Imaginea Revoluţiei Franceze (1789) şi a lui Napoleon Bonaparte în Principatele Române
La începutul anului 1791, în Moldova şi Ţara Românească aveau loc mari frământări. Ruşii trecuseră Nistrul, austriecii, Carpaţii, iar Iaşul şi Bucureştiul erau ocupate de străini. La distrugerile armatelor duşmane se adăugă şi bolile. Autoritatea domnească se pulverizase: domnul moldovean fusese alungat de ruşi, iar cel muntean fusese decapitat din ordinul marelui vizir.
Ceea ce îi făcea pe oameni să mai uite de toate acestea, erau unele zvonuri ce se răspândeau prin ţară. Lumea negustorilor şi a boierilor greci nu discuta decât despre faptul că unii erau văzuţi împărţind pe ascuns broşuri şi ziare străine, unii fredonau cântece neobişnuite. Se vorbea de o mare răsturnare, de o mare revoluţie într-unul dintre cele mai mari state ale Europei. În cealaltă parte a Europei, în Franţa, această revoluţie era pe cale să răstoarne vechea stare de lucruri, adică răsturnarea uneia din cele mai prestigioase monarhii ale lumii. Aceste zvonuri, cărora la început nu li se acorda nici o crezare şi care îi preocupa doar pe câţiva, aveau în curând să sporească, alcătuind o poveste care va pune stăpânire asupra minţilor pentru multă vreme. În cercuri restrânse, boierii au început să se preocupe şi de altceva decât intrigile dintre ei, au început să discute despre Revoluţia franceză, au început să fie interesaţi de ce se întampla în Europa.
În Franţa poporul s-a răsculat iar Bastilia, locul unde erau întemniţaţi condamnaţii politici a dispărut. Pământurile bisericeşti, care în Franţa ocupau o treime din teritoriu, au fost declarate bunuri ale poporului, fiind secularizate. Regele ţării a fost judecat şi executat. A fost abolită monarhia şi instaurată republica a cărei deviză era „libertate, egalitate, fraternitate“.
Toate acestea păreau deocomdată doar ciudăţenii pentru cei din afara graniţelor Franţei, însă nu au fost puţini cei care şi-au dat seama că Revoluţia nu dorea să schimbe doar Franţa. Adunarea ce conducea noua republică a declarat că va da sprijin oricărei naţiuni dornice de libertate. Oratorii vorbesc mai puţin de suferinţele şi de drepturile francezilor, vorbind mai mult de suferinţele şi drepturile tuturor oamenilor. Noii conducători francezi cheamă întreaga lume la libertate şi egalitate.
Uimirea şi interesul au sporit şi mai mult din partea Europei de sud-est odată cu ştirea primelor victorii ale armatelor franceze. Tot ce era vechi, monarhist în Europa, Anglia, Austria, Rusia, toate vechile instituţii puseseră mâna pe arme ca să restabilească regalitatea în Franţa. Dar armatele republicane sunt peste tot învingătoare. Revoluţia care la început părea un eveniment local şi îndepărtat, începea să capete în minţile celor din Europa Orientală, deci şi a celor din Principatele Române, proporţii uriaşe.
Datorită complexităţii principiilor Revoluţiei franceze, rapidităţii şi entuziasmului cu care au fost răspândite, nicăieri şi nimeni nu a putut să-şi dea seama de semnificaţia lor exactă. Fiecare popor şi fiecare naţiune interpretându-le după nevoile sale. În general, statele din Occident, mai luminate, au privit principiile asemănător cu francezii, adica într-un sens social, în vreme ce, popoarele din estul Europei, aflate sub dominaţia imperiilor vecine, au acordat aceloraşi principii o semnificaţie politică. Datorită rarităţii legăturilor directe dintre Principate şi Franţa revoluţionară, cât şi datorită carenţei de informaţii, opiniile şi ideile românilor despre răsturnarea monarhiei, despre perioada terorii, despre Directorat, despre proclamarea Imperiului napoleonian, erau vagi, astfel încât, n-au putut să se constituie într-un program revoluţionar, iar datorită dominaţiei străine de tip feudal, în Principate a fost impiedicată apariţia unei forţe capabile să formuleze şi să realizeze un asemenea program în practică.
Dintre toate popoarele din Europa Orientală, cel mai bine a înţeles semnificaţia şi avengura Revoluţiei franceze poporul cel mai subtil şi mai imaginativ din Peninsula Balcanică, şi anume grecii. Odată cu Revoluţia franceză, literatura neogreacă iese din făgaşul erudiţiei bizantine. Grecii au început să înţeleagă că în operele vechi există ceva mai profund; literatura franceza a fost aceea care le-a redat adevăratul sentiment al propriei literaturi. Printre grecii din Turcia erau puţini ştiutori de carte, dar înţelegeau nevoia de a se instrui. Zeci de tineri studiau pe cheltuiala unor negustori bogaţi în universităţile din Occident. Aceşti tineri care au crescut în spiritul principiilor Revoluţiei franceze, iar prin scrisorile lor, prin ziarele pe care le trimiteau, prin traducerile pe care le făceau, îşi ţineau compatrioţii la curent cu ce se întampla în Vest. Studenţii greci din Franţa sunt tot mai numeroşi, tipăriturile franceze tot mai răspândite.
Primul efect al Revoluţiei franceze asupra Peninsulei Balcanice şi asupra Principatelor a fost de a trezi poporul grec şi de a-i da un anumit grad de elevaţie morală. Revoluţia le-a dat grecilor un scop: dacă până atunci singura lor nâzuinţa era de a trece Dunărea ca să facă avere la curtea vreunui domnitor, din acest moment, grecii aveau un singur gând: să pună stăpânire cu ajutorul Franţei şi al lui Napoleon, pe Peninsula Balcanică, să reconstituie, după ce-şi vor proclama independenţa, vechiul Imperiu Bizantin. Toate acestea s-au petrecut încă de la început, sub ochii şi în jurul boierilor moldoveni şi munteni.
O influenţă franceză solidă şi durabilă în Principatele Române a început odată cu venirea domnilor fanarioţi, dar se accentuează şi mai mult după Revoluţia din 1789. Dacă pentru început există o influenţă mai mult indirectă, propagată prin intermediul grecilor, ulterior, influenţa s-a manifestat şi direct. Indirect prin intermediul aceloraşi greci, cu traducerile operelor franceze în greacă, citite la rândul lor de boierii ce cunoşteau limba greacă.În mod direct ideile revoluţionare franceze se răspândesc în Principate prin persoane neoficiale, diferiţi revoluţionari francezi, refugiaţi în Muntenia şi Moldova, unde se angajau ca secretari sau perceptori, şi prin agenţii secreţi sau consulii francezi, care erau preocupaţi mai mult de chestiunile politice decât de cele comerciale.
Datorită faptului că burghezia se afla într-un stadiu incipient, Principatele Române erau puţin pregătite să primească, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ideile revoluţiei franceze. Nu existau partide politice, nu existau teatre, universităţi, iar diferenţa între saloanele iluministe din Apus şi cele din Principate era foarte mare. Ţările Române erau în afara contactului direct cu Franţa, în afara operaţiunilor armatei franceze, numărul românilor martori oculari ai evenimentelor din Franţa este foarte mic (Paul Iorgovici, Gh. Bogdan, Ion Balş). Totuşi exista o elită care avea privirea îndreptată spre Vest, percepea idei mai avansate, asculta cu o bună doză de nedumerire glasul unor influenţe înnoitoare, întemeia biblioteci, comanda cărţi şi ziare, în diseminarea ideilor propulsate din Franţa un rol important jucându-l consulii. Receptarea a fost de o întindere şi profunzime reduse, ea n-a fost însoţită de mişcări revoluţionare, dar ecoul Revoluţiei franceze rămâne un fenomen palpabil. Alexandru Calfoglu incrimina pe tinerii români a căror imaginaţie era plină de „Mirabeau, Rousseau, Voltaire“. Sunt traduse în româneşte „Declaraţia drepturilor omului“, „Contractul social“, circulara manifest a lui Bonaparte către egipteni, proclamaţia generalului Dombrowski pentru eliberarea Poloniei.
Influenţa franceză s-a accentuat în timpul Imperiului napoleonian. Ca de altfel majoritatea popoarelor din răsăritul şi sud-estul Europei, românii au văzut în împăratul francez mijlocul de a se emancipa de sub dominaţia străină, de a-şi crea un stat independent, modern. Proclamaţiile şi discursurile sale, buletinele armatei erau citite cu mare interes, cântecele ardelenilor care începeau cu invocarea „Buna Parte nu-i departe, vin dy grabă fă dreptate“, erau răspândite de I. P. Molnar în saloanele ieşene în 1798, spre marea indignare a consulilor ruşi. Dar speranţele au rămas neîmplinite, iar memoriile şi delegaţiile trimise la Paris s-au întors fără nici un rezultat, Principatele fiind doar o monedă de schimb în relaţiile internaţionale.
Acţiunea de propagandă a valorilor franceze pe care grecii o exercitaseră în Principate a fost continuată cu mai mult succes pe timpul Consulatului si Imperiului.
După lovitura de stat din 18 Brumar şi mai ales dupa victoria lui Napoleon Bonaparte asupra austriecilor de la Marengo (1800), boierii ce erau constituiţi într-o partidă naţionala îşi îndreapta atenţia către primul consul. Astfel partida naţională va deveni partida franceză. Aceasta partidă era alcatuită în acel moment mai ales din marii boieri munteni, printre care vornicul Scarlat Câmpineanu şi Ştirbei, logofătul Băleanu, Nicolae Dudescu şi Grigore Ghica, banii Văcărescu şi Dimitrie Ghica. Câţiva dintre marii boieri moldoveni din familiile Sturdza, Catargi şi Beldiman li se asociază. Toţi doreau independenţa Principatelor şi îşi puneau speranţa în Franţa.
În anul 1861 este publicat la Paris un opuscul, în care este precizat faptul că şase boieri din Principate, au mers la Bonaparte să ceară asistenţa Franţei pentru ca Principatele să fie constituite într-o republică. Sunt precizate şi numele boierilor care au făcut această cerere: banul Ghica, Grigore Brâncoveanu, Scarlat Câmpineanu -din Valahia; Grigore Strurdza, Alexandru Beldiman şi Catargi -din Moldova. Deşi nu este precizată data exactă a acestei întâmplări, se poate concluziona că ea a avut loc undeva în intervalul 1800-1804, căci în opuscul este precizat că cererea a fost facută lui Bonaparte. Se ştie că după încoronare ca împărat al francezilor, cetăţeanul Bonaparte devine împăratul Napoleon I, deci întamplarea mai sus prezentată ar fi avut loc înainte ca Napoleon să se proclame împărat.
Dacă faima lui Napoleon, dacă ecoul victoriilor sale, dacă răsunetul ideilor liberale – înţelese mai ales în sensul de emancipare a popoarelor – scoseseră pentru o clipă câţiva boieri din trândăvia lor, din amorţeala lor intelectuală, din relele deprinderi, şi suscitase în faţa ochilor lor imaginea, încă neclară, a ceva ce depăşea interesele lor meschine, imaginea patriei sau a libertăţii, această viziune, această trezire, nu a durat decât o clipa: stingerea speranţei în Franţa i-a aruncat brusc pe cei mai mulţi în vechea inerţie, s-au întors la viaţa lor obscură, nu s-au mai gândit decât la micile lor interese de moment. Dacă Franţa nu mai putea veni să-i ajute, dacă tot trebuia să fie hărţuiţi între Turcia şi Rusia, atunci mai bine rămâneau legaţi de Turcia, care stăpânea Principatele.
Reatragerea din Rusia, Bătălia Naţiunilor de la Leipzig, tratatul de la Paris, exilul lui Napoleon pe insula Elba, revenirea acestuia şi cele „O Suta de Zile“, bătălia de la Waterloo, apoi din nou invazia şi intrarea aliaţilor în Paris –toate aceste evenimente i-au impresionat puternic pe locuitorii Principatelor.
În prăvăliile negustorilor greci şi în cercurile boierilor de la Curte se vorbea că Napoleon îi atrăsese în mod deliberat pe aliaţi pe teritoriul său, ca să-i zdrobească în mod sigur. Se astepta cu o curiozitate pasionantă vestea dezastrului aliaţilor. Dar aceasta nu a sosit. Apoi s-a aflat despre exilul în Sfânta Elena, apoi despre tratatul de la Viena. A fost ultima lovitură dată partidei franceze, care va rămâne pentru un numar de ani aproape paralizată.
Referinte:
1) Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2006.
2) Ariadna Camariano-Cioran, Spiritul revoluţionar francez şiVoltaire în limba greacă şi română, Bucureşti, Editura Instiutului de Studii şi Cercetări Balcanice,1946, seria istorică, nr. 6.
3) Alexandru Duţu, L’image de la France dans les Pays Roumains pendant les campagnes napoleoniennes et le Congres de Vienne, în Nouvelles etudes d’histoire, publicată cu ocazia celui de-al XII-lea Congres de Ştiinţe Istorice de la Viena, Bucureşti, Editura Academiei, 1965.
4) Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Romane 1750-1831, Bucuresti, Editura Academiei, 1972.
5) Dan Berindei, La Révolution française et la résurection roumaine, în Alexandru Zub (editor), La Révolution Française et les Rroumains.Impact, Images, Interprétations, Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza, 1989.
material de Remus Tanasa