Familia în satul românesc de altădată

Familia în satul românesc de altădată

by -
0 293

Familia din satul românesc tradițional ținea de legăturile nemijlocite între părinți și copii, între oameni și casă, între locuință și pământ. Ea avea rostul de a ține laolaltă, într-un cosmos mic, tot ce se regăsea bun în cosmosul mare, în lumea lui Dumnezeu, spune sociologul Corina Bistriceanu Pantelimon. Natura și tradiția merg dintotdeauna împreună, iar tradiția este un proces viu de selectare a celor mai bune soluții la problemele cu care se confruntă comunitatea. Înțelegând astfel rolul tradiției, putem găsi în ea modele de referință pentru felul în care valorizăm astăzi nașterea și creșterea copiilor, adopția și viața unei întregi comunități, în lume și întru Dumnezeu.

Cum arăta familia în satul românesc de altădată?

Familia era prima lume, cea mai mică, pe care copiii o deprindeau. Se lega de mamă și mâncare, de casă, de curte și uliță, de frați și surori, de animale, de tată și muncă, de rubedenii și de morți. Diferența între familie și sat era una graduală, nu de esență.
Odată ce se căsătoreau (la noi, termenul de căsătorie, ca și cel de căsnicie, tot de la „casă” vine), soții se stabileau în casă nouă sau, dacă mirele era cel mai mic dintre frați, în casa părinților lui. Bărbatul trebuia să știe, la vârsta însurătorii, tot ce este nevoie pentru a-și construi casa și mare parte din mobilier; fata trebuia să știe să o împodobească și să aducă zestrea, adică bunurile (haine, perne, țesături) pregătite dinainte de căsătorie. Odată nuntiți și la casa lor, cei doi erau gata să devină părinți.

Care era statutul mamei, al femeii, în familie și comunitate?

Dorul fetei era măritișul și, odată căsătorită, copiii. Dacă nu făcea copii, era necăjită, se credea atinsă de blestem și se străduia să merite acest mare, dar prin posturi, rugăciuni, dar și prin farmece și descântece femeiești care să o integreze forței generative, creatoare a feminității cosmice. A fi mamă este cel mai important statut al femeii tradi­ționale. Este, de fapt, ca în toate culturile tradiției, despre accesul la puterea cea mare a femi­nității, aceea de a da viață, dar și de a o păstra. Acestea erau rostul și puterea femeilor. Ele primeau și chiverniseau ceea ce bărbatul aducea în gospodărie (obiceiul ca femeia să gestioneze resursele familiei se păstrează încă și în familiile de la oraș). Ele pregăteau, găteau și hrăneau, asigurau atât continuitatea, cât și sporul gospodăriei și familiei. Tot în puterea lor se cuprindeau și boala, suferința, moartea și relația cu cei morți. Nu este nici o exagerare că femeia avea rolul primordial în familia tradițională. Chiar și în spațiul public, dominat de bărbați, femeile aveau loc prin ritualuri ca ceata fecioarelor sau sărbătoarea nevestelor (Iordănitul femeilor).

Cum se petrecea nașterea copiilor?

Nașterea avea loc în lumea femeilor. Avem câteva monografii foarte valoroase ale nașterii (Simion Florea Marian, Artur Gorovei, dar și articolele Xeniei Costa-Foru și Ștefaniei Cristescu Golopenția), care descriu abun­den­ța riturilor și credințelor referitoare la „starea binecuvântată” sau „starea de dar” sau „îngreunarea” femeii, la naștere și la prima perioadă de îngrijire a copiilor.

Nașterea avea loc acasă. Uneori, în familiile mai nevoiașe, în care femeia muncea la câmp cât putea sta în picioare, o putea surprinde la țarină. Asistarea se făcea de către moașă (o femeie bătrână și învățată cu nașterea din neamul soțului). Moașa împărtășea mamei taine despre purtarea bună a copilului în pântece și despre nașterea ușoară. Ea primea copilul întâia dată și îl integra lumii de aici printr-un ritual specific de prag – prima scaldă, foarte importantă și complicată pentru noi, cei obișnuiți cu igiena și „confortul” nașterii spitali­cești.

Copilul intra astfel, de la început, în legătură nemijlocită cu cea mai bătrână dintre mamele neamului, cu casa și cu pământul (pe care era așezată femeia care năștea greu), cu pomul și cu steaua lui – se lega trainic cu toate cele ale lumii. Era păzit de moașă și de mamă cu mare luare-aminte de bolile știute și de duhurile nevăzute; i se păzea somnul, i se păstra laptele; dacă nu avea destul, se fura somn sau lapte de la alte mame. Era „odorul”, alintat cu nume care mai de care mai duioase, legănat și adăpostit la sânul mamei.

Nașterea era o manifestare a sporului, a creșterii lumii, nu o decizie, așa cum a devenit în ultimul secol. Astăzi, când teorii experimentale îndeamnă mamele să-și selecteze pruncii pe care doresc să îi nască și apoi, după nașterea în mediul aseptic al spitalului, aceștia sunt imediat preluați de profesioniști și aparate, un asemenea comportament pare incredibil.

Cum arăta copilăria la sat?

Satul este o lume a copilăriei. A spus-o Lucian Blaga și au confirmat-o etnografii, antropologii, sociologii, care au constatat că satul este locul manifestării intuitive a persoanei, locul poveștii și mitului, al legăturilor directe și al continuității. Jocul și jocurile lor, ca și basmele istorisite de bă­trâni, îi leagă pe copii de temele fundamentale ale lumii, de viață și de moarte, de bucurie și durere, de bine și de rău.

Copilul se juca, muncea și creștea. Nu se sfia de moarte sau de naștere, nici de boală sau de rău; ba chiar avea tehnicile lui de comunicare cu cei de dincolo sau cu spiritele tutelare ale morții sau naturii.

Simion Mehedinți recomanda școala muncii ca mod predilect de creștere a copiilor. Față de experința directă a copiilor de altădată cu pământul, cu planta, cu animalul, școlarii noștri închiși între cei patru pereți ai casei și în orarul în care ritmul zilei, al anului sau omului nu au ce să caute, sunt, după vorba lui Mehedinți, viitoare „suflete schilodite”.

Care era statutul copilului? Prin ce experiențe formatoare trecea?

Copiii erau crescuți în neam, între părinți și frați, bunici și verișori, și în obște, între vecini și neamuri. Nu erau închiși în locuri rezervate (cum se întâmplă azi). Lumea era deopotrivă a lor, ca și a adulților, așa cum era deo­po­trivă a femeilor și a bărbaților, a oamenilor și a lui Dumnezeu. Își aveau chiar propriul lor sacer­doțiu – al Caloianului sau al Paparudei, divinități ale ploii care trebuiau adesea invocate în vreme de secetă.

În lumea noastră, copilăria nu mai este trăită aproape deloc. Primii care se tem de copii sunt părinții, care se feresc să-i nască și să-i crească, încredințându-i bonelor și creșelor. Grupurile de vecini și prieteni sunt înlocuite de grupul școlar, un lagăr al copilăriei în care copiii sunt în­dem­nați să se conformeze mai repede cerințelor vieții adulte. Basmele sunt rescrise, jocurile sunt prescrise, cosmosul este exclus din peisajul familiar al copi­lului și epurat de orice prezență mirifică.

Ce se întâmpla cu orfanii?

Copiii orfani ai satului erau crescuți mai departe în casa și în locul lor, care nu dispăreau odată cu moartea părinților, iar despre copiii născuți din mame-fete care păcătuiseră fără să fie căsătorite, se credea că sunt în mod special iubiți de Dumnezeu sau de Maica Domnului, ca prunci lipsiți de părinți pământeni. Adoptarea acestor copii sau orfani era socotită de bun augur de către familiile fără copii sau cărora le mureau copiii: se credea că după ce ai luat un copil de suflet, Dumnezeu îți va da și copii de trup. Era un păcat foarte greu pe sufletul femeii măritate sau al fetei greșite să ascundă sau să omoare copilul. Satul putea, voia și știa să-și păstreze toți copiii, și pe cei orfani sau din flori. Erau crescuți de familia cea mică (unchi, mătuși), de „familia” din proximitatea spațială (vecinii), sau, în ultimă instanță, de obște. Și, foarte important, deși greu de înțeles azi pentru noi: erau în paza lui Dumnezeu. (autor: Ștefana Totorcea, sursa: Ziarul Lumina)

(Visited 84 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.