Ernst Jünger, templierul din spatele istoriei

Ernst Jünger, templierul din spatele istoriei

by -
0 463

Am aflat de Ernst Jünger (29 martie 1895 – 17 februarie 1998) exact acum douăzeci de ani, în toamna lui 1978, datorită grupului de idei spirituale în mijlocul căruia tocmai intrasem atunci și care, alături de numele lui René Guénon, îl avea la mare prețuire și pe marele scriitor german. A fost o surpriză remarcabilă fiindcă pentru mine în acel moment literatura germană contemporană însemna Thomas Mann și Herman Hesse, mai încoace Böll, Grass, Fallada, Jaeger, Nossack, ca să mă refer numai la prozatori – iar apariția acestui Jünger ușor de confundat din cauza numelui cu psihanalistul Jung mă bulversa făcându-mă să cred că întotdeauna în zidul cunoașterii se ivește firida pe unde respiră imprevizibilul, miraculosul, tot ceea ce neștiut până atunci se convertește totuși într-o revelație.

Poate tonul acesta prea sincer sau vrând să mimeze sinceritatea supără. Dar m-am simțit obligat să decantez un numit context, întâlnirea cu un scriitor, cu opera sa nu reprezintă o simplă achiziție culturală. Pe șleau spus, este chiar întâlnirea cu viața sau cu viul din viață, celula pulsatilă și orbitoare care nicicând nu se opacizează, fiind chiar bănuțul de aur din interiorul vasului alchimic.

Acum douăzeci de ani, existența mea era deschisă oricăror influențe și semănând cumva cu o încăpere ale cărei ferestre sunt larg deschise, prin ea putea sufla fără nici o opreliște atât vântul cald, aducător de secetă, dar și brizele umede ale anotimpurilor răcoroase. Întâlnirea cu Jünger a simbolizat într-un fel această intersectare între uscat și umid.

El nu era nici pasional-exploziv ca scriitorii cunoscuți de mine până atunci, nici rece-conceptual. Aduna, conform modelului goethean, Nordul și Sudul, dar desfășurarea sa nu avea loc pe orizontala sfătoasă, harnică, indefinită, acolo unde geniul narator al lui Thomas Mann nu suferă concurență. Jünger descria perfect tipologia autorului misterios și aristocratic, retras sub cupola unor scrieri cifrate, ceea ce-l deosebește, bunăoară, de Herman Hesse, unde fiorul liric, mult mai prezent, transformă cărțile în ample poeme ale sufletului peregrin. De fapt, Ernst Jünger nu a simțit niciodată atracția operei construite în antiteză cu viața sau revanșând viața. Opera sa, ce cuprinde eseuri, romane, însemnări de jurnal, nu are ambiția de-a înlocui viața, ci de-a se așeza în centrul acesteia, acolo unde curenții periferici destrămători nu pot lovi și nici forța centrifugă nu se resimte, unde domnește o imobilitate luminoasă, iar zeii pot vorbi oamenilor.

«Privesc și veghez», mai spune Jünger în Eumeswill. Privirea e veghe și pază. Martorii sunt și mărturisitori, iar orice mărturisire e și o mărturie. Imobilitatea providențială a lui Jünger se traduce cel mai bine în această imagine a privitorului lucid, atent, conștient de răspunderea privirii sale. Simțul treaz dublat de conștiință garantează buna noastră situare în centrul vieții, exact ceea ce a urmărit constant scriitorul. Caracterul tehnic al observațiilor sale stă ascuns sub veșminte literare. Dar nu poți face știință fără artă, căci grația și farmecul învăluie o metodă care altfel ar părea seacă și neconvingătoare. Bizuindu-se pe inteligență, instinct și inspirație, Ernst Jünger a ridicat un asemenea sanctuar al observației de unde nu a mai putut fi clintit și care i-a permis să devină, așa cum am spus și în titlu, un templier din spatele istoriei…

Să ne amintim doar cu câtă devoțiune a plonjat el în apele proaspete și spumegânde ale timpului său! Volumele de tinerețe Furtuni de oțel și Inimă aventuroasă probează acest angajament total, necondiționat. Acuzat ulterior de limfaticii pacifiști că a manifestat un spirit războinic riscant și compromițător, el a demonstrat până la urmă că omul adevărat se află dincolo de pace și de război, atât timp cât acestea nu sunt decât ipostaze ale istoriei. Nici luciul aprins al armelor, nici celălalt luciu stins al hârtiei pe care se aștern semnăturile tratatului de pace nu-l mai pot interesa și emoționa pe cel așezat în centrul vieții. A fi într-o asemenea poziție privilegiată înseamnă de fapt a fi în spatele istoriei ce curge, oricum, la periferie. Ariergarda lui Ernst Jünger ar putea constitui în acest sens un alt subiect rodnic de meditație…

Sacerdot al atenției, distilator al atemporalului din fluxul temporal, așa cum un căutător de aur, cernând prin sită prundișul, reține neprețuitele granule, scriitorul german a transformat arta scrisului într-un exercițiu sever și chiar ascetic al cunoașterii și formării lăuntrice, edificând templul propriei interiorități cu certitudinea că în acest fel ocrotește centrul fraged al universului și prin ariergarda sa nu creează un hiat prea mare între ocultare și revelare.

Se poate, așadar, spune că Jünger a fost un excepțional experimentator în sensul superior al cuvântului, făcând dn experiență o metodă de decantare, separând astfel în el însuși ceea ce e perisabil de ceea ce e indestructibil și chiar nemuritor. În general, firile slabe ridică un ipocrit cult al teoriei, al neimplicării, al detașării, uitând sau nevrând să știe că acest studiu maxim, final al desăvârșirii poate fi atins de om și mai ales de european după ce, în prealabil, a străbătut teritorii primejdoase, câmpii ale riscului. Dar calea aceasta preponderent afectivă poate fi, din nefericire, deseori deturnată. Sunt de fapt momente când extazul și deriva se întrepătrund, când dezmărginirea e parfumul neantului, când te iluzionezi că ai ajuns foarte sus, iar în realitate ai căzut foarte jos. De fapt, orice ieșire din perimetrul raționalității nu poate să beneficieze de nici o garanție. Neexistând în structura subiectului un simț aparte pentru a-l păzi de distrugerea ireversibilă, atunci nu poate interveni nici o instanță.

Ernst Jünger pornește și el din această ciocnire a extremelor. Dacă nu ar fi fost atras de «daimonul» acțiunii și al angajamentului, în mod cert n-ar fi plecat pe front și nu ar fi fost rănit de zeci de ori, nu s-ar fi expus așa cum s-a expus și ar fi rămas doar un negustor sau profesor. Asemănător, nu ar fi dat târcoale drogurilor și nu s-ar fi simțit tulburat de ispita lor. Aici însă apare elementul-cheie al operei și personalității sale. Îl numeam desăvârșitul experimentator, adică cel care a făcut tot ce a făcut printr-o metodă precisă a discriminării, conștient de faptul că nucleul spiritual al omului este îngropat într-un aliaj psihic, a înțeles că nu există altă cale
de-a realiza separarea decât supunând aliajul unei tensiuni formidabile. Drogul, beția sunt mijloacele prin care are loc desfacerea sufletului. Ceea ce părea omogen se fărâmițează. Dar atomizarea substanței psihice permite privirea spre temeiurile propriei ființe. În pulbere totuși se deschid lucarne spre transcendent. Dar cum să zărești aceste firide în volbură reprezintă privilegiul persoanelor alese. Cine se îmbată fără să se îmbete e marele maestru care dirijează orgia fără ca el sau, mai corect spus, sinele lui să fie afectat. De aici știința dozării. Cum spune Jünger, există persoane extrem de sensibile, chiar vulnerabile, care n-au nevoie decât de un strop de alcool sau de drog pentru a ieși din cadrul fix diurn. Ironic, scriitorul completează: doar în materie de legislație rutieră se impun criterii grosiere. Faptul că unul se îmbată doar mirosind alcoolul, pe când altul toarnă în el o vadră și nu pățește nimic, demonstrează că relația dintre om și alcool (drog) nu e obiectivă, ci solicită resorturile oculte ale ființei umane. De aici coeficientul uriaș de risc pe care-l comportă beția.

Toate utopiile iluministe care, tinzând spre o lume «mai bună», «mai onestă», combat alcoolul, uită că acesta e doar suportul unei sete formidabile spre o realitate spirituală. Omul bea ca să uite de sine nu doar în sens stupid, profan, ci ca să se și depășească, cu riscul evident de-a se distruge. În consumul de alcool nu există nimic strict empiric, epicureic. Până și bețivii ordinari au momente de iluminare când mărturisesc relația lor secretă, specială cu băutura. Dar dezagregarea ființei poate fi ireversibilă. Apropierea de lumea nocturnă este extrem de periculoasă. Titanii, zmeii, demonii sunt somați să iasă la suprafață. O asemenea autodescătușare poate duce la tragedie dacă nu se află totuși sub un control inefabil, dar ferm. Calea transformării demonului în înger – definiția până la urmă a procesului alchimic – este singura șansă de a ieși din normalitatea limitată, cât și din anormalitatea dezordonată. Calea sublimării veninului în ambrozie și a reptilei în pasăre – ca să preiau imagini jüngeriene –constituie miza celui care dă târcoale lumilor periculoase. De aici condiția supremă de experimentator, observator, introspector. Ne supunem unor experiențe-limită fiindcă dorința noastră se inspiră din nelimitat. Nu întâmplător lucrarea lui Jünger despre droguri și beție cuprinde, printre altele, două capitole ce tratează receptarea drogului în Asia și Europa. Cum bea europeanul? Cum bea asiaticul?

În Orient, posibilitățile experimentării cresc și deci și separarea aliajului psihic are mai multe șanse, pe când în Occident puțini mai știu să ducă la bun sfârșit o asemenea misiune dificilă. Ce înseamnă aceasta? Că noi, europenii, nu ne putem mișca în siguranță decât pe un teritoriu foarte îngust, orice pas alături putându-ne fi fatal. Opacizarea, solidificarea, dezagregarea și disoluția au ajuns să guverneze un cosmos odinioară fiabil, când triada Cosmos-Demiurg-Divinitate nu suferea nici o fractură. Scriind cartea despre droguri, Jünger nu și-a exprimat atât temerea că
n-ar fi înțeles, cât îngrijorarea că sugestiile și avertismentele sale rămân până la un nivel trist-teoretic, practica propriu-zisă fiind interzisă unei civilizații pe care au ucis-o pe de o parte necredința, pe de alta nesăbuința. Una din imaginile folosite pentru a reda pluristratificarea Ființei și implicit raportul dintre băutor și băutură este aceea a pescuitului. Pescarul știe ce face, peștele (prada) doar intuiește primejdia. Analog, avem impresia că bem alcoolul, când în realitate rolurile sunt inversate. Daimonul din alcool ne bea și ne pescuiește, agățându-ne de firul mirajului său și răpindu-ne în castelul iluziilor. Cu cât ne sperie însă acest necunoscut, cu atât multiplicăm și îngroșăm zidurile-iluzii.

Numindu-l pe Jünger «templierul din spatele istoriei», am avut în vedere tocmai retragerea sa melancolică într-o oază a contemplației de unde a putut să privescă netulburat încâlcirea și descâlcirea universului. Faptul că și ființa sa exterioară, dar numai ea, a aparținut până la urmă acestei deslușiri e de la sine înțeles. Nu poți trăi peste o sută de ani, mai ales dacă ai fost tot timpul o minte lucidă și creatoare, decât discriminând permanent în tine ce e perisabil de ce e nedestructibil. Durata de viață a scăzut acum tocmai fiindcă oamenii nu se pot abține, se lasă «seduși» de stimuli și pier în vâltoarea alimentată chiar de propriile lor spaime. Când mai apare prin Caucaz, bunăoară, sau în altă regiune sălbatică câte o ființă care a depășit centenarul, fenomenul se explică doar prin ducerea unei vieți strict vegetale. Era patriarhilor a trecut.

Când trăim într-o societate în care demonul face jocurile, apariția unei ființe excepționale (folosesc acest atribut în sensul în care derivă de la excepție) nu poate fi așezată decât sub cupola cuvintelor Domnului: «Încercați, eu am biruit lumea…». Și Jünger este un asemenea biruitor ale cărui viață convertită în operă și operă convertită în viață îi înmiresmează posteritatea, sublimându-i mormântul în alcov și odihna în lumină…

Când semnele amăgesc și nu putem ieși din carcera propriilor habitudini și scrupule, orice, totuși, poate fi miracol, chiar și simpla respirație, chiar și un pahar de vin băut și transmutat printre stelele la fel de însetate ca oamenii… (autor: Dan Stanca, sursa: Secolul XXI)

(Visited 126 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.