O nouă literatură românească

O nouă literatură românească

by -
0 523

Actuala criză europeană a lovit România şi Românismul în mod sângeros. Se vorbeşte puţin de ce-am pierdut si de ce suferim, dar nimeni nu uită. Sufletul românesc şi-a pierdut volubilitatea lui obisinuită, caracteristică, e drept, mai mult la orăşeni decât la ţărani. Sufletul românesc a învăţat să tacă. Avem nădejdea că această tăcere nu e tăcerea pasivităţii vegetative, ci tăcerea meditaţiei şi a reculegerii. Aşa cum odinioară necăjiţii noştri părinţi se retrăgeau în munţi, sufletul românesc s’a retras în a dâncuri.

Ce se va fi petrecând în aceste adâncuri? O topire şi o făurire de valori fără îndoială, o inconştientă revizuire a noţiunilor mari. Ca în cataclismele terestre, se întâmplă astăzi, în sufletul românesc, sub ochii noştri cari nu ştiu să vadă, o vastă alunecare de planuri, cu numeroase consecinţe deocamdată oculte. Ţâşnesc isvoare noi. Se produc înălţări şi scufundări. Se pregătesc aşezările şi configuraţiile viitoare.

Mi se pare imposibil ca noţiunea de «literatură românească» sa nu fie interesată în acest proces. E probabil că amintirea atâtor dramatice desbateri din ultimii douăzeci de ani rămâne vie în conştiinţa unanimă şi că formează unul din elementele determinante ale atitudinilor de mâine.

Problema desbătută în ultimii douăzeci de ani, era problema caracteristică oricărei Renaşteri, adică o problemă de definiţie specifică si teoretică: ce suntem? ce este, sau trebuie să fie, literatura românească? înainte de a se răspunde la aceste întrebări prin acte, adică prin creaţii, li se răspundea prin idei şi ideologii. Fiindcă aşa se petrec lucrurile totdeauna în vâltoarea răspântiilor de epoci: desbaterea precede realizarea, programul precede creaţia. Intelectul, făuritor de idei şi de prefiguraţii, e totdeauna mai activ şi mai grăbit decât sufletul creator. Inainte de a deveni creatoare, ideile suferă o lungă incubaţie în inconştient. Ele vor germina acolo încet, departe de lumina raţiunii.

Vom recolta mâine ceeace-am semănat de douăzeci de ani încoace şi ceeace evenimentele seamănă astăzi în noi. Vom recolta o literatură românească nouă. O literatură fără etichetă şi patentă românească vizibilă de la o poştă, dar românească prin fatalităţile adânci şi auntetice ale sufletului nostru.

Intr’un cuvânt, o literatură de stil românesc. Dialectica programatică şi natională, precum şi vechile categorii pur raţionale — istorice, sociale sau chiar politice — generatoare de retorică, de pitoresc şi de modă, vor pluti mai departe, pe apele stătute ale discuţiilor de societate sau de gazetă. Dar prestigiu lor literar va fi mort şi calitatea lor de „date” ale inspiraţiei, compromisă. O mai puţină dialectică lucidă şi sub aparenţe mai puţin programatice, literatura noastră va fi mai românească.

Şi va fi foarte bine aşa. O literatură de adânci fatalităţi româneşti, nu de aparente afirmaţii şi evazive terminologii. Conflictul dintre modernism şi tradiţie îşi va fi pierdut sensul, dar îşi va fi îndeplinit misiunea lui de ferment. Va lămâne doar expresia stilului românesc, pe care Lucian Blaga, unul din marii gânditori ai Europei de azi, a încercat să-l configureze şi să-l prefigureze profetic.

Trăim poate, în aparenta stagnaţie a sufletului românesc, zilele decisive ale spiritualităţii de mâine, ce se plămădeste tainic dincolo de raţiune.

Basil Munteanu, Dacia, anul I, 15 aprilie 1941

(Visited 75 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.