Istoria Transilvaniei medievale – de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – Europa postromană şi lumea barbară (II)

Europa postromană şi lumea barbară

Moştenirea Romei Criza şi apoi destrămarea Imperiului Roman, petrecute prin secolele III-V d.Hr., au lăsat, cu precădere în Europa, un vid politic imens. Imperiul – modelul clasic de organizare statală – a reprezentat mereu un miraj pentru populaţiile situate spre nord şi est. Întins, în perioada sa de maximă expansiune, din ceţurile reci ale Britaniei, până în nisipurile fierbinţi ale Africii şi de la Oceanul Atlantic până la Tigru şi Eufrat, statul roman, printr-o operă de legiferare şi de organizare unică, a creat o zonă tricontinentală relativ stabilă.

Stabilitatea s-a datorat în mare măsură procesului de romanizare care, omogenizând civilizaţii şi culturi diferite sub semnul limbii latine, al credinţelor şi tradiţiilor romane, a aşezat „sigiliul Romei” asupra unei mari părţi a Europei. Din perspectivă contemporană, Imperiul Romei a fost prima încercare – reuşită parţial şi temporar – de „uniune politică europeană”. Aventura romană în formă latină a durat în jur de 1250 de ani, de la 753 î.Hr. până la 476 d.Hr. în Răsărit, o parte a statului roman s-a menţinut sub numele de Imperiul Roman de Răsărit şi apoi Bizantin încă aproape 1000 de ani, de la 476 la 1453. În Apus, titlul de imperator Romanorum, justificat doar în măsură infimă în planul realităţii, a existat o altă mie de ani, din 800 anul încoronării lui Carol cel Mare – până în 1801, când Napoleon Bonaparte a pus capăt acestui anacronism. Prin urmare, Roma clasică a lăsat o moştenire deosebită, perpetuată de-a lungul mileniilor. Sub aspect politic, însă, mari părţi ale imperiului au ajuns în secolele III-V, mai ales în Apus, în afara autorităţii romane. Nu insistăm aici asupra cauzelor ce au determinat o asemenea evoluţie. Cert este că, de la o vreme, metaforic vorbind, nu toate drumurile duceau la Roma, cum se întâmplase secole de-a rândul anterior.

Populaţiile care au profitat de pe urma crizei Imperiului Roman şi au accentuat mult această criză au fost aşa-zisele seminţii migratoare venite din est şi nord şi numite de greci şi de romani „popoare barbare”. Evident, pe ruinele fostelor provincii romane, aceste populaţii au făurit o serie de formaţiuni politico-militare, cel mai adesea efemere, din care doar câteva au devenit ulterior state medievale propriu-zise. înainte de a stabili specificul acestor „state barbare”, se cuvine însă lămurită o altă chestiune: ce au găsit sub aspect etnodemografic aceşti migratori atunci când au năvălit pe teritoriile Imperiului Roman? În genere, au găsit o densitate demografică relativ ridicată, generată de populaţia latinofonă ce alcătuia atotcuprinzătorul Orbis Romanus. Categoric, în secolele III-V, această populaţie nu era clar definită, se afla pe cale de tranziţie. Coloniştii romani, prezenţi pretutindeni, se naturalizaseră, erau veritabili provinciali, oameni ai locului, dar nu reuşiseră peste tot şi deplin să asimileze popoarele autohtone preromane: lusitanii, celtiberii, galii, italicii, tracii, mirii, traco-daco-geţii etc. În contextul colonizării cu vorbitori de limbă latină, al convieţuirii dintre localnici şi colonişti şi al superiorităţii civilizaţiei romane, s-a produs pe vaste suprafeţe o sinteză între aceste popoare băştinaşe, preromane şi romani, sinteză în urma căreia, prin romanizare, valorile romane s-au impus. „Sigiliul Romei” s-a aplicat însă în mod diferit, de la provincie la provincie, în funcţie de factorii deosebitori şi mai ales în funcţie de substratul etno-lingvistic care, cum s-a văzut, a fost atât de variat. Cert este că primul val de barbari (sec. III-VI) nu a găsit în vechile provincii romane popoare romanice deplin constituite, ci populaţii mixte (galo-romani, celtibero-romani, lusitano-romani, daco-romani etc), latinofone, aflate pe cale de a deveni popoare neolatine. În unele părţi, chiar şi acest proces a fost întrerupt, stânjenit sau chiar oprit definitiv, în sensul că de la o populaţie romanizată nu s-a mai ajuns la un popor neolatin sau, dacă acest din urmă fapt s-a petrecut, poporul neolatin respectiv a fost marginalizat, îndepărtat sau, în parte, asimilat de populaţiile nou venite.

În unele regiuni izolate, greu accesibile şi fortificate natural, procesul de romanizare – cvasigeneralizat în provincia respectivă – nu s-a putut derula, iar populaţia autohtonă de acolo a rămas, sub aspect lingvistic şi spiritual, în afara lumii romane şi romanice, continuându-şi evoluţia în forme proprii. Aşa au fost zona bască din Spania, Bretagne din Franţa, Wales din Marea Britanie etc. Câteva exemple, pe provincii, vor fi edificatoare pentru întregul proces. În Peninsula Italică, prin dominaţia timpurie a latinilor asupra celorlalte seminţii – sabini, samniţi, lucani, etrusci, greci, gali etc. – procesul de impunere a limbii şi culturii latine s-a produs mai devreme decât în alte regiuni. În schimb, în epoca imperiului, atacurile migratoare au ajuns mai târziu decât în provinciile periferice, dar au fost adesea dure şi devastatoare.

Dintre migratorii care s-au aşezat în Italia, întemeind vremelnice regate barbare, se cuvin menţionaţi vizigoţii conduşi de Alaric, ostrogoţii lui Theodoric şi longobarzii, cei din urmă lăsând italienilor numele provinciei Lombardia din nord-vestul ţării de astăzi. La rândul său, Gallia a cunoscut un şir îndelung de expediţii de jaf (ale alanilor, vandalilor, suebilor, vizigoţilor, hunilor), înainte de a fi ocupată de două seminţii germanice, anume burgunzii şi francii. Burgunzii au cucerit o regiune mai restrânsă din vestul Galliei şi au dat numele ducatului omonim, ostil apoi politicii de centralizare a regilor Franţei. O mare parte din nordul Galliei a fost cucerită de franci, care, în 486 d. Hr., victorioşi la Soissons, au pus capăt stăpânirii romane la nord de Loire. Francii (şi burgunzii) au găsit în Gallia secolului V o realitate etnică destul de complexă, dominată însă clar şi ireversibil de galo-romani, care au conferit personalitate romanică şi latinofona întregii provincii. Singura regiune (a viitorului regat medieval al Franţei) unde romanizarea a fost absentă ori superficială a fost Peninsula Bretagne. Aici s-au perpetuat până în epoca modernă vechile graiuri şi dialecte celtice sau gaelice. În rest, însă, sigiliul Romei a fost atât de puternic, încât elita subţire a cuceritorilor germanici a fost asimilată în masa latinofona şi s-a creştinat, pierzându-şi specificul germanic şi vechile credinţe.

Astfel, în mod paradoxal, germanicii franci şi burgunzi, deşi nu au supravieţuit din punct de vedere etnic, au lăsat numele lor asupra unei ţări şi, respectiv, provincii neolatine, iar, în cazul francilor doar, şi asupra unui popor şi a unei limbi romanice. Franceza a cunoscut două dialecte (devenite, în acord cu mulţi lingvişti, limbi deosebite), anume langue d’oil (franceza propriu-zisă, în nord) şi langue d’oc (provensala, în sud). Şi în Peninsula Iberică procesul de romanizare era foarte avansat în secolele IV-V, când atacurile migratorilor devin mai insistente. Vandalii şi alte triburi (unele tot germanice), înfrânte de romani în Gallia, se revarsă spre Hispania la începutul secolului V (409) şi ocupă ca federati întinse zone ale peninsulei. O parte însemnată a vandalilor, în 429, trec în Africa de Nord, unde fondează un vremelnic regat, în care au inclus Balearele, Sardinia şi Corsica, şi de unde, în 455, au atacat Roma, lăsând lumii trista faimă a „vandalismului” lor. Regatul Vandal a fost cucerit de Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) în 534. Vidul politic lăsat de vandali în Spania a fost umplut, tot temporar, de vizigoţi, care— după ce au atacat şi jefuit succesiv fosta Dacie, Peninsula Balcanică, Italia (şi Roma la 410) şi Gallia – au trecut în 415 şi la sud de Pirinei.

Din sud-vestul Galliei şi din cea mai mare parte a Peninsulei Iberice, vizigoţii şi-au alcătuit propriul regat (cu centrul la Tolosa – Toulouse). în urma înfrângerii de către francii lui Clovis I în 507, Regatul Vizigot îşi mută centrul de greutate în Spania, unde rezistă până în 711. Convieţuind cu populaţia omanică din peninsulă, vizigoţii şi puţinii vandali rămaşi au fost asimilați nu fără a lăsa unele elemente de vocabular germanic în anjolă, catalană şi portugheză.

În secolul VIII, Regatul Vizigot este atacat din sud de către arabi, care-şi vor impune pentru câteva secole propria lor stăpânire în Spania, modificând sensibil aspectul etnolingvistic al Peninsulei Iberice. Până la urmă, în timpul Reconquistei (718-1492), arabii au fost alungaţi sau hispanizaţi, zona menţinându-şi peste veacuri aspectul neolatin. procesul de romanizare s-a petrecut în mod intens şi temeinic şi în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, anume în Pannonia, Moesia şi Dacia. Pannonia a fost integrată de timpuriu (anul 9 d.Hr.) lumii romane, sub al cărei control a rămas mai bine de trei secole. Elementele autohtone găsite de romani în Pannonia propriu-zisă (zona dintre Munţii Alpi, Drava şi Dunăre) şi în regiunea dintre Dunăre şi Tisa (aflată între Dacia şi Pannonia), anume iliri, celţi şi chiar daco-geţi, au fost puternic şi ireversibil romanizate. Numai că Pannonia, ca şi Dacia şi Moesia Inferioară, a fost supusă foarte intens asalturilor populaţiilor migratoare. Primii agresori barbari ai Pannoniei au fost sarmaţii iazigi de la est de Dunăre şi suebii germanici, în timpul lui Domitianus (81-96 d.Hr.). Sub Marcus Aurelius (161-180) au atacat marcomanii (şi ei germanici), alături de alte triburi.

Din secolele III-IV începând, provincia Pannonia a scăpat practic de sub controlul autorităţilor romane, pentru ca în jur de anul 400 regiunea să fie definitiv pierdută. Peste populaţia romanizată s-au aşezat succesiv sau concomitent sarmaţi, germanici (goţi, gepizi, longobarzi), turanici (huni, avari), slavi, protobulgari, bizantini şi, în fine, ungurii de neam fino-ugric, toate acestea petrecându-se între secolele III şi IX d.Hr. Unele din aceste populaţii, cum au fost hunii, gepizii, avarii, slavii, au întemeiat în Pannonia şi între Carpaţii Apuseni şi Dunăre chiar regate barbare, de scurtă durată, dar spoliatoare prin jaful practicat asupra populaţiilor sedentare romanizate. Această succesiune de dominaţii străine cu centrul în Câmpia Pannonică, precum şi relieful jos, uşor de controlat de către noii stăpâni, au diminuat cu timpul numărul latinofonilor din zonă, deşi aceştia s-au menţinut cel puţin până în 13 secolele VIII-IX. Invazia ungurilor din 895-896 în estul vechii Pannonii şi între Dunăre şi Tisa va schimba cu timpul structura etnică variată a acestei regiuni, prin eliminarea sau asimilarea elementelor nemaghiare. În Moesia Inferioară, procesele etno-demografice şi lingvistice prezintă formal unele analogii cu Pannonia. Provincia, situată la sud de Dunăre, de la Drava şi Sava până la Marea Neagră, a fost creată, probabil, prin 15 d.Hr. şi avea o bază etnică traco-getică, asemănătoare Daciei. Şi aici, procesul de romanizare a fost cvasitotal, cu excepţia litoralului Pontului Euxin. Incursiunile dese ale barbarilor, atraşi de mirajul Constantinopolului, aşezarea unora din aceşti migratori ca federați în provincie şi influenţa culturii greco-orientale, mai ales după divizarea Imperiului Roman, au slăbit însă romanitatea moesică. Aceasta era încă destul de puternică pe la anul 600, când revărsarea masivă a triburilor slave la sudul Dunării de Jos avea să modifice apoi substanţial şi definitiv structura etnică a zonei. Latinofonii, izolaţi astfel de romanitatea nord-dunăreană şi copleşiţi de numărul şi forţa noilor veniţi, s-au retras spre regiuni muntoase şi depresionare mai ferite spre sud şi vest, dând naştere ulterior românilor balcanici. Slavii au asimilat o parte a acestor romanici şi români de-a lungul secolelor, aşa cum au făcut şi cu protobuigarii de neam turc, veniţi peste slavi ca federaţi ai Imperiului Bizantin pe la 679-680. Primul Tarat Bulgar (681-1018) dispunea în fapt de o elită bulgară care, cu timpul, s-a topit în masa slavă, mai ales după ce, la 864-865, ţarul Boris şi apropiaţii săi acceptă botezul de la biserica constantinopolitana şi introduc creştinismul ca religie oficială. După 1018, asupra Bulgariei se reinstaurează stăpânirea bizantină. Totuşi, romanicii sud-dunăreni, deveniţi între timp români sau vlahi, rămăseseră destul de numeroşi şi de puternici pentru ca la 1185 să iniţieze o răscoală antibizantină condusă de fraţii Petru şi Asan, să dea ţării o nouă dinastie şi să creeze, împreună cu bulgarii, Taratul Româno-Bulgar (sau Al doilea Tarat Bulgar), recunoscut de Bizanţ la 1201.

Autor: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – curs