Germania şi criza „datoriilor suverane”

Succesul are şi el capcanele lui. Un tip de viclenie aparte. Faptul că Germania a identificat mai devreme riscul ca pieţele financiare să-i modeleze propria evoluţie i-a permis să se pregătească în avans. Printr-un gen de alchimie complicată, poate şi datorită efortului – şi trebuie spus chiar a sacrificiilor făcute de către populaţia germană pentru a se moderniza, pentru a se pregăti în spiritul vremurilor care veneau – a încordării de a descifra mai bine logica acestor pieţe, Germania a sfârşit prin a şi-o însuşi. În orice caz, atunci când datoriile suverane au ieşit la suprafaţă, poziţia Germaniei a coincis în mod ciudat cu poziţia pieţelor financiare. Elementul cel mai frapant a fost faptul că pe prim plan a fost pusă plata datoriei. Or acest lucru nu putea duce decât la o sărăcire de masă şi, în final, la şubrezirea alarmantă a bazelor Uniunii. Nici un cuvânt despre dezvoltare, despre sprijin şi eforturi pentru a pune în mişcare motorul economic al acestor state. Plata datoriilor a părut ca un comandament de nediscutat, picat din ceruri, deşi datoriile ţărilor sudice erau făcute şi pe relaţia cu băncile germane. Aşa se face că Germania a apărut în ochii ţărilor datoare drept interfaţa propriilor bănci.

Nu găsim explicaţie la o asemenea poziţie decât una de natură psihologică: „noi ne-am chinuit, acum chinuiţi-vă şi voi”; „noi am suferit, acum suferiţi şi voi”. Altminteri, orice analiză lucidă ar fi trebuit să releve faptul că ţările acestea erau luate cu asalt de prea multe probleme. Germania şi-a restructurat cheltuielile sociale, activitatea economico-socială înainte de criză. Atitudinea faţă de ţările confruntate cu dificultăţi a fost primul mare examen european pe care l-a avut de susţinut Germania. Fiind cea mai puternică economie a Europei, punctul său de vedere era decisiv în conturarea unei răspuns la nivelul Europei.

Chiar si pentru un economist modest explicaţia că datoria Greciei provine din „supraconsumul” acestei ţări este greu de acceptat (supraconsumul Greciei este, în anumite limite, real, dar nu reprezintă principala cauză a datoriei publice a acestei ţări). Paul Krugman chiar numeşte această formulă explicativă distorting narratives, deci o poveste care indepărtează mai mult decât apropie cititorul de adevăr. Am putea traduce formula „o distorsiune convenabila”. De ce, totuși, s-a insistat atât de mult asupra „risipei” şi „supraconsumului”, ca surse ale datoriei, când, de fapt, principala problemă era competitivitatea inegală a economiilor din zona euro? După opinia noastră, Grecia a fost un gen de poligon de încercare pentru  testarea strategiilor de prezentare a „datoriilor suverane” și a cauzelor acestora. Deci nu de tratare a crizei, ci de explicare a ei în faţa opiniei publice. Demers, e adevărat, cam scump. Dacă s-ar fi intervenit de la început cu fermitate, criza grecească ar fi costat câteva zeci de miliarde euro. Acum costul se ridică deja la câteva sute de miliarde.

Distorsiunea convenabilă nu s-a oprit aici. Ea a avut o continuare: anume „helenizarea” discursului european referitor la criză. Deci prezentarea crizei din Grecia a devenit un gen de pattern explicativ pentru criza la nivelul Uniunii, deşi situaţiile din Irlanda sau Spania erau cu totul diferite. În felul acesta, soluţia a apărut ca de la sine înţeleasă si a îmbrăcat o coloratură morală, surprinsă foarte bine de autorul american: „naţiunile sunt confruntate cu probleme pentru că au păcătuit si trebuie să se spele de păcate prin suferinţă“, adică prin reducerea cheltuielilor publice. Astfel, s-au pierdut ani buni de intervenţie, timp in care criza s-a accentuat. George Soros are în această privinţă o poziţie foarte severă: „Criza euro îşi are originile în decizia doamnei Angela Merkel, luată după prăbuşirea băncii Lehman Brothers’, în septembrie 2008, anume că garanţiile pentru alte prăbuşiri trebuie să vină nu din partea Uniunii Europene, ci din partea fiecărei ţări… Ceea ce a agravat criza grecească şi a declanşat contagiunea care a transformat această criză într-o criza existenţială a Europei“. Nu dorim să insistăm asupra adevărului celor menţionate mai sus. Relevăm doar un lucru elementar: cei aproape patru ani care au trecut de la declaraţia cancelarului german până la adoptarea măsurilor la nivel european de către Banca Centrală Europeană reprezintă un îndelung şi costisitor ocol istoric. De-abia în ultimele luni, Germania şi-a dat acordul ca Banca Europeană Centrală să cumpere acţiuni ale guvernelor confruntate cu dificultăţi, ceea ce apărea de la început ca o măsură obligatorie din punct de vedere economic. Acord dat fără consimţământul Bundesbank, a cărei opţiune este prezentă în mai toate deciziile de ordin strategic ale Germaniei. De ce atât de târziu? Foarte complicat şi riscant de răspuns. Am fi tentaţi să considerăm amânarea drept un element al unei negocieri strategice. Până la urmă, sprijinul va fi acordat, dar după ce se vor percepe limpede condiţiile: sprijin financiar contra disciplină germană; în ultimă instanţă, sprijinul depinde de disponibilitatea germană. Să fie oare costurile pe care le presupune ridicarea noii puteri germane? În orice caz, cu patru ani în urmă, Germania nu era percepută ca deţinând atâta putere la nivelul Europei. Astăzi, această putere este din ce în ce mai limpede reprezentată chiar la nivelul cetăţeanului obişnuit, care îşi dă seama că, de fapt, orice decizie importantă la nivel european este, mai întâi, avizată de către Berlin.

Orice activitate economică intenţionează să obţină o valoare adăugată. Sursa valorii adăugate este munca (de aceea, nivelul şomajului, deci a gradului de utilizare a forţei de muncă, reprezintă cea mai vie ilustrare a inteligenţei unei strategii de dezvoltare). Valoarea adăugată înseamnă, în primul rând, forţă de muncă şi producţie (locul unde se generează, prioritar, valoarea adăugată). Germania a optat pentru manufacturing şi are un foarte redus nivel al şomajului. Deci, strategic vorbind, această ţară a asigurat condiţiile pentru a crea şi amplifica o valoare adăugată cât mai mare, pentru producerea bogăţiei. O opţiune pentru care Germania trebuie felicitată. Întrebarea este: a fost, cumva, preocupată şi de producerea bogăţiei la nivel european?

Germania ultimilor ani a fost absorbită de problemele evoluţiei sale interne şi mult mai puţin de evoluţia Uniunii. Dacă a apărut o mare fractură economică între nord şi sud, între ţările care au optat pentru manufacturing şi cele care au îmbrăţişat serviciile, aceasta se datorează absenţei leadership-ului european şi pasivităţii ţărilor reprezentative la nivel european cu privire la evoluţia Uniunii. Fractura care împarte Europa între nordul afluent şi sudul îndatorat este înainte de toate expresia unui decalaj de priorităţi: în prim plan s-au situat problemele interne ale fiecărei ţări, iar cele ale ansamblului au fost, în mod vinovat, subestimate. Ceea ce trăim astăzi reprezintă scadenţa acestui tip de tratament. Examenul european al Germaniei include cu obligativitate şi acest punct esenţial.

Jacques Attali avea dreptate să sublinieze: „Europa trebuie să facă rost de resurse bugetare şi să dezvolte o politică industrială“. Dacă acest lucru nu se realizează cât mai curând, apare limpede că Europa se va confrunta cu divizări din ce în ce mai frapante. Iar pentru o Uniune, divizarea, diferenţele de performanţă economică şi decalajele care le însoţesc reprezintă o suferinţă extrem de greu de tratat. O boală practic incurabilă care poate răpune construcţia europeană.

Elaborarea unei strategii industriale apare ca fiind strict necesară şi din altă perspectivă. Crearea Uniunii a avut mereu în fundal, ca obiectiv strategic, ideea revenirii Europei la o putere care să-i permită să joace un rol pe scena politică a lumii. Prin modelul de dezvoltare inaugurat în perioada postbelică, prin integrarea a noi spaţii naţionale şi prin performanţă economică, Uniunea a devenit, după patru decenii de eforturi, o putere de anvergură globală. Ea nu ar fi putut ajunge la noua sa poziţie în afara modelului pe care l-a îmbrăţişat. Acum, ea este confruntată nu doar „cu criza”, precum Statele Unite de pildă, ci şi cu o criză a modelului de dezvoltare inaugurat cu peste 60 de ani în urmă. Aici sunt implicate două probleme, la fel de importante. Cea a modelului asupra căruia nu insistăm. Ne vom limita să subliniem ceea ce remarca Paul Krugman: „De circa 60 de ani Europa este angajată într-un nobil experiment, o încercare de a reconstrui un continent sfâşiat de război prin integrare economică, aşezându-l pe făgaşul păcii şi democraţiei. Lumea întreagă are o miză în succesul acestui experiment şi va suferi dacă el va eşua.“

Se sesizează mai puţin faptul că acest model a făcut ca Europa să devină un pol de putere globală. Dacă modelul eşuează, atunci şi polul de putere european se va prăbuşi. Dovada? De îndată ce modelul cunoaşte dificultăţi, Uniunea este într-un vizibil declin, de putere şi de prestigiu în acelaşi timp. Lucrurile capătă o cu totul semnificaţie dacă avem în vedere ridicarea puterilor asiatice, China şi India, care la mijlocul acestui secol vor ocupa locul întâi şi, respectiv, trei în lume. Strategia industrială despre care vorbea Attali nu este doar un răspuns dat acestei prefaceri spectaculoase în ierarhia economică a lumii, ci, la limită vorbind, o problemă chiar de supravieţuire a Europei, ca actor global.

Gerard Errera sugerează că Germania, conştientă de puterile sale, se va simţi tentată să privească spre „lumea mai largă”, spre Rusia, China şi alte pieţe emergente. Da, Germania va privi mai des şi mai intens către lumea largă. Pentru că are export competitiv, pentru că are potenţial economic şi tehnologic. Ar fi însă o eroare strategică să considere că va putea fi egala acestor puteri.

Examenul european al Germaniei presupune multe dimensiuni şi componente. Mai presus de orice, după opinia noastră, implică sfârşitul unui balans prelungit care vizează probleme esenţiale. Fireşte, sunt de înţeles multe constrângeri pe care le au liderii germani, sensibilitatea în creştere a opiniei publice din această ţară faţă de contribuţia financiară a Germaniei la rezolvarea multor probleme europene. Există o presiune politică internă, mai ales în preajma alegerilor. De pildă Jean-Claude Junker, preşedintele Eurogroup preciza în mod semnificativ: „Cu toţii ştim ce este de făcut, dar chiar nu mai ştim cum vom fi realeşi după ce vom face ce este de făcut“.

Balansul pe probleme de fond este însă mult mai riscant. Am dori să insistăm asupra unei situaţii. Cu câteva zile înaintea marcării a 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Elysee de prietenie franco-germana, cancelarul german Angela Merkel a vorbit despre „o foarte mare apropiere” dintre Germania și Franța. O simplă declaraţie de politeţe? Dată fiind importanţa funcţionării tandemului franco-german (chiar dezechilibrat, cum este) pentru funcţionarea Uniunii nu credem că politeţea a primat. Peste alte câteva zile, s-a votat în Consiliul European, bugetul pe următorii 7 ani (2014-2020). Acum se ştie că acest buget a fost diminuat cu 3% faţă de perioada 2007-2013, că el deţine doar 1% din GDP-ul Uniunii şi a cincizecea parte din cheltuielile publice la nivel european (ceea ce proiectează o perspectivă deloc optimistă asupra intenţiilor reale privind o evoluţie de tip federal a regiunii). Se ştie că decizia a fost o victorie a lui David Cameron, primul ministru al Marii Britanii care în 2017 va organiza un referendum care să decidă dacă ţara sa va continua să fie membru al UE. Este un paradox că bugetul unei Uniuni (deci materializarea filozofiei sale de dezvoltare) este decis de prim ministrul unei ţari care nu se ştie dacă va mai rămâne în Uniune. Apare limpede că victoria lui Cameron nu s-ar fi putut realiza dacă nu beneficia de sprijinul unor ţări cu putere în Uniune, şi în primul rând al Germaniei. „În realitate, bugetul a fost dictat de către Angela Merkel. Cancelarul german s-a aliat cu Mr. Cameron împotriva pesedintelui Franţei, François Hollande… Bugetul s-a oprit unde a dorit doamna Merkel, la 1%“. Coaliţiile sunt dictate, întotdeauna, de interese. Aici era vorba despre viitorul federal al Uniunii. Spre informarea cititorului, menţionăm că bugetul SUA reprezintă 23% din GDP-ul acestei ţări. Cel al Elveţiei, 12 %. Cel al Uniunii este…1%. În exerciţiul bugetar trecut, era cu un pic mai mare. Toată dezbaterea a urmărit cum să fie scăzut cu câteva zecimi de procent.  Întrebarea firească ar fi: unde mai este Europa? Pentru noi, cel puţin pentru moment, mai important este altceva: dacă Germania a intenţionat acest lucru, de ce a trebuit să se ascundă după poziţia Marii Britanii? Dacă ceva va pune în pericol construcţia europeană nu este criza, ci discursul uneori imprecis, alteori dublu, obiceiul tot mai extins de a nu spune lucrurilor pe nume. Uniunea începe să semene din ce în ce mai mult cu o confuzie în mişcare…

Note: