Frumuseţea iubirii, rolul bunătăţii şi importanţa iertării

Frumuseţea iubirii, rolul bunătăţii şi importanţa iertării [partea I]

by -
0 933

Introducere

Acum, în aceste vremuri, destul de tulburi, în condiţii de stress, agitaţie, stare de nervozitate, agresivitate şi violenţă, împrejurări în care nici unul dintre noi nu mai are loc, timp, îngăduinţă, bunăvoinţă şi înţelegere (faţă) de celălalt, adică faţă de aproapele şi semenul nostru, am considerat ca fiind bine venită abordarea unei asemenea teme, deşi ea a fost tratată îndelung şi minuţios de mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii şi de către vestiţi teologi, deoarece constat faptul că ne aflăm într-o perioadă de mari frământări şi permanente crize – care, multe dintre ele se datorează (şi) faptului că nu avem răbdare, nădejde şi bunătate, că nu avem, mulţi dintre noi, o viziune corectă asupra iubirii şi iertării – care sunt două virtuţi foarte importante, de-a dreptul indispensabile, pentru realizarea unui progres duhovnicesc în viaţa noastră spirituală. Cunoaştem faptul că pentru spiritualitatea ortodoxă viaţa duhovnicească este o permanentă mergere înainte, o permanentă epectază către culmile desăvârşirii – care trebuie abordată existenţial şi trebuie trăită până la ţinta ei supremă care este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un urcuş, treptat şi uniform, ci poartă permanent în sine caracterul unei lupte încordate în vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu, prin har şi lucrare. Viaţa duhovnicească, după cum o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhovniceşti, se desfăşoară între adâncurile păcatului şi piscurile virtuţilor. Drumul către virtute trece, obligatoriu şi inevitabil, prin podoaba încercărilor duhovniceşti, a ispitelor şi necazurilor, a „supărărilor fără de voie”, a „pătimirilor fără de voie”. „Pentru aceea, ascetica ortodoxă face din răbdarea, bunătatea şi îngăduinţa acestora o adevărată virtute – fiind socotită a şasea în lista tradiţională a virtuţilor, şi este pusă în legătură cu smerenia şi iubirea, căci scopul lor fundamental este dobândirea smereniei sau a smeritei cugetări – care duce la adevărata iubire de Dumnezeu şi de oameni. Înţelegerea adevăratelor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine, încercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le înmulţesc, împovărându-ne înaintarea” – mărturiseşte Părintele Ioan Cristinel Teşu în lucrarea sa: „Virtuţile creştine, cărări spre fericirea veşnică” apărută la Editura „Trinitas” – Iaşi, 2001. În justificarea acestei concepţii, spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură duhovnicească de o deosebită profunzime – pe care, pe câteva, vom încerca să le scoatem în evidenţă în rândurile următoare.

O întreagă viaţă poate nu facem altceva decât să învăţăm ce este iertarea. Până şi Dumnezeu, Cel Bun şi Milostiv, pururea are bunăvoinţa, dragostea, bunătatea şi îngăduinţa să iubească şi să ierte. De ce spun acest lucru, care poate să genereze ori să provoace mirare? Voi da dreptate celui ce-mi va spune că El, Dumnezeu fiind, nu are cum să nu ierte, în mod continuu şi permanent sau neîncetat. Dar ţin să spun că nu este drept şi cinstit să uităm că omul a apărut numai fiindcă Dumnezeu a vrut ca el să apară. Iar perfecţiunea iubirii din sânul Sfintei Treimi nu avea nevoie de iertare. Acolo unde iubirea nu este alterată, degradată şi deteriorată, nu este nevoie de iertare. Căci Iubirea iartă doar ceea ce nu este Iubire. Iartă tot ceea ce nu ţine de sine, tot ceea ce a ieşit de la sine.

 

Iertarea, nevoia şi necesitatea ei, a apărut odată cu omul

Altfel spus, iertarea, nevoia ei, a apărut odată cu omul. Fiinţa aceasta, creată din pământ şi purtătoare de suflare dumnezeiască, nu poate exista fără iertare. Însăşi numele omului este „iertare”… De la prima lui cădere şi până la ultima lui suflare, acesta este cuvântul de care atârnă viaţa, dar mai ales veşnicia lui. Şi tot pe el, pe om, spuneam ca învaţă omul să-l ierte. Fără om, Dumnezeu ar fi doar Iubire. Dar pentru că există omul, El este Iubire şi Iertare. A iertat Dumnezeu atunci când omul a ales pentru prima oară să nu-L mai iubească. Şi de atunci totul se concentrează şi se rezumă la acest tainic şi desăvârşit act al iertării, dezinteresate. Adică al iubirii necondiţionate. Omul L-a constrâns şi obligat pe Creatorul lui să-l ierte. Altfel nu se putea. Altfel risca să se întoarcă în nefiinţa din care a fost chemat la viaţă. Iar Dumnezeu, dintr-o iubire nemărginită şi nelimitată, a descoperit şi iertarea. A primit-o, a acceptat-o şi a dăruit-o omului pentru veşnicie. Doar pentru ca acesta să (mai) poată trăi, şi nu oricum ci încă veşnic. Nu are rost să ne imaginăm lumea fără iertarea divină. Atunci când S-a hotărât să îl creeze pe om, Domnul Dumnezeu a ştiut că, oarecum, trebuia să adauge ceva şi pentru Sine. De ce? Fiindcă El ştia că această creatură şi plăsmuire a mâinilor Sale va greşi. Cunoştea faptul că omul va părăsi Iubirea Lui şi că va cădea. Dar l-a iubit şi aşa, adică şi în aceste condiţii, ca un Tată şi ca un Părinte, Iubitor, Îndelungrăbdător şi Multmilostiv. I-a iubit libertatea care se desprindea din libertatea Lui şi care, prin păcat, se îndrepta cu paşi repezi spre hăul neantului. Nu l-a creat pentru a-l ţine doar pentru Sine. Nu l-a legat de inima Sa şi nu l-a obligat să stea în bratele Iubirii Sale. L-a creat şi l-a chemat la Sine. L-a iubit, dar nu l-a sufocat cu Iubirea Sa. L-a creat ca să fie al Lui, dar nu ca să-l deţină şi posede ca pe un obiect. Şi acest raport, comportament şi joc divin al iubirii are şi alte valenţe! Dumnezeu a creat pe omul ce avea să-L pună pe Cruce pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu. A creat din iubire această fiinţă, cu toate că ştia că-L va condamna la moarte şi încă moarte pe Cruce. Căci, la urma urmelor, Crucea nu este un incident sau accident, nu este ceva hotarat de om. De aceea şi vorbim de nebunia celor ce nu iubesc Sfanta Cruce! De ce? Pentru că Sfânta Treime a privit Crucea atunci când a zidit pe om! Şi, luând cu mâinile Sale ţărâna din ţărână, a făcut omului mâinile care-l vor pironi pe Iisus Hristos pe Cruce. Şi făcându-i gura, a ştiut că doar în acest mod va putea omul să strige „Răstigneşte-L!”

Dar, cum totul este la Dumnezeu Iubire, atunci El a mers până la capăt cu actul creării omului. Nu zic că s-ar fi modificat ceva la Cel Atotputernic! Doar că Iubirea învaţă, cu multă şi îndelungă răbdare, să ierte. Nu ne cere nimic în schimb. Nu vrea nimic pentru Sine. Iubirea era (este şi va fi) absolută şi desăvârşită între Persoanele Sfintei Treimi. Omul ar fi putut prea bine să lipsească încă o veşnicie de acum încolo. Dar Dumnezeu a vrut alături o fiinţă care să iubească cu Iubirea Sa. A dorit să mai existe cineva aproape ca şi El! Să simtă ceea ce simte El. Să iubească aşa cum iubeşte El. Sa îmbrăţişeze bucuria deplină aşa după cum şi El o îmbrăţişează… Şi ar mai fi ceva… să ierte aşa cum doar El ştie a ierta! Iertarea a apărut doar pentru că, altfel, omul ar fi murit fără ea. Dumnezeu Se oferă şi în acest caz. Da, absolut tot. Însă, din nou, nu atentează la libertatea omului. Căci acesta se usucă şi se vestejeşte, din punct de vedere sufletesc, se întunecă şi abia mai trăieşte fără această iertare. Dar, în prea multe cazuri, omul, din păcate, nu caută iertarea. Nu mai simte nevoia, eficienţa şi importanţa ei. Iar Dumnezeu nu are ce face. Voinţa şi puterea divină se opresc acolo unde începe libertatea umană. Aici doar omul singur este stăpân absolut. El porunceşte iar Dumnezeu respectă. Cu sfinţenie şi pentru veşnicie. Deoarece El nu poate şi nici nu are pentru ce să-Şi ceară iertare. El doar iubeşte. În mod deplin, desăvârşit şi necondiţionat. Iar Iubirea niciodată nu are nevoie de iertare. Căci nu greşeşte, cu atât mai puţin, nu păcătuieşte, ca noi, oamenii. Nu cade şi nici nu răneşte. Doar se dăruieşte în mod plăpând, suav şi tot mai deplin. Ea este Lumina, iar aceasta nu are cum să greşească ori să păcătuiască. Ea este Adevărul care nu poate să cadă. Ea este Viaţa, iar Viaţa este Dumnezeu. Numai Iubire…

Dumnezeu nu ne oferă iertarea Sa precum un despot ascuns în ceruri, inaccesibil, inabordabil şi de nepătruns. Nu ne-a tratat şi privit niciodată de Sus, de la distanţă. Ci încă din prima clipă şi primul moment S-a uitat în ochii noştri. A suflat duh de viaţă în noi şi/ de atunci încoace, El suflă şi răsuflă lângă noi. O clipă de ne-ar fi părăsit, ne-ar fi înghiţit neantul. Ne ţine în mâna Sa dreaptă, chiar dacă această mână a Lui, din cauza aceleiaşi libertăţi a omului, este condamnată să se întindă până în iad… Tot ca să-l ţină şi susţină pe omul care a ales să nu fie iertat. Nu că nu ar dori Dumnezeu, ci pentru că el nu a vrut ca Dumnezeu să vrea! Aici, în aceste împrejurări, omul hotărăşte voia Domnului! Omul vrea sau nu vrea să iubească şi să fie iubit, să ierte şi să fie iertat. Iar Dumnezeu Se supune. Nu are nimic a reproşa cuiva. Nici măcar omului… îl respectă şi Se respectă. Este riscul rănirii unei Iubiri care, după cum am mai spus, nu avea nevoie de om. Şi este riscul deja împlinit ca Iubirea să ajungă în iad. De ce? Pentru că omul a dus-o acolo. A târât-o după sine cu lanţurile libertăţii sale prost înţelese. Căci Dumnezeu S-a pogorât printre oameni. S-a făcut Om. Iisus Hristos însuşi a venit să caute pe om. Să-i arate în inima sa locul în care se află iertarea. Dorinţa de a fi iertat. Să-i arate tocmai ce înseamnă să fii om. Vine să respecte voinţa omului până la capăt, dar să-i arate din nou şi ceea ce vrea Dumnezeu. Să-i reamintească existenţa Iubirii. Să-l invite la libertatea cea adevărată. La propria libertate! S-a coborât ca să-l ridice…

Dumnezeu S-a făcut Om ca omul să devină, să ajungă dumnezeu. Dar pentru toate acestea era din nou nevoie de iertare; înapoi era iadul, cu toată ura lui. Iar în inima omului se cădea, se cuvenea să fie din nou raiul iertării şi al Iubirii. „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…” Dumnezeu ascultă de om. îl urmează. Iartă după cum el iartă. Căci a coborât printre noi şi a rămas extrem de singur. El şi Crucea pe care a văzut-o în ochii primului om creat. Şi atunci a căutat ca măcar oamenii, în toată durerea şi uitarea lor, să se apropie unii de alţii. Să se ierte reciproc. Iisus Hristos S-a uitat pe Sine din nou. Nu a cerut nimic pentru Sine. Dar a îndrăznit să ceară pentru omul cel de lângă om. Căci pe el îl văd. Pentru cel de alături nu este nevoie de ochii sufletului. Îl ating şi mă atinge îl văd şi mă vede, îl întâlnesc şi mă întâlneşte. Însă, dincolo de toate, îl intristez şi, inevitabil, mă întristează! Îi greşesc şi îmi greşeşte. Domnul nostru Iisus Hristos nu este un idealist. Nu Se hrăneşte cu vise imposibile. Ştie că omul este supus greşelii, corupţiei şi bolii. Că rănirea aproapelui este prea des chiar un mod de a fi. Nu S-a minţit şi nu ne-a minţit. Nici nu a spus: „Şi ne iartă greşelile noastre precum şi Iisus Hristos ne iartă pe noi…” Nu ar fi drept! Ci a lăsat absolut totul în mâinile noastre! Sunt iertat dacă iert. Dumnezeu mă iartă dacă eu îl iert pe celălalt. Altfel nici că se poate! Cel ce a stat pe nedrept pe Sfânta Cruce nu cere nimic în schimb. Nu vrea mulţumiri şi recunoştinţe. Nu cerşeşte şi nu pretinde, în schimb, cuvinte de laudă. Nu face din acestea o condiţie a fericirii şi a mântuirii noastre! Se gândeşte doar la noi. Se lasă pe Sine la discreţia noastră. Se retrage cu multă smerenie. Lasă mântuirea celuilalt în mâinile mele! Şi a mea în mâinile celuilalt! Iar El va face după cum hotărâm noi. Nu ne cere să murim pe Crucea Lui. Dar ne cere să omorâm egoismul nostru pe Crucea proprie! Ne cere să nu ne comportăm ca (şi) cei ce L-au răstignit pe Cruce. Nu ne cere să pătimim până la sânge. Dar ne cere să iertăm din toată inima. Şi, din păcate, tocmai aceasta ne este uneori cu mult mai greu… Nici nu a zis: „Iubiţi-Mă aşa cum şi Eu v-am iubit pe voi!”… Iubirea nu bruschează, nu se comportă cu asprime ori cu violenţă. Nu ne cere şi nu ne obligă. Ci spune doar atât: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum Eu v-am iubit pe voi!” Ne-a arătat şi ne-a învăţat cum se iubeşte. Ne-a învăţat că Tatăl atât de mult ne-a iubit, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat Crucii, L-a dat patimilor, judecăţii şi morţii. Şi atât! Apoi Se retrage smerit undeva, în umbra noastră, înapoia inimilor noastre. Şi nici nu a lăsat multe porunci. Ci numai una: a iubirii reciproce. Şi nu a pus multe condiţii mântuirii noastre. Ci numai una: a iertării reciproce. O poruncă ca o rugaminte, ca o dorinţă născută din prea multă iubire. Şi o condiţie ca un sfat şi un îndemn părintesc, ca o mângâiere suavă peste mult prea împietritele noastre inimi.

Spun unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii că Iisus Hristos ne iubeşte nu doar cu o iubire enormă, nemărginită, nelimitată şi necondiţionată. Nu se mulţumesc cu acest termen. Şi afirmă ori susţin că ne doreşte cu o iubire nebună! Exact acesta este termenul! Cu acea iubire care nu precupeţeşte absolut nimic pentru a câştiga atenţia şi încrederea celui iubit. Căruia i-a oferit universul şi cosmosul întreg cu toată splendoarea lui, începând de la cel mai mic gândăcel şi până la imensele galaxii ce ne înconjoară. Dar văzând indiferenţa şi nerecunoştinţa omului, S-a aşezat de bună voie pe Cruce şi a rămas acolo în chip tainic, cu braţele larg deschise până la sfârşitul veacurilor. Aşteptând, implorând şi dorind cu o nebună dragoste pe om, inima lui, dăruirea şi generozitatea sau nobleţea spirituală a lui. Iar pe Crucea aceasta Iisus Hristos a spus: „Părinte, iartă-le lor, ca nu ştiu ce fac!” A înţeles, într-un final, că iertarea între şi dintre oameni este probabil cea mai grea îndatorire pe care le-a lăsat-o. El nu a vrut să fie stfel. Parcă nici nu a ştiut că fiinţa aceasta creată de El nu va ierta exact după chipul şi asemănarea Celui ce a iertat pe om chiar şi înainte ca acesta să-I greşească. De aceea nici nu ne-a împovărat cu multe porunci… Doar una şi este prea destul omului: să ierte orice şi oricât din iubire. Iar omul nu a iertat. Nici măcar pe Iisus Hristos! Deşi, paradoxal, El nici măcar nu-i greşise cu nimic. Însă omul, din reaua lui credinţă şi obişnuinţă, L-a condamnat, L-a trimis pe Cruce. Iar Domnului nu I-a rămas decât să-I ceară Tatălui să-l ierte. Oricum, dincolo de acea condiţie ce aducea iertarea peste oameni doar dacă ne iertăm reciproc. Nu vrea să moară înainte de a aduce peste oameni ştergerea unei vini absolute: aceea de a-L ucide pe Cel ce a venit să ne dea viaţă. Dar şi de vina de a nu primi Iubirea şi iertarea Lui, vina de a-I provoca prea multă suferinţă.şi întristare..

Atunci când nu iubeşti, într-adevăr nu ştii ce faci. Nu înţelegi rostul, rolul şi locul propriei existenţe şi nu realizezi consecinţele faptelor tale. Nu faci decât să-ţi ignori propriul suflet şi să anulezi legătura de apropiere iubitoare cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dacă omul ar fi dorit să-şi ceară iertare, istoria omenirii ar fi fost cu totul alta. Adam şi Eva n-ar fi pierdut raiul, deoarece Dumnezeu era dispus să ierte pe oricine, orice şi oricât. Nu mâncarea din pomul oprit i-a scos din rai, ci faptul că n-au recunoscut fapta şi greşeala comisă şi nu au cerut iertare Domnului! Şi nici măcar ei, în mod reciproc nu s-au iertat, ci s-au acuzat şi invinuit unul pe altul şi amândoi pe diavol. Iar pe lângă toate, Adam L-a învinuit şi pe Dumnezeu! Un simplu: „Da, am greşit, Te rugăm, Iarta-ne!” ar fi adus istoria la momentul anterior căderii, scăderii şi decăderii. Însă aceasta formulă dumnezeiască a lipsit… Şi această lipsă L-a condamnat pe Iisus Hristos la Cruce. Căci Fiul Omului oricum ar fi venit printre oameni. Oricum S-ar fi întrupat. Dar suferinţa Crucii numai omul a hotărât-o. Dacă ar fi cerut iertarea divină, Iisus Hristos n-ar fi fost obligat să pătimească. Ar fi venit doar să ne iubească deplin şi desăvârşit, să ne desăvârşească în iubirea Sa. Dar aşa, a pătimit tocmai pentru rănile provocate fiinţei noastre de moartea născută din neiertare…

Insă omul a căzut şi decăzut. A murit. A ajuns în iadul în care nu mai există iubire. În starea în care nu mai ştie să-şi ceară iertare. Sufletul se împietrise în starea iniţială, a lui Adam celui căzut. Aşa se face că Iisus Hristos Se pogoară la iad pentru a-i dărui omului din nou iertarea. A iertat pe om fără ca acesta să fi cerut şi, totodată, l-a chemat la iertare. Şi pentru toate, repet, a pus o condiţie simplă, la îndemâna oricui: să ierte pe cel de lângă el. Lui să-i ceară ceea ce lui Dumnezeu ar trebui să-I ceară… A iubi înseamnă a ierta. Nu are rost să ne amăgim că în alt fel stau lucrurile. Cunosc oameni care sunt capabili să ierte absolut orice, mai puţin o singură iertare… însă cel ce iartă cu măsură, acela se minte pe sine însuşi. Căci nu va fi iertat cu nicio măsură. Şi poate că va reuşi să mintă pe cei din jurul său. Dar nu şi pe Iisus Hristos! Cel ce a oferit totul nu acceptă jumătăţi de măsură. Măcar în singura poruncă pe care ne-a lăsat-o! Acceptă să nu ştim a ne dărui absolut tot ce avem celor ce nu au. Acceptă să ne fie greu a-L mărturisi în orice moment şi clipă a existenţei noastre. Permite şi îngăduie să ne mai eschivăm de la datoria de a-I dărui fiecare gând şi fiecare faptă ce ne caracterizează. Mai trece cu vederea faptul ca postim de formă şi că mergem la Sfânta Liturghie doar după ce ne-am luptat cu propria necredinţă. Dar neiertarea tuturor, fără condiţie şi fără zăbavă, aceasta n-o înţelege şi n-o poate accepta. Căci, am mai spus, este semn al neiubirii. Iar El este doar Iubire!

F.M. Dostoievski aminteşte cazul unui nobil rus care făcea oricând apologia iubirii şi a jertfei pentru aproapele. Acest nobil iubea până la sublim omenirea în întregul ei. Cel puţin aşa credea! Se contopea cu ea şi, măcar verbal, se uita pe sine însuşi în această ideală iubire. Însă nu-l putea privi în ochi pe cel de lângă el! Iubea omul în general, dar ura omul în sine, în particular. Şi ce este inima celui ce iubeşte o idee, teoretică şi abstractă, dar urăşte sau doar nu acceptă fie şi măcar o singură persoană? A ierta înseamnă a iubi, fără interes, condiţii şi jumătăţi de măsură. Căci nu poţi iubi fără să ierţi. Iubirea aproapelui merge până la uitarea sinelui. Merge până la inima lui. Până la a fi o singură inimă. Şi acolo unde două sau trei inimi se unesc, acolo se vor auzi şi se vor simţi bătăile inimii lui Iisus Hristos…

Întrebat fiind cine este aproapele nostru, Domnul nostru iisus Hristos nu a dat nici un nume. Nici măcar pe Sine nu S-a numit, cu toate că aşa ar fi fost normal. Pilda Samari-neanului milostiv nu ne lămureşte complet. Ne lasă fericirea de a da noi nume celui căzut printre tâlhari, celui pe care l-am vindecat cu iubirea noastră. Un singur Nume contează şi doar o singură faptă: Numele lui Iisus Hristos şi iubirea aproapelui. Iertarea ce vine de la El şi iertarea ce vine de la aproapele. Fiindcă cel căzut între tâlhari se va mântui şi ne va mântui doar pentru că cineva, oricare dintre noi, l-a considerat aproapele lui. Astfel el îi va ierta pe tâlhari şi va cobori peste noi iertarea lui Iisus Hristos doar fiindcă noi am iubit şi am căutat să fim iubiţi. Aşadar, iertarea ne învaţă să iubim. Şi să fim iubiţi de Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru Iisus Hristos. O învăţăm cu răbdare şi cu multă suferinţă. Rupem din noi. Sfâşiem şi muşcăm acea parte din eu-ul propriu ce refuză să ierte şi să uite. Căci nu-L vom putea iubi pe Iisus Hristos dacă există în această lume fie şi un singur om pe care nu l-am iertat exact ca (şi) pe noi înşine. Iisus Hristos nu urăşte absolut pe nimeni. Nici măcar pe diavol. Iar în iad vor merge nu cei ce n-au fost iertaţi de către Iisus Hristos, ci aceia care n-au iertat pe Iisus Hristos Cel din inima aproapelui. Nu există ţinere de minte a răului la Iisus Hristos. El nu-Şi aminteşte răul, aşa cum nici soarele nu are umbră. Doar omul, atunci când va fi în faţa Lui, îşi va aminti de răul din sine însuşi. Şi singur se va condamna la iad. La suferinţă. Şi atunci va fi uitat că există cuvântul „iertare”. Va lipsi din inima lui acest cuvânt. Iar aceasta îi va provoca multă durere, regret şi suferinţă însă nu va şti de ce… Prin urmare, este timpul, vremea şi momentul să învăţăm iertarea. Cu răbdare şi cu credinţă. Totul este în mâinile lui Iisus Hristos. A sosit ceasul să ne apropiem de El şi de aproapele nostru. Altfel totul este inutil. Şi mult prea banal. Mult prea nesemnificativ şi insignifiant…

Va urma.

Drd. Stelian Gomboş

(Visited 440 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.