La Volga și în Caucaz – partea II

La Volga și în Caucaz – partea II

by -
0 842

Tensiunea din relaţiile româno-germane a fost agravată de fuga, la sfârşitul anului 1942, a lui Horia Sima din Germania în Italia, interpretată de Antonescu ca un mijloc de presiune utilizat de Hitler împotriva sa.

Atenuarea încordării, urmată de încheierea crizei de încredere, au fost determinate de întrevederea Hitler-Antonescu din 10 ianuarie 1943 şi de contraofensiva feldmareşalului von Manstein, care a restabilit frontul şi s-a încheiat cu recucerirea Harkovului (14 martie 1943).

Discuţiile dintre Fuhrer şi mareşal, desfăşurate în plină bătălie a Stalingradului, au debutat, totuşi, nu cu problemele militare, ci cu cea a lui Horia Sima. Antonescu s-a convins că evadarea lui Horia Sima nu avea nici o legătură cu atitudinea lui Hitler faţă de el. în al doilea rând, mareşalul a fost foarte satisfăcut de promisiunile germane de reînarmare a armatei române, după marile pierderi suferite în Cotul Donului şi Stepa Calmucă. Rechemarea generalului Hauffe, şeful Misiunii militare germane, ajuns în conflict cu partea română, şi revenirea în această funcţie a generalului Erik Hansen, care se bucura de totala încredere a lui Antonescu, a contribuit de asemenea la restaurarea climatului de cooperare româno-germană.

Gheorghe Barbul, aflat în anturajul mareşalului, susţine că, la începutul lui noiembrie 1942, aşadar, îfMntp de începerea ofen- sivei sovietice de la Stalingrad, Antonescu ar fi spus că Germania a pierdut războiul şi că România trebuie să se străduiască să nu-1 piardă pe al ei. Dacă nu este o eroare în privinţa datării unei astfel de declaraţii, este aproape sigur că ea a fost expresia unei stări de spirit trecătoare. Chiar după înfrângerea de la Stalingrad, mareşalul nu şi-a pierdut încrederea în capacitatea Germaniei de a câştiga războiul, şi a rămas convins de interesul României de a rămâne alături de ea.

O scrutare atentă a politicii antonesciene dezvăluie de îndată cât de puternic a fost ea influenţată de experienţa lui Ion Antonescu din primul război mondial. în 1916, el fusese martorul sfârşitului dezastruos al campaniei armatei române şi a ocupării Olteniei, Munteniei şi Dobrogei de către adversar; în anul următor, aceeaşi armată română, înfrântă în 1916, fusese capabilă de victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, pentru ca apoi defecţiunea aliatului rus să o constrângă la încheierea păcii de la Bucureşti; câteva luni mai târziu, succesele Antantei aveau să modifice complet situaţia, ducând la înfrângerea Germaniei. Pentru Antonescu, Stalingradul a fost echivalentul înfrângerilor din 1916. Promisiunile lui Hitler de reechipare a armatei române îi apăreau a fi refacerea din iarna 1916-1917, în care Misiunea militară franceză jucase un rol important, în ceea ce priveşte desfăşurarea războiului, el îşi amintea de ofensiva impetuoasă a germanilor din 1918, oprită apoi, a doua oară, la Marna, şi de” faptul că, numai cu câteva luni înainte de a fi înfrânţi, aceiaşi germani bombardaseră Parisul cu artileria. La toate aceste amintiri se adăuga forţa de persuasiune a Fuhrerului, care ştia să insufle încrederea celor din jurul său.

La o săptămână de la capitularea feldmareşalului Paulus la Stalingrad, el îi spunea lui Raoul Bossy, ministrul României la Berlin, care îşi exprimase serioase îndoieli în privinţa victoriei Germaniei: „d-ta nu cunoşti armele secrete pe care mi le-a arătat Hitler la ultima noastră întâlnire, nici planurile lui de război, nici masele de soldaţi pe care le va azvârli asupra ruşilor, la vară. Nu încape nici o îndoială că ofensiva de la vară a germanilor va zdrobi armata rusă”.

Ofensiva germană avea să se lase însă aşteptată. Hitler însuşi spunea că numai gândul de a da ordinul de atac îi provoca dureri de stomac. Planul ofensivei (Operaţiunea „Citadela”) prevedea atacarea la bază a ieşindului de la Kursk şi nimicirea forţelor sovietice aflate în acea zonă. Obiectiv modest, care nu putea aduce decizia pe frontul de est.

În aşteptarea încleştării din vară (rămânea adânc instalată în conştiinţa opiniei publice convingerea că iarna e a ruşilor şi vara a germanilor), trauma provocată de înfrângerea de la Stalingrad era puternic resimţită în România. Revenit în România, generalul Hansen constata o „oboseală de război (Kiiegsmiidigkeit) în creştere” atât în armată cât şi la populaţie. În România era imposibil de realizat acea redresare a moralului opiniei publice, obţinută prin discursul lui Goebbels de la Palatul Sporturilor din Berlin rezumat la întrebarea: „Vreţi războiul total?”, întrebare la care mulţimea însufleţită până la isterie răspunsese cu un ferm şi ‘repetat „Da”. Propaganda de război din România utilizase vechile, uzatele şi ineficientele teme ale vechimii, continuităţii şi vitejiei strămoşilor. în plină bătălie a Stalingradului, Antonescu îi scria lui Manstein: „Îmi îngădui a vă arăta ceea ce soldaţii şi ofiţerii germani ignorează, că în lunga, dureroasa şi glorioasa istorie de două mii de ani a poporului român se găseşte cazul unic în istoria popoarelor când voievodul, conducătorii şi luptătorii au preferat, după ce au pierdut ultima luptă de apărare, să piară prin otrăvire împreună cu capii şi unităţile lor, decât să se predea sau să trăiască în robie şi în dezonoare. Poporul român de azi nu va fi, domnule mareşal, mai prejos de străbunii săi”. Exemplul lui Decebal, evocat de mareşal, nu avea însă nici o forţă mobilizatoare asupra nimănui. Un exemplu caracteristic îl oferă generalul Mihail Lascăr. încercuit în Cotul Donului, el fusese decorat de Hitler, în plină desfăşurare a bătăliei, cu „Frunzele de stejar” la Crucea de Fier, în speranţa că va rezista până la ultimul om. Iniţial, s-a crezut că, încercuit, Lascăr se sinucisese, şi Hitler făcea o paralelă între generalul român şi feldmareşalul Paulus, care nu avusese tăria să-şi ia viaţa, pentru a nu fi primul feldmareşal german luat prizonier (Hitler îl înaintase la acest grad prin radio, spre a-1 determina, pe această cale, la sinucidere, pentru a nu capitula). Cel elogiat de Hitler şi distins cu „Frunzele de stejar” nu numai că nu se sinucisese, dar el avea să revină din prizonierat în calitate de comandant al diviziei de voluntari „Horia, Cloşca şi Crişan” şi să devină ministru de Război, dându-şi concursul la instaurarea regimului comunist în România!

Dacă, în primul război mondial, idealul unităţii naţionale oferise un suport moral în zilele refugiului în Moldova şi, apoi, ale înfrângerii, dacă armata şi populaţia păstraseră credinţa că, peste vicisitudinile României, victoria va aparţine, în final, Antantei, acum „războiul sfânt” împotriva bolşevismului nu era perceput ca o necesitate naţională, iar victoria finală a Germaniei, ţară responsabilă de amputările teritoriale din 1940, nu entuziasma decât pe foarte puţini. Elita societăţii — politică şi culturală — rămânea ostilă Reichului şi simpatiza statornic şi puternic cu Anglia şi SUA: „Nemţii să-i bată pe ruşi şi anglo-americanii pe nemţi” apărea ca soluţia ideală a războiului. Despre posibilitatea ca România sa ajungă sub dominaţia Moscovei nu se gândeau decât câţiva. Cum să abandoneze anglo- americanii România? Cum să o livreze ei ruşilor? Era de neimaginat. Clasa politică românească trăia în lumea dorinţelor, nu a realităţilor. Şi totuşi câte o Casandră, Gheorghe Tătărescu, avertiza în septembrie 1943: „Pacea va fi încheiată sub semnul biruinţei ruseşti. Sovietele vor cere să li se asigure ca zonă de influenţă atât Europa Centrală cât şi Balcanii. Anglo-americanii nu se vor opune decât cu greu sovietelor, care vor revendica, în primul rând, graniţele din ’41”. în aceeaşi perioadă, C. Rădulescu-Motru nota în jurnalul său: „Este aproape sigur că, în caz de victorie a anglo-americanilor, de fapt în răsăritul Europei cuvântul hotărâtor îl vor avea Sovietele… Şi de la ele nimic bun nu este de aşteptat pentru noi românii […]. Propaganda germană susţine în chip morţiş că sub firma comunismului bolşevic se ascunde mizerie şi sălbăticie; mulţi soldaţi şi ofiţeri, chiar veniţi de pe frontul de răsărit, susţin totuşi contrariul! Nu este chip să afli adevărul în zilele acestea de război!” Dacă un om de cultura preşedintelui Academiei Române nu avea certitudini în privinţa adevăratului chip al bolşevismului, este lesne de imaginat cât de neştiutoare asupra primejdiei reale, reprezentate de URSS, rămânea majoritatea opiniei publice. în Germania, după Stalingrad, aproape întreaga populaţie a răspuns la apelul de angajare în războiul total; în România s-au utilizat toate mijloacele pentru sustragerea de la efortul de război. Cei cu relaţii le puneau în funcţiune pentru a nu ajunge pe front, cei aflaţi la conducere căutau formule pentru a scoate ţara din război.

Mihai Antonescu s-a angajat într-o activitate febrilă de sondare a anglo-americanilor. Demersurile sale în capitalele neutre nu au rămas neobservate de germani. La întrevederea din 12 aprilie 1943, Hitler a avut o scenă de „furor teutonica” în faţa lui Antonescu, reproşându-i acţiunile lui Mihai Antonescu. Mareşalul 1-a apărat. Era singurul om în care avea încredere totală şi care îi devenise indispensabil. A refuzat să se separe de el, astfel că, în vară, Mihai Antonescu a crezut că îl poate convinge pe Mussolini să ia condu- cerea sateliţilor Berlinului şi să înfăptuiască un „Miinchen al războ- iului”. Călătoria lui în Italia şi întâlnirea cu Ducele la Rocca delle Caminate (1 iulie) s-a încheiat cu promisiunea dictatorului italian că, de îndată ce situaţia militară se va ameliora, Italia va lua iniţiativa unor discuţii de pace. Trei săptămâni mai târziu, el era răsturnat.

*Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a, Cap . 2 – România și cel de-al doilea război mondial , p. 416-420, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

(Visited 197 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.