispus să suporte, dar totodată să mineze organizarea şi funcţionarea pluralismului politic, travestindu-se sub forma elitei reziduale.

Radiografie evoluţiei societăţii româneşti de la 1848 la 1948 ne indică faptul că instaurarea comunismului în România reprezintă un  moment de fractură care – în sensul teoretizărilor lui Pareto – a stopat procesul gradual al circulaţiei elitelor. Evoluţia firească a societăţii româneşti a fost bulversată/întreruptă de comunism care a lichidat vechea elită burgheză şi a impus o pseudo-elită ce s-a perpetuat şi regenerat în temeiul unor noi criterii şi a unui nou sistem de valori, pe care îl putem caracteriza drept antisistem de selecţie. Indiferenţa Occidentului faţă de popoarele sud-est europene a permis Armatei Roşii şi lui Stalin să anihileze democraţia şi să impună comunismul. În România  acest proces s-a produs în condiţii mult mai dure decât în alte ţări rămase după Cortina de fier.

 „Lichidarea celor 100 000 de români care în ciuda păcatelor lor constituie fenomenul românesc”, după cum se exprima Mircea Eliade în Jurnalul portughez, s-a făcut prin teroare şi abuz, iar cei care au iniţiat şi organizat acest sistem samavolnic împotriva semenilor, poartă încă stigmatul „păcatului lui Cain”. Într-un sens mai larg, metafizic, pseudo-elita de după 1945/1946, formată la şcoala violenţei, a crimei şi a trădării, a purtat cu sine, în toată perioada totalitară, blestemul orfanilor, al văduvelor şi al victimelor comunismului, al celor torturaţi, „demascaţi”, „reeducaţi” şi asasinaţi în temniţele regimului, al ţăranilor rămaşi fără ţarina moştenită din străbuni. Iar blestemul şi obida s-a transferat, evident, asupra urmaşilor, a fiilor şi nepoţilor care astăzi formează actuala clasă politică, directorii de conştiinţă şi opinie ai societăţii democratice actuale. Ori ce porneşte din păcat şi sub semnul damnării nu poate asigura liniştea şi prosperitatea. Ba mai mult, prin actuala elită politică Dumnezeu vrea parcă să ne certe, să ne pună răbdarea la încercare…

Trebuie precizat că trecerea de la antielita comunistă la elita politică periferică şi reziduală post-decembristă – în definitiv la pseudo-elita de după 1989 – s-a produs, în spaţiul românesc postcomunist, în interiorul structurilor interne ale vechii puteri prin revoluţie/lovitură de stat. Translarea  propriu-zisă a puterii de la o generaţie la alta în decembrie 1989 este afină cu paricidul politic. În etapa ce a urmat monopolizării poziţiilor cheie, intensificarea luptelor şi renegocierea poziţiilor dominante au marcat fenomenul de profesionalizare a elitei postcomuniste prin trecerea  de la totalitarism la democraţie, de la autoritarismul partidului unic şi de la economia centralizat-planificată, la pluripartitism şi economia de piaţă. Procesul de profesionalizare a condus la apariţia elitelor politico-administrative şi  economice.

Un alt aspect ce ţine de realităţile anilor 1990 îl constituie revenirea în forţă a antielitei periferice, îndepărtate din zona puterii după 1964. Vechile cadre comuniste ale anilor *50(Ion Iliescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu) revin pe prima scenă politică după 1989 beneficiind de o anumită experienţă, de relaţii externe şi utilizând un discurs anticeauşist (dar nu neapărat anticomunist),  reformulat,  pigmentat cu termeni democratici. În sens paretian, revenirea activiştilor radicali ai  obsedantului deceniu în sferele puterii ca formatori de opinie întru democraţie şi parlamentarism demonstrează convertirea elitelor lei în elite vulpi.

Transformările produse în viaţa politică postcomunistă au fost configurate în cercuri închise, în culisele puterii şi în absenţa disidenţilor/reformatorilor autentici proveniţi din zona opoziţiei democratice. Stigmatizarea liderilor opoziţiei şi dezinformarea derutantă a societăţii a oferit o singură alternativă societăţii. O unica variantă  credibilă formulată de fosta antielitei periferică, convertită în nouă elită, care a avut  privilegiul de a conduce statul în noua lui conjunctură istorică şi de a organiza alegeri parlamentare şi prezidenţiale. Elita guvernantă, ieşită învingătoare în primele alegeri libere, a ajuns şi s-a legitimat la putere, prin aportul electoratului rural, al funcţionarilor de stat şi al proletariatului industrial, dar şi pe fondul lipsei de cultură politică şi a deficitului de comportament electoral adecvat competiţiei democratice al acestor categorii sociale agresate de diversiunile Puterii. În jurul acestei elite politice periferice⁄reziduale s-a conturat o zonă dinamică, în care apar noi interese economice prin conversia unei părţi a elitei birocratice în nouă elită economică, managerială. Într-un ritm alert, în baza intereselor de ordin economic, apar “noii îmbogăţiţi” şi “baronii locali” şi aşa-zişii “capitalişti de carton”. În istoria postcomunistă a României s-a inaugurat, astfel, fenomenul “capitalismului sălbatic şi de cumetrie”, sesizat şi vituperat de către “săracul şi cinstitul” Ion Iliescu, în fapt garantul sistemului de jaf şi corupţie instituţionalizat de proprii partizanii.

Elita politică şi economică post-decembristă inventată şi promovată de Ion Iliescu a avut liber acces la resurse, la buget, la scutiri vamale, de impozite şi de TVA. Sistemul statuat de Ion  Iliescu a funcţionat fără greş şi în regimul CDR, dar şi în mandatul – reînnoit în 2008 – al preşedintelui Traian Băsescu. Clasa politică şi-a atras antipatia românilor prin goana după afaceri cu statul, prin „căpuşarea” şi apoi „privatizarea” unor întreprinderi şi sectoare declarate „bugetivore” şi deci nerentabile. Pe fondul sărăciei generalizate, ea a ofensat bunul simţ prin realizarea unor averi exorbitante, prin achiziţionarea de terenuri strategice în aşteptarea unor proiecte de investiţii profitabile. Şi-au construit vile de basm, s-au dotat cu limuzine performante (serie limitată), şi-au organizat vacanţe exotice. Au pierdut măsura şi contactul cu realitatea din ţară, cu grija şi necazul cotidian al românilor.

Deşi trăiesc în mijlocul durerii sociale, oamenii noştri politici se informează doar prin interpuşi, în baza rapoartelor întocmite de serviciile secrete politizate, fidele celor care încă îi subvenţionează. De altfel, politicienii de azi coabitează de prea mult timp cu minciuna şi diversiunea mediatică pentru a mai înţelege şi simţi România profundă. Formulează şi lansează proiecte şi strategii politice în cabinete obscure populate de consilieri de taină a căror competenţă se cuantifică în termeni de vasalitate absolută faţă de şef… Funcţionează izolat într-un univers paralel conturat de repetate sondaje de opinie care le dezvăluie – de multe ori inexact – cât şi cum au crescut/scăzut în popularitate… Au sfidat şi ne sfidează, păcătuiesc şi vor păcătui, sunt surzi şi orbi la toate grijile societăţii, la tot ce le mai aduce aminte de ţară, de neam, de Dumnezeul strămoşilor noştri… Sunt irecuperabili şi inutilizabili.

Şi totuşi, din rândul intelectualităţii şi societăţii civile – presupun că alta decât cea care s-a manifestat  indecis, vinovat, tranzacţionist chiar, până acum –  trebuie să se selecteze acele personalităţi vizibil interesate să înlocuiască complet şi fără compromisuri actuala clasă politică. Indubitabil este nevoie de o primenire a vârfurilor decidente, de o nouă generaţie capabilă să sacrifice binele personal şi să ridice binele public la nivel de scop absolut în viaţa politică românească. Este necesară apariţia şi cristalizarea unui nou nucleu de conducere, cu un dezvoltat simţ al măsurii şi al realităţilor româneşti. Nucleu cu responsabilităţi autentice şi pregătit să decanteze ontologic şi valoric între tradiţie şi inovare, între specificul naţional ancestral şi modernitatea recent asumată.

Criza de identitate şi valori, manifestată de clasa politică timp de peste două decenii, dovedeşte deconectarea totală a acesteia de la realităţile societăţii şi induce diagnoza unui suicid. Şi-a demonstrat incompetenţa şi inutilitatea, aspect ce reclamă imperativ apariţia unei noi elite care să regândească şi să răspundă echilibrat noilor provocări ale secolului XXI. Or această dreaptă cumpănire – întru redimensionarea unei noi rânduieli, a unui nou proiect pentru România – nu poate opera coerent doar la nivelul contextual, nu poate fi ancorată doar în planul contingenţelor de moment care influenţează, chiar agresează ,societatea românească actuală, ci trebuie să rămână conectată la întreg setul valoric descris de permanenţele devenirii româneşti.

autor: dr. Corneliu Ciucanu 

(Visited 508 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.