Home Cultură Eugeniu Carada – O pildă pentru generaţia tînără de azi

Eugeniu Carada – O pildă pentru generaţia tînără de azi

Cultură

by N. Popescu - 18 august 2013

0 961

Muncind din zori pînă în seară, trăind departe de lumea zgomotoasă şi de petreceri, modest şi refuzînd orice onoruri şi servicii publice, cu tot rolul său rodnic şi continuu în viaţa publică românească, Eugeniu Carada a fost puţin cunoscut în timpul vieţii sale. Dar desigur că timpul îi va da din ce în ce mai mult locul ce merită în renaşterea modernă a României. Iată de ce este nevoie mai mult ca pentru oricare altul să se restabilească dreptatea, cel puţin azi, pentru memoria lui. Această restabilire nu este numai un act de dreptate, dar prilej bine venit pentru a da generaţiei tinere o pildă în care va putea găsi multe din însuşirile indispensabile timpurilor mari şi încă grele prin care va avea să treacă pînă la consolidarea României Mari.

Viaţa lui Eugeniu Carada este interesantă în fiecare din cele trei faze prin care a trecut: aceea a formării omului care, fără nici un sprijin moral şi material decît cel ce putea găsi în el şi prin el, el ştie să-şi croiască singur calea şi să poată deveni într-o zi o energie morală şi naţională; aceea a omului politic care, la ziarul Românul, ajută la îndrumarea opiniei publice într-o perioadă de mari şovăieli pentru a găsi calea dreaptă de urmat; şi, în sfîrşit, cea de la sfîrşit, a economistului-financiar, care îşi consacra cei treizeci de ani din urmă ai vieţii sale creării şi întăririi Băncii Naţionale şi prin ea organizării creditului naţional.

Plecat din Craiova îndată după Unire, necunoscut în Capitală, Eugeniu Carada luptă din greu pentru a-şi cîştiga viaţa zilnică, a se cultiva, neputînd avea nici un ajutor de la mama sa văduvă. Adeseori ne povestea nopţile ce petrecea pe băncile Cişmigiului şi cum îşi dregea singur hainele şi ghetele rupte. Aceste greutăţi nu-l împiedicau, în setea lui de cultură, să-şi completeze învăţămîntul secundar ce căpătase în Craiova într-un pensionat privat. În perioada dintre 1850-1862, Carada îşi căuta drumul: el este cînd ziarist, cînd autor dramatic, părîndu-se că se în-dreaptă mai mult către literatură şi muzică.

Deşi evenimentele ulterioare i-au schimbat preocupaţiile din această epocă de formare, Eugeniu Carada a ieşit oţelit în mai multe direcţii: în cea care i-a dat în toată cariera lui publică o oţelire cum puţini din compatrioţii lui aveau, îndrăzneala de a privi greutatea în faţă şi de a lupta pentru a o învinge, o concepţie morală înaltă a datoriei şi a intereselor obşteşti şi, în sfîrşit, deşi autodidact, cultura generală literară, economică şi ştiinţifică cum puţini aveau în acele timpuri, chiar din cei ce urmaseră şcoli mai înalte.

El nu era însă mulţumit şi, de puţină vreme intrat la Românul, pleacă la Paris să-şi completeze aceste cunoştinţe ale sale, să cunoască lumea civilizaţiei mari. Între 1862 şi războiul neatîrnărei din 1877, Carada este între Occident şi ţară; dar nu este eveniment important la care el, cu modestia ce-l caracterizează, să nu ia parte. În toată această perioadă, activitatea sa cea mai statornică este la Românul unde şîlţ înlocuieşte pe C.A. Rosetti, cînd acesta este lipsă din ţară. În timpul guvernării liberale din 1867 şi 1868, Eugeniu Carada ia parte activă la viaţa politică şi este singura dată membru al Parlamentului. El, alături de I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, este însă în continuă luptă dusă în toată această epocă pentru asigurarea regimului liberal pe care Constituţia din 1866 ni-l dăduse în formă. La şcoala acestor fruntaşi ai vieţii politice de atunci Carada îşi ia în mod definitiv îndrumarea sa politică. Această carieră politică a lui Eugeniu Carada, ca şi a multora din generaţia de atunci, nu trebuie înţeleasă, cum din nenorocire mulţi o înţeleg azi, legată de multă polemică, onoruri, de luptă pentru întîietate, dar de contribuţie constructivă în interesul obştesc şi în care persoana, deşi munceşte din greu, iese puţin la iveală.

La Eugeniu Carada însă temperamentul lui exagera chiar aceeastă atitudine; modest şi cîteodată intransigent pînă la exces în părerile lui legate de grija interesului obştesc, era şi refractar în concesiile pe care lupta politică le cerea din ce în ce mai mult, mai cu seamă cînd generaţia mare de la 1848, aceea eroică, dispăruse. De aceea, deşi Carada rămîne pînă la sfîrşitul vieţii lui un sfătuitor şi un îndrumător, acţiunea lui în viaţa obişnuită politică se manifestă din ce în ce mai puţin, dar aceea în viaţa rodnică a ţării sporeşte încontinuu. Deşi refuză în 1876 să reintre în Parlament, cum a refuzat şi ulterior cînd a fost chiar ales, el are un rol efectiv în pregătirea nevoilor materiale ale Războiului Neatîrnărei şi întreţinerea lui. La Paris şi Londra, în preajma războiului pentru a căuta arme şi bani pentru pregătirea lui, îndată ce el isbucneşte, Carada făcea de fapt alături de I.C. Brătianu pe intendentul general al armatei. Într-o zi la Severin pentru a căuta şlepuri şi caice care trebuie să servească la pregătirea podului peste Dunăre la Corabia, peste cîteva zile îl găsim la Vîlcea sau la T. Măgurele, pentru alte nevoi materiale ale armatei. El şi în această activitate dă tot concursul lui, fără răsplată şi fără rol oficial.

După sfîrşirea războiului, el părăseşte din nou ţara, însă de rîndul acesta iarăşi pentru a pregăti punerea în aplicare a unei alte idei concepute de mult, de la 1860, de I.C. Brătianu: crearea unei Bănci Naţionale.

Înfiinţată în 1880, Carada nu intră decît mai tîrziu în administraţia ei, deşi contribuise atît de mult la organizare. De aici înainte însă timp de treizeci de ani, el îşi consacră principala sa activitate acestei Instituţii, rămînînd şi în acest timp un preţios sfătuitor al partidului naţional liberal din care făcea parte, mai cu seamă după moartea lui I.C. Brătianu şi dispariţia generaţiei lui. Dar meritul lui Eugeniu Carada ca financiar nu consistă numai în faptul că a organizat şi de la început a îndrumat în mod atît de temeinic primul nostru institut de credit public şi privat, cît prin înrîurirea ce a avut pentru pornirea unei vieţi financiare naţionale de sine stătătoare. El a făcut-o pe trei căi: prin formarea primului personal român necesar acestei vieţi, personal care pînă aci era exclusiv străin, prin stîrnirea iniţiativei naţionale pentru înfiinţarea de întreprinderi financiare româneşti, acţiune în care a fost ajutat de Tache Protopopescu, şi, în sfîrşit, prin ajutorul, controlul şi sfatul părintesc date acestor noi vlăstare de Instituţia Naţională ce conducea. Graţie acestei noi mişcări, Banca Naţională, în mai puţin de treizeci de ani de la înfiinţarea ei, putea astfel să se razăme de aici înainte pe o reţea financiară naţională care, pe lîngă rolul ei pentru restaurarea economiei noastre, dădea primului nostru Institut menirea lui cea adevărată.

Ar fi cu neputinţă de a arăta mai amănunţit în cadrul acestui articol activitatea rodnică a lui Eugeniu Carada pe acest teren; reamintind însă trăsăturile principale ale vieţii acestui bun român, am vrut să arătăm că nu locurile de cinste şi onorurile pot face rodnică munca unui om public.

Ziceam, începînd acest articol, că în timpurile mari şi de adînci prefaceri prin care trecem şi în care este nevoie ca fiecare din noi în cercul activităţii şi al destoiniciei noastre să căutăm să luăm calea cea mai folositoare pentru interesul obştesc, pilda lui Eugeniu Carada este de urmat. Şi este cu atît mai mult de luat cu cît se pare că zbuciumările aduse de ultimele evenimente au întunecat concepţia politică şi morală de tot felul. Nu a fost o boală specifică ţării româneşti atît de încercată şi de schimbată în aceşti zece ani din urmă; ea a atins toate Statele şi popoarele, chiar pe cele ce nu au luat o parte directă în război. Reacţiunea pentru însănătoşire la acestea însă s-a produs mai repede decît la noi; ar fi primejdios să nu facem şi noi pe acest tărîm sforţarea necesară pentru a reintra în normal. Pentru aceasta trebuie două acţiuni hotărîte: una de a reda conştiinţei simţului moral locul ce trebuie să aibă în orice acţiune, alta de a reda vieţii noastre publice grija în primul rînd a interesului obştesc, şi nu ca această grijă, chiar cînd se produce, să izvorască mai cu seamă din aceea a satisfacţiilor personale. Sînt două nevoi esenţiale ale consolidării României Mari, care nu se poate face şi fără consolidarea morală a ei.

Iată de ce reamintirea activităţii unuia din cei ce au ştiut să facă atît de mult bine, fără a trage nici un folos de nici un fel pentru el, este azi mai mult ca oricînd folositoare zilelor ce trăim.

Vintila I. C. Bratianu, revista Ramuri, număr festiv, 1929

(Visited 169 times, 1 visits today)