Economia de piata si minciuna de subzistenta

Economia de piata si minciuna de subzistenta

by -
0 605

Motto: „Dacă cineva nu e oligarh, înseamnă că ceva nu e în regulă cu el.
Toţi am pornit de la aceleaşi condiţii, oricine ar fi putut deveni oligarh.”
(Mihail Hodorkovski, considerat astăzi un martir al pieţei libere, la sfârşitul anilor ’90
)

1. (Neo)(Ordo)liberalii români nu citesc Wall Street Journal. Nici vorbă. Citesc, şi citează, de douăzeci de ani, pe optsprezece voci, doar Cărticica Şefului de Stat Minimal. De acolo, din lista bibliografică obligatorie şi exclusivă, află de „valorile modernităţii”. Care ar fi de centru. Adică de dreapta. Adică anticomuniste. Şi antifasciste. Mai ales antifasciste. Pentru că, după cum le spune unul din cei patru mari activişti minimali care erau trei, şi ăia vai de ei, Piciu şi Grivei, comunismul = stalinism = naţional-comunism = fascism = legionarism. Iar dacă dreapta e de centru, iar centrul e moderat în fermitate şi ferm în moderaţie, atunci dreapta se defineşte mai ales nu ca mod de viaţă, ca adevăr adică, ci doar ca mod de operare, ca minciună asumată tehnocratic.

De aceea, în România, economia de piaţă se bazează pe minciuna de subzistenţă. Minţi ca să te vinzi. Şi te vinzi ca să trăieşti. Te descurci. Sistemul se sprijină pe trepăduşi, pe spirite de închiriat. Dacă regimul comunist a produs, în ultimele-i două decenii, o mulţime de sub-ingineri, regimul capitalist produce, de două decenii, o mulţime de sub-gânditori: adică de spirite subalterne sub nivelul mării. Îi voi numi deci sub-marine: entităţi care se dau la fund, ţin legătura cu realitatea doar prin periscop, şi pot fi scufundate cu o singură şarjă.

2. Dacă, de exemplu, sub-marinii cu pricina ar citi WSJ sau orice altă publicaţie care are legătură cu mersul lucrurilor, ar afla că, deşi pe uliţa noastră din mahalaua imperială numită, aleatoriu şi provizoriu, ca orice simplu construct, România, încă se mai vorbeşte entuziast (paseist?) de „o dreaptă românească coagulată în jurul conservatorismului liberal care, începând cu anii 1960-1970, a devenit majoritar în sânul dreptei americane,  atingând maxima strălucire în epoca Thatcher-Reagan” 1, în lumea reală a început căutarea de „modele alternative”. Şi asta pentru că ceea ce a „atins maxima strălucire în epoca Thatcher-Reagan” s-a stins, după cum era şi normal, cu un sfârâit urât mirositor. Una dintre realităţile indisputabile – pentru că dezbaterea despre „regimul Thatcher” e marcată de baraje partizane la dreapta neoliberală şi la stânga marxistă – e că regimul neoliberal Thatcher a preluat în 1978 o economie cu 7.1 milioane de persoane muncind în industria producătoare şi a angajat-o pe un drum neoliberal care, continuat şi de Blair, a rezultat într-o economie cu doar 3 milioane de persoane active în industria producătoare în 2008. Thatcher nu a făcut nimic pentru refacerea bazei economice producătoare a Marii Britanii. A creat ceea ce unii comentatori numesc o „economie gablonz” („bling economy”).

A propune astăzi un model economic care a „funcţionat” în anumite ţări într-un anumit context, al Războiului Rece, al militarizării societăţii americane, al faptului că Marea Britanie a devenit, până la mijlocul anilor ’80, un stat bogat în petrol2 şi că astfel Margaret Thatcher a putut mitui electoral alegătorii cu alocaţii pentru copii şi ajutoare de şomaj sporite, al dezvoltării complexului militaro-industrial 3, al neocolonialismului, al unui consum nesăbuit de resurse naturale şi umane care nu mai poate continua astăzi pentru că sistemul capitalist postbelic şi-a autodevorat rădăcinile (trăind din capital, nu din dobândă), a propune deci României astăzi acest model expirat înseamnă a ne îndemna să cumpărăm ceva care ne poate produce toxinfecţii social-economice grave. Ca atare, reclama făcută unui asemenea produs e un simplu exerciţiu de servilism ideologic, adică rupt de realitatea omului şi conectat la „realitatea” raporturilor de forţă şi sponsorizare.

3. Modelul pe care îşi dau ghes comis-voiajorii neoliberali români să ni-l vândă e depăşit tocmai pentru că genul de capitalism pe care se sprijinea nu are nimic de-a face cu piaţa liberă. Economia de piaţă liberă e o economie la scară umană 4. Doar la scară umană lucrurile se pot negocia. La scară globală lucrurile se impun, ţi se dictează. Le negociază altcineva pentru tine. La scară globală, dominată de mamuţi multinaţionali, libertatea necesară pieţei libere nu e nimic altceva decât engelsiana „libertate ca necesitate înţeleasă”. Economia capitalismului global e o economie a resemnării. A oamenilor care nu au încotro, a săracilor siliţi să emigreze (pentru că ţara le-a fost jefuită şi modul de viaţă distrus de neocolonialism), a politicienilor chitiţi să fure (că asta e regula jocului şi trebuie să ai bani de campanie electorală), şi a birocraţilor induşi să mintă (că altfel sare poporul pe ei). Oamenii de vânzare sunt oameni definiţi şi înţeleşi strâmb. Or, după cum citim în articolul „Economists’ Grail: A Post-Crash Model” din WSJ, tocmai modelul neoliberal e responsabil de această definire greşită a omului, redus la ecuaţii matematice fără legătură cu realitatea:

„For decades, most economists, including the world’s most powerful central bankers, have supposed that people are rational enough, and the working of markets smooth enough, that the whole economy can be reduced to a handful of equations. They assemble the qăuations into mathematical models that attempt to mimic the behavior of the economy. From Washington to Frankfurt to Tokyo, the models inform crucial decisions about everything from the right level of interest rates to how to regulate banks […]

Today’s models emerged from a revolution of their own. In the 1970s, economists were struggling to figure out how policy moves, such as raising taxes or cutting interest rates, could change how people behave. They were also eager to subject their own reasoning to the unforgiving judge of mathematical logic. So they populated their models with rational people who can calculate the value of various possible moves and choose the optimal path. A person deciding whether to buy a car, for example, would take into account the potential return on investing the money, the probability that car prices will rise, and the chances that an increase in tax rates will cut into her disposable income.

By translating peoples’ preferences into equations, and finding the point at which they meet those of firms and other players, the models forecast an exact trajectory for the economy. That feature makes them very attractive to economists, who can plug in a change in interest rates and see precisely how the move might affect an entire country’s output for the next few years. The problem, says Mr. Farmer, is that the models bear too little relation to reality. People aren’t quite as rational as models assume, he says. Advocates of traditional economics acknowledge that not all decisions are driven by pure reason. Mr. Farmer sees a perhaps greater flaw in the models’ mathematical structure. A typical „dynamic stochastic general equilibrium” model—so called for its efforts to incorporate time and random change—consists of anywhere from a few to dozens of interlinked equations, which must agree before the model can spit out a solution. If the equations get too complex, or if there are too many elements, the models have a hard time finding the point at which all the players’ preferences meet.

To keep things simple, economists leave out large chunks of reality. Before the crisis, most models didn’t have banks, defaults or capital markets, a fact that proved problematic when the financial crisis hit. They tend to include only households, firms, central banks and the government. They also commonly use a single equation to represent each player, impairing the models’ ability to explain the unexpected outcomes that can emerge when millions of different people interact.” 5

4. Din citatul de mai sus, care poate fi completat cu lecturi academice riguroase asupra sărăciei antropologice a teoriei neoliberale 6, reiese că întreaga complexitate a vieţilor noastre a fost redusă la o sumă de ecuaţii care reuşesc să ne falsifice existenţa. Cu alte cuvinte, un sistem construit pentru un om care nu există nu va reuşi să anihileze toţi oamenii, dar va reuşi să îi mutileze. De la pantofii, croiţi după calapod anapoda în China, care ne bat, la mâncarea saturată chimic astfel încât să stârnească foamea în loc să o astâmpere, la şcoala care „socializează” „consumatori” în loc să educe oameni întregi, la casele din prefabricate pentru care plăteşti o viaţă dar devin decrepite până apuci să le laşi moştenire, totul e construit pentru „piaţă”, nu pentru om. „Indicii” bursieri cresc, dar şi cei care fac şi cei care consumă mizeriile de pe „piaţă” decad din punct de vedere uman.

Trăim vieţi supuse obsolescenţei programate. Dacă Dumnezeu a pătimit pentru a ne restaura, demiurgul cel rău corporat înfloreşte oferindu-ne o lume programată să se strice 7. Culmea sfruntării e că impresarii acestui „Truman Show” susţin că funesta lor butaforie consumeristă e singura care ţine cont de „păcatul originar”, de firea căzută a omului. Cum? Considerând omul, după cum dezvăluie articolul de mai sus, un robot „raţional” (pavlovian adică), sau un cobai de piaţă? Atunci de ce să nu-l considerăm un robot sau un cobai altruist, aşa cum ne propunea, mai „umanist”, comunismul?

5. Interesant e că cercetările în vederea identificării un model alternativ pomenite de articolul din WSJ citat mai sus se fac pe banii lui George Soros, miliardarul care finanţează şi Central European University, adică instituţia de învăţământ de unde se recrutează mulţi dintre colaboratorii website-ului (http://civitaspoliticsblog.wordpress.com/authors/) unde e atacată economia la scară umană în numele thatcherismului. Poate că, finanţat de Fundaţia Soros, distributismul ar deveni frecventabil în România. Poate că se va găsi cineva care, la o adică, pentru binele cauzei nu de alta, să fie dispus să negocieze şi acest lucru. La ordoliberalismul Fundaţiei Adenauer s-ar putea răspunde cu distributismul lui Soros!

6. Nu am încredere în modelele prezentate în articolul de mai sus. Oamenii nu sunt nici roboţi, nici câmpuri atmosferice. Nu am încredere în nimic din ceea ce nu e conceput la scară umană. Cooperatismul mamut şi „noua revoluţie agrară” făcută cu voie de la UE şi de la Monsanto 8 îmi sunt la fel de suspecte ca şi capitalismul global. Cultul tehnocratic al „eficienţei” nu e doar ineficient, ci şi dezumanizant 9. A trăi nu e totuna cu a funcţiona. Şi, de aceea, refuz reducerea omului la anumiţi parametri, la anumite ecuaţii extrase din istorie şi sustrase ei. La noi, în România, istoria există doar ca scuză, niciodată ca responsabilitate. Nici măcar ziua de ieri, sau secunda care tocmai a trecut nu ne obligă la nimic. Nici măcar să ne-o amintim.

7. Rezultatul acestei atitudini e că avem sub-gânditori care pot scrie despre economia la scară umană ca despre o a „treia cale” ale cărei „rădăcini coboară mult mai adânc în timp, la sfârşitul secolului XIX„. Bunicul meu s-a născut în 1904. Şi mi-a povestit despre bunicul lui, sau despre întâlnirea lui cu Iorga. Pan M. Vizirescu (1903-2000) 10 îmi povestea despre cum l-a zărit, într-un Iaşi zgribulit de refugiaţii Primului război mondial, pe Barbu Ştefănescu-Delavrancea (1858-1918). Temporal vorbind, România e o lume mică. Lumea în care am crescut eu avea încă multe urme (trădând o prezenţă, nu o absenţă) ale secolului al nouăsprezecelea. Un om normal are, după cum argumenta în teza lui de doctorat Neagu Djuvara, o memorie istorică de aproximativ 125 de ani, adică de cinci generaţii, de la bunicul bunicului până în prezentul omului care refuză să fie recent. Pentru care trecutul nu începe ieri, ci doar dincolo de orizontul afectiv. Manechinele sunt detaşate până şi de ziua de azi, dar memoria şi imaginaţia afectivă şi istorică, fără a vorbi de celebrarea liturgică, prelungesc trecutul în prezent şi nu confundă Belle-Époque cu preistoria.

8. Oricum, dincolo de aceste consideraţii care ţin de o anumită sensibilitate, pe care nu toţi sunt obligaţi să o aibă, dar pe care matematizarea existenţei noastre tinde să o abolească, cine altcineva decât un sub-gânditor iresponsabil ar putea să judece drept „agrementat cu tuşe legionare” (nespecificate) un articol în care se trasează o genealogie a economiei la scară umană pornind de la Bizanţ, trecând prin cameralismul suedez din secolul al XVII-lea, concentrându-se pe discuţia celor două valuri de fiziocraţie din secolul al XVIII-lea şi menţionând exemplul social-democraţiei suedeze, al agrarianismului bulgar interbelic sau al NEP-ului? Sau poate dl Bogdan C. Enache nu se referă la articolul meu? Ci la cel al lui Ovidiu Hurduzeu. Sau la contribuţiile unor „legionari renumiţi” precum Allan Carlson, John Medaille, Thomas Storck, Kevin Carson, Matthew Wilson sau Hillaire Belloc. Formularea dlui Enache defineşte vag şi atribuie la pachet ceea ce calomniază cu precizie: „Conservatorismul propus de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon are la bază versiunea cooperatistă de agrarianism agrementată cu câteva tuşe legionare”. Din moment ce articolul meu nu are „tuşe legionare” să înţeleg deci că dl Enache nu a înţeles nimic din ce a citit? Probabil că aşa stau lucrurile, pentru că dl Enache a produs ca reacţie un referat „agrementat” cu purceluşi de ignoranţă crasă care chiar m-au făcut să râd blajin şi să mă gândesc că, dacă mi-ar fi student, i-aş da domnului Enache un C- şi câteva indicaţii de lectură. Cum dl Enache nu îmi este student, nu-i pot da C-. Dar îi pot da indicaţiile de lectură. Nu de alta, dar ideile, după cum spunea marele gânditor conservator Richar Weaver, au consecinţe. Şi lipsa de idei la fel.

De exemplu, în lipsă de idei, un om recurge la vorbe goale, la etichete care iau locul analizei susţinute de exemple concrete şi citate aşezate în context. Caracteristic sub-gânditorului român, obişnuit sau de elită, e fuga de concret, de context, de istorie şi refugierea pe un palier de generalizări vagi, generate ideologic. Din nefericire, capacitatea infinită a sistemului de a scoate la rampă oameni care nu şi-au făcut temele se izbeşte de capacitatea mea limitată de a suporta oameni care nu şi-au făcut temele. Nu am nimic cu dl Bogdan C. Enache. Nu pot să am ceva împotriva unui om încă în formare. Am însă ceva cu un întreg sistem de deformat şi transformat în carne de tun ucenicii intelectuali din România. Cu tot respectul pentru persoana dlui Enache, îmi permit să consider că articolul domniei-sale nu afirmă o prezenţă, ci o absenţă, o lipsă de autenticitate care, netratată la timp, poate degenera în lipsă de caracter.

9. Articolul dlui Enache susţine că „viziunea conservatoare perenialistă, comunitariană şi tradiţionalist-agrariană” constituie o a „treia cale” care a apărut, „mult mai adânc în timp, la sfârşitul secolului XIX, când conservatorismul aristocratic si elitist este succedat de un conservatorism agrarian, popular si populist, iar în multe cazuri naţionalist şi xenofob.”

Domnul Enache e în afara elementului său aici. În algoritmii după care funcţionează scrisul domniei-sale, nu intră din păcate şi istoria. Un mizilic. Un ciot de care aliotmanul neoliberal nu se poate, la urma urmelor, împiedica. Dacă s-ar împiedica, ar da cu nasul în ţărâna adevăratei istorii a „viziunii conservatoare perenialiste, comunitariene şi tradiţionalist-agrariene” care, înainte de a fi o „viziune”, a fost un mod de viaţă. Nu totul s-a născut ieri ca ideologie. Nu toate vieţile şi lucrurile vin preambalate, cu instrucţiuni de asamblare şi folosire. Ca „viziune”, ca reflecţie adică asupra justificării, meritelor, îmbunătăţirii, restaurării sau apărării acestui mod de viaţă, conservatorismul perenialist/istoricist, comunitarian, popular, populist, naţionalist/patriotic, agrarian/breslaş, realist creştin, antiliberal/anticomercial a cunoscut cristalizări mai vechi decât sfârşitul secolului al XIX-lea 11. Acest conservatorism nu urmează – adică nu e o cădere de la – ci însoţeşte „conservatorismul aristocratic şi elitist” fiind parte a înţelegerii monarhiei medievale ca stat al ordinelor/stărilor condus de un rege care împarte sau restaurează („face”) dreptatea 12 sau mergând înapoi în timp până la Aristotel, un cunoscut fascist, comunist şi xenofob atenian care argumenta în Politica sa, cu mult înainte de naşterea dlui Enache şi de sfârşitul secolului XIX, că cea mai bună democraţie e democraţia agrariană, pentru că nu e o democraţie „extremă”, ci o democraţie a oamenilor care vor să îşi vadă de treabă şi sunt obişnuiţi cu independenţa.

Pentru a reveni la vremuri mai apropiate de noi, în secolul al XVII-lea, secolul primei revoluţii moderne, viziunea conservatoare apare în dezbaterile legate de „the Ancient Constitution” în Anglia, în literatura referitoare la opoziţia Court/Country, sau în conservatorismul lui Filmer (fără de care nu se poate înţelege liberalismul lui Locke) 13. În drum spre secolul al XVIII-lea, cititorul curios se poate opri la de „regele patriot” (1738) al lui Bolingbroke, la paseismul aristocratic-agrarian al lui Boulainvilliers, sau la sinteza teologico-politică aristocratic-agrariano-chietistă a lui Fénelon, sinteză căreia îi poate studia ramificaţiile. Printre ramificaţii se află şi chestiunea fiziocraţilor, cu un prim val militaro/aristocratico-agrarian şi un al doilea val comercial-liberal pe care le discut în articolul din care dl Enache a ignorat ceea ce există pentru a ciuli urechea la ceea ce nu există (murmure legionare!). Se poate lua în considerare cu mult folos şi tradiţia, majoritar paseistă, negând „progresul” şi înţelegând „revoluţia” ca „restaurare”, civic republicană (venind din Renaştere) sau agrarian-republicană (vezi de exemplu un Thomas Jefferson sau un Mably, adversar al fiziocraţilor). Înainte de a ajunge la Revoluţia Franceză, cititorul interesat ar putea să dea atenţie fenomenului foarte interesant al „mişcărilor/revoluţiilor creştin-patriotice/conservatoare” de la mijlocul/sfârşitul secolului al XVIII-lea, din Polonia, Belgia, Geneva sau Italia (contrarevoluţia catolic-păşunistă sanfedistă, în care ţăranii şi târgoveţii din diferite zone s-au răsculat împotriva liberalismului politic francez şi reformismului religios jansenist), revoluţii discutate de Robert Palmer 14 şi de mulţi alţi istorici mai recenţi care au rafinat tezele lui Palmer şi au notat fragilitatea conceptelor aristocratic/democratic şi deci dificultatea distincţiei dintre „conservatorismul aristocratic” şi cel „democratic” în secolul al XVIII-lea, într-o societate a ordinelor şi ghildelor apărându-şi „libertăţile” adică „privilegiile” pe baza apelului la „vechea constituţie”, adică la rânduială. În esenţă, orice argument construit pe baza apelului la rânduială, la „cum a lăsat Dumnezeu lucrurile”, e aristocratic, chiar dacă e folosit în scopuri democratice, în vreme ce orice argument construit pe premise utilitarist-economiste e ciocoiesc, oricât de elitist s-ar pretinde în obiective. De aceea, ţăranii români descrişi de Ernest Bernea în Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român sunt nişte aristocraţi, în vreme ce membrii „elitei” oportuniste de după 1989 sunt nişte ciocoi.

Naşterea „dreptei” reacţionare, naţionaliste, păşuniste/pădureţe şi mistice a fost deplânsă, de exemplu, în eseurile despre anti-progresiştii Vico, Hamann şi Herder ale lui Isaiah Berlin. Sau în numeroasele studii, inspirate de J. L. Talmon, despre primitivismul naţionalist şi dictatura totalitară nutrite de operele anti-iluministului Jean-Jacques Rousseau 15. Didier Masseau şi Graeme Garrard au scris despre rădăcinile complexe ale conservatorismului anti-iluminist. Iar Darrin McMahon a arătat în Enemies of the Enlightenment: The French Counter-enlightenment and the Making of Modernity (New York, Oxford University Press, 2001) cum Revoluţia Franceză a catalizat la sfârşitul secolului al XVIII-lea apariţia unei drepte conservatoare paneuropene ca reacţie împotriva a ceea ce gânditori conservatori catolici numeau „iluminismul deghizat în liberalism”. Dreapta legitimistă, romantică, paseistă şi catolică reprezentată de exemplu de un Chateaubriand în perioada 1800-1820 (vezi Le Génie du Christianisme din 1802) e mistică şi păşunistă cu asupra de măsură. Ca reacţie la „capitalism”, conservatorismul nu s-a născut la sfârşitul secolului al XIX-lea, după cum ne-o dovedesc, de exemplu, operele autorilor agrarieni/anti-industrialişti Sudişti de la mijlocul secolului XIX (care au premers deci Agrarianismul sudist din anii ’30, citat de dl Enache), lucrările proto-distributistului William Cobbett – vezi Rural Rides (1830) -, cărţile lui Carlyle sau Ruskin, sau scrierile unor Bonald şi Lamennais (în faza ultramontană) care atacau „liberalismul englez” şi pe Adam Smith care, nota Bonald cu amărăciune, are ” o gloată de admiratori” în Franţa. Joseph Fiévée scria şi el în Lettres sur l’Angleterre (1802), că Franţa, cu cele paisprezece secole de istorie ale ei, ar face mai bine să-şi caute modelele politice şi economice în propriul trecut, în propria sa experienţă istorică, decât să copie modelul liberal englez.

10. Acest apel la propria experienţă, la propria tradiţie, la capacităţile demonstrate ale unui popor, nu are nimic fascist în el. Sau, mă rog, are în măsura în care orice are legătură cu orice. Se poate, de exemplu, scrie un eseu despre rostul sârmei ghimpate în punerea pe roate a agriculturii intensive şi a lagărelor de exterminare. Sau despre legătura dintre Holocaust şi industria alimentară modernă, despre cum abatoarele au obişnuit omenirea cu ideea şi metodele uciderii în masă 16. Sau despre legătura dintre marea industrie/finanţă şi fascism. Sau despre „funesta moştenire” colonială a capitalismului. Dar asta nu înseamnă că atunci când scriu despre un fabricant de salam îl denunţ drept nazist. Ţinând însă cu orice preţ să reducă totul la dihotomia fascism/comunism pe care neoliberalii s-au obişnuit să o manevreze în avantajul lor, dl Enache ajunge la capodopere de confuzie de genul paragrafului următor:

„În geneza şi evoluţia acestui nou conservatorism european (am discutat deja în ce măsură e nou, n. MP) , un rol important l-a avut enciclica Rerum Novarum (1891) a papei Leon al XIII-lea şi enciclicele ulterioare care compun doctrina socială a Bisericii Catolice. Acestea au dat naştere în epocă mişcării creştin-socialiste, o versiune ‘de dreapta’ a socialismului, căreia îi va succede cu unele reamenajări după al Doilea Război Mondial mişcarea creştin-democrată, o versiune ‘de dreapta’ a social-democraţiei.”

Bun, deci ce să înţelegem din acest paragraf? Că, de exemplu, socialistul creştin francez Joseph Bouchez (1796-1865), s-a întors din mormânt după publicarea enciclicei papale pentru a susţine, vampiric, socialismul creştin? Sau că socialiştii creştini anglicani Frederick Denison Maurice (1805-1872) şi Charles Kingsley (1819-1875) au aşteptat semnalul papei pentru a lansa socialismul creştin? Am vaga bănuială ca dl Enache a luat contact cu socialismul creştin doar pe Wikipedia, unde cineva scrie că „deşi respinge hotărât socialismul”, Rerum Novarum a inspirat în ţările catolice (o calificare care dlui Enache i s-a părut neimportantă) mişcări socialist-creştine.

Dar, chiar şi în cazul ţărilor catolice, socialismul creştin, sau un creştinism social uneori simpatetic, alteori adversar socialismului creştin, precede enciclica de la 1891 şi, cel puţin în cazul lui Lamennais şi al cercului său, a apărut în luptă cu Vaticanul, nu în concordanţă cu Papa. Acest lucru ne este dovedit de opera (scrisă şi concretă) lui Bouchez, a lui Lamennais (1782-1854) (în faza socialist creştină), a lui Frédéric Le Play (1806-1882), Frédéric Ozanam (1813-1853), Henri Lacordaire (1802-1861), a lui Alban de Villeneuve-Bargemont (1784-1850), autor al unui tratat de Économie politique chrétienne (Paulin, 1834, 3 volume), a lui Félix de Roquefeuil-Cahuzac (1833-1893) care a influenţat Rerum Novarum şi care venea din zona organizaţiei Oeuvres des Cercles Catholiques Ouvriers fondate de contele Albert de Mun (1841-1914) în 1872, a Abatelui Grégoire 17, sau a lui Claude Fauchet (1744-1793), care declara în 1789 că: „Aristocraţia l-a răstignit pe Dumnezeu-Fiul!” 18

E adevărat că Rerum Novarum a inspirat mişcări socialist-creştine, dar asta nu înseamnă că Rerum Novarum a dat naştere creştinismului social sau socialismului creştin. Solidaritatea, dragostea şi grija faţă de aproapele, cooperarea, întrajutorarea, dăruirea, ba chiar şi stăpânirea de bunuri în comun ca semn al frăţiei întru Hristos sunt parte integrantă a creştinismului. Textul dlui Enache poate da impresia că, sub impulsul demiurgic al Papei, care a modelat ceva preexistent, socialismul creştin s-a născut din socialism. De fapt, socialismul e o refracţie politică a creştinismului (ca atare, sau sub diferite influenţe heterodoxe). Cât despre ideea conform căreia creştin-democraţia e o versiune de dreapta a socialismului, îi las dlui Enache plăcerea de a combate pe această temă cu experţii Fundaţiei Creştin-Democrate a viitorului preşedinte al României, dl Teodor Baconsky.

11. Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă dl Enache nu ar fi fost victima unei şcoli de sub-gândire care face din „dreapta” un simplu apendice ideologic al capitalismului global. Pentru dl Enache, oricine se opune globalizării, adică „diviziunii internaţionale a muncii” e fascist 19. Sau comunist. Conservatorismul agrarian are „un trecut funest”, „legionar”. Corporatismul lui Manoilescu e denunţat ca fascist, practicat de Mussolini. Dar ce spun oare inchizitorii pitici despre admiraţia pe care a avut-o pentru corporatism un democrat precum Roosevelt? 20 Sau cum se împacă neomedievalismul economic al lui Vulcănescu şi influenţa socialiştilor Celestin Bouglé şi Marcel Mauss asupra cooperatiştilor/ţărăniştilor/legionarilor români din epoca interbelică?

Istoricul american Steven Kaplan nota cu stupoare că, în Franţa, ori de câte ori încercă cineva să vorbească de „corporatism” (adică de regimul politic şi economic bazat pe bresle), toată intelighenţia se zgribuleşte amintind de Vichy. Dar, spune Kaplan, citând şi alţi jurişti şi istorici francezi, în condiţiile în care sistemul neoliberal actual se prăbuşeşte lăsând în urmă o lume atomizată, reînvierea unui model de economie la scară umană ar oferi oamenilor în derivă o direcţie şi nişte instrumente pentru refacere economică şi socială 21. Neoliberalismul, ca şi comunismul, ne pune în imposibilitatea de a fi stăpâni pe propriile noastre vieţi şi de a lucra la propria noastră propăşire: comunismul aşază panoul de control prea sus după ce în prealabil ne rupe picioarele, iar neoliberalismul ne dă telecomenzi individuale pe care apoi le controlează din satelit. Ambele regimuri, în moduri diferite, ne răpesc aproape total capacitatea de a ne controla propriile vieţi, deşi ne oferă capacitatea de a le influenţa, în rău, pe ale altora (prin turnătorie şi lipsa de scrupule asociată darwinismului social de genul celui practicat cândva de Hodorkovski).

Asta am argumentat şi în ceea ce am scris în A treia forţă: România profundă (2008) şi în capitolul despre „Statul reprezentativ” cu care am colaborat la cartea Economia libertăţii (2009). Nu am vorbit despre o Românie exclusiv rurală. Ci despre România omului mic, a micului meseriaş, a ţăranului cu gospodăria lui, a necesităţii reînvierii României care mai şi face, care produce, care îngrijeşte şi cultivă un colţ de ţară sau un om, nu doar a României consumatoare postulate şi inginerizate de politicile neoliberale ale ultimelor două decenii. Nu cred în distrugerea satului românesc de dragul modernizării epigonice pe care ne-o propun adepţii agribusinessului. Cred în valoarea nu doar economică, ci şi culturală, a micii proprietăţi ţărăneşti/meşteşugăreşti. Cred că neoliberalismul produce oameni iresponsabili moral, lipsiţi de standarde profesionale şi alienaţi sufleteşte. Cred, împreună cu Russell Kirk într-un memorabil răspuns dat lui Ludwig von Mises, că actualul capitalism global a întors lumea pe dos şi că a transformat nu doar omul obişnuit, ci şi „elita” în oameni-massă. Nu s-au depersonalizat doar cei conduşi, ci mai ales cei care ne conduc, şi depersonalizarea lor, transformarea lor în ceea ce Kirk numeşte atomi umani fără alt scop în viaţă decât consumul de sine şi de alţii, are un impact devastator asupra întregii societăţi pe care o diriguiesc 22.

12. De aceeşi părere, referitoare la importanţa micii proprietăţi ţărăneşti pentru bunul mers al unei ţări şi buna înrădăcinare morală, în libertate şi responsabilitate, personală, a oamenilor, e şi un alt autor, mai vechi de sfârşitul secolului al XIX-lea. Un autor care afirmă că, de vreme ce fereşte omul de sclavia muncii salariate, a proletarizării (industriale în vremea lui, corporate astăzi), mica proprietate ţărănească trebuie sprijinită cu orice preţ atât timp cât încă mai există: „Opiniile exprimate în acest tratat cu privire la mica proprietate funciară şi a ţăranilor proprietari pot să fi dat deja cititorului impresia că privesc larga redistribuire a proprietăţii funciare drept principala resursă pe care mă bazez pentru a scuti cel puţin ţăranii de dependenţa exclusivă de munca salariată. Şi, totuşi, nu asta e opinia mea. Consider, într-adevăr, că economia agricolă e ponegrită fără nici un temei, şi că e cu mult preferabilă, în privinţa impactului ei total asupra fericirii umane, muncii salariate în orice formă existentă în prezent (…) din cauză că, din punct de vedere al securităţii, independenţei şi exerciţiului oricărei alte facultăţi în afara celor animale, starea de ţăran proprietar e mult superioară celei a unui muncitor agricol din orice ţară. Acolo unde acest sistem al ţăranilor proprietari deja există, şi funcţionează în genere satisfăcător, aş regreta, în actualul stadiu de dezvoltare intelectuală a omenirii, să-l văd abolit în favoarea altuia, sub pretextul pedantei noţiuni de ‘progres agricol’ identic indiferent de circumstanţă. Într-un stat înapoiat din punct de vedere industrial, precum în Irlanda, aş îndemna la introducerea rapidă a economiei agricole a ţăranilor proprietari, dându-i-se prioritate asupra oricărui alt sistem exclusiv de muncă salariată; e un instrument mult mai puternic de a ridica o populaţie din agitaţia şi nesăbuirea semi-sălbatică spre muncă sârguincioasă şi cumpătare.”

Fascistul utilitarist biologist agrementat cu tuşe păşunist-legionare de mai sus e John Stuart Mill, marele liberal clasic, scriind despre avantajele micii proprietăţi ţărăneşti 23.

Ce spune Mill? Că, în ţările unde există, mica proprietate ţărănească trebuie apărată. Şi că, în ţările slab dezvoltate industrial, mica proprietate ţărănească trebuie introdusă. Dar ce se întâmplă cu ţările dezvoltate industrial? Ca să nu rămână fără o tuşă funest-mussoliniană, iată-l pe Mill făcând şi elogiul breslelor: „J. S. Mill, în cartea sa despre Principiile economiei politice, reflecta că, dacă ‘omenirea e să continue să-şi îmbunătăţească situaţia’, forma dominantă de organizare industrială trebuie să fie nu ‘cea care există între capitalist ca şef, şi muncitorii fără nimic de spus în privinţa conducerii, ci a asociaţiilor de lucrători stabilite pe baza egalităţii, stăpânind colectiv capitalul pe baza căruia îşi desfăşoară activităţile, şi muncind sub conducători pe care muncitorii înşişi îi aleg şi pe care tot ei îi şi pot schimba’. Pentru Mill, cooperativele de producători erau un mijloc de a redeştepta spiritul întreprinzător şi de autonomie personală printre cei oprimaţi de sărăcie şi condiţii de muncă opresive. Asociaţiile acestea urmau să fie asociaţii voluntare, deşi guvernul şi alţii trebuiau să le ajute să se pună pe picioare, să le asigure credit şi să le ofere protecţie legală. Capitalismul, totuşi, nu trebuia scos în afara legii; ar fi urmat să dispară dovedindu-se mai puţin atractiv decât cooperativele de proprietari. Cooperativele de producţie urmau să fie introduse printr-un proces treptat, de ‘trial and error’ şi efort constant la nivel popular (‘grass-roots’). Dezvoltarea acestui sistem e perfect compatibilă cu regimul constituţional, cu democraţia parlamentară şi cu domnia legii; de fapt, e aplicarea logică a valorilor liberale la noile probleme ale epocii maşiniste şi ale capitalismului industrial.” 24

13. Ştiu, Mises a scris o carte întreagă încercând să demonstreze că Mill a scris aceste lucruri sub influenţa soţiei, care l-a tras înspre socialism. Dar atunci nu văd de ce neoliberalii ne propun ca salvatori oameni care trebuie mai întâi salvaţi de neveste.

Mai am de un singur lucru de adăugat: când Mill vorbeşte de marea producţie industrială, vorbeşte de proprietari-producători. Când Hayek vorbeşte împotriva planificării etatiste, o face din cauza unei perspective epistemologice care valorizează tradiţia şi cunoaşterea practică. Şi pentru Mill, şi pentru Hayek, idealul e micul proprietar, nu salariatul. Dar micul întreprinzător nu e strivit doar de stat, ci şi de marile corporaţii, sau e sugrumat de bănci, de monopoluri şi oligopoluri economice şi intelectuale cărora omul de rând nu le poate face faţă şi care-i sabotează orice încercare de a se asocia pentru a opune rezistenţă.

La noi, în România, am avut, după cum ne învaţă unii, comunism fascist. Astăzi avem, sub directa conducere şi îndrumare a foştilor şi criptofoştilor, capitalism comunist, care nu e o manifestare a libertăţii, ci o experiere a robiei şi umilinţei planificate (la Bucureşti, la Bruxelles ş.a.m.d.). A cere astăzi statului să pună umărul la susţinerea unui sistem economic la scară umană, aşa cum făcea Mill, te expune acuzaţiilor de comunism/fascism venite tocmai dinspre partea „susţinătorilor” lui Mill. Unii, sub pretextul neo-băştinaşismului care nu-şi vinde ţara, au vândut-o. Alţii, sub pretenţia neobonjurismului care modernizează ţara, au retrogradat-o. Unii distrug şi fură totul. Alţii negociază totul. În numele nostru, dar spre binele lor. Şi liniştea negocierii lor e apărată de soldaţi neinstruiţi, de sub-gânditori fără lecturi şi fără idei produşi pe bandă rulantă, ca pistoalele de jucărie din plastic în China. Cine vrea să pună umărul la edificarea sistemului neoliberal, n-are decât să o facă. Dar să ştie că participă la edificarea unui sistem pentru care oamenii sunt o marfă de unică folosinţă croită după un calapod procustian.

_______________________________________________

1 Citez din http://civitaspoliticsblog.wordpress.com/2011/01/04/neoagrarianismul-in-haine-de-import/ înapoi

2 Eric J. Evans, Thatcher and Thatcherism, Londra, Routledge, 2004. înapoi

3 Compară, de exemplu, cartea lui Seymour Melman, Our Depleted Society (1965), cu articolul recent al lui Andrew J. Bacevich, „The Tyranny of Defense”, The Atlantic, ianuarie-februarie 2011 (http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2011/01/the-tyranny-of-defense-inc/8342/). înapoi

4 Vezi articolul meu „Pentru o politica la scara umana”, publicat initial în Revista 22, aici: http://www.cadi.ro/index.php/vizualizare/articol/publicatii/152. Vezi şi E. F. Schumacher, Small is Beautiful (1975), Kirkpatrick Sale, Human Scale (1980), Bill McKibben, Deep Economy: The Wealth of Communities and the Durable Future (2008). Vezi şi Wilhelm Ropke, A Humane Economy: The Social Framework of the Free Market (http://mises.org/books/Humane_Economy_Ropke.pdf) împreuna cu eseul lui Emil Brunner, „Comunism, capitalism si crestinism” (http://www.scribd.com/doc/36034027/Emil-Brunner-Comunism-capitalism-si-crestinism). înapoi

5 http://online.wsj.com/article/SB10001424052702303891804575576523458637864.html. înapoi

6 Mentionez aici, ca punct de intrare în tematica, doar Mary Douglas, Steven Ney, Missing Persons: A Critique of Personhood in the Social Sciences, Berkeley, University of California Press, 1998. înapoi

7 Vezi, de exemplu, Jeremy Bullow, „An Economic Theory of Planned Obsolescence”, The Quarterly Journal of Economics, vol. 101, no. 4 (nov., 1986), pp. 729-750. Sau Sharon Beder, „Is planned obsolescence socially responsible?”, Engineers Australia, November 1998, p. 52. înapoi

8 Vezi Cristian Hera, „Agricultura si dezvoltarea durabila” în România post-criza. Reprofesionalizarea României, 61-70 (http://www.ipid.ro/rr3_docs/rr3.pdf). Vezi si Gheorghe Fedorovici, „Cultura româna de astazi: chimica sau organica” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/05/cultura-romana-de-astazi-chimica-sau.html). Modul în care ‘economia de piata” se sprijina pe minciuna de subzistenta e dovedit de perpetua redefinire a termenilor. Astfel, de exemplu, în neolimbajul neoliberal, expresia „agricultura traditionala” desemneaza agricultura cu OMG si cu îngrasaminte chimice, în vreme ce agricultura cu adevarat traditionala, adica cea organica sau naturala, e numita „agricultura alternativa/neconventionala”. Introducerea biotehnologiilor în India dupa al doilea razboi mondial a fost salutata drept „Revolutia verde”. Sinteticul e desemnat drept organic, iar organicul e etichetat drept ciudat, anormal. Sa ne mai miram atunci ca „dreapta” e de stânga, ca în România se joaca la sapte capete în privinta diferentelor dintre dreapta economica si dreapta politica? înapoi

9 http://www.ziuaveche.ro/opinii/editorial/3828-guvern-de-profesionisti.html înapoi

10 http://www.rostonline.org/rost/mai2006/pan-bio.shtml înapoi

11 Vezi, de exemplu, vasta bibliografie privitoare la rascoalele taranesti medievale si la literatura generata de ele. Sau la disputa dintre Papalitate si Imperiu legata de ceremonia de investire a episcopilor, disputa care a generat un vast tezaur de argumente, reluate mai apoi în diferite contexte si dispute politice pâna în secolul al XVIII-lea. înapoi

12 Vezi cartile lui Georges Duby, Michel Senellart s.am.d. înapoi

13 Vezi, de exemplu, Jonathan C. D. Clark, English Society 1688-1832, Cambridge, Cambridge University Press, 1985. înapoi

14 Robert R. Palmer, The Age of the Democratic Revolution: A Political History of Europe and America, 1760–1800, vol. 1, The Challenge, si vol. 2, The Struggle (Princeton, NJ, 1959–64). înapoi

15 Vezi aici: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/o-victima-a-razboiului-rece-jean-jacques-rousseau~ni5g9e. Şi aici: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/rousseau-si-sclavii-fericiti~ni5gqj înapoi

16 Vezi, în acest sens, exceptionala carte a istoricului Enzo Traverso, La Violence nazie : Essai de généalogie historique, 2002, La Fabrique, Paris. înapoi

17 Vezi, în privinta Abatelui Grégoire, Rita Hermon-Belot. L’Abbé Grégoire: la politique et la vérité, Paris, Editions du Seuil, 2000. înapoi

18 Claude Fauchet, Premier discours sur la liberté francaise, Paris, 1789, 7. înapoi

19 Vezi aici (http://www.globalpolicy.org/component/content/article/162-general/27995.html) un text al unui economist de mare calibru, Herman E. Daly, despre globalizare ca diviziune globala a muncii. înapoi

20 Vezi, în acest sens, Wolfgang Schivelbusch, Theree New Deals: Reflections on Roosevelt’s America, Mussolini’s Italy, and Hitler’s Germany, 1933-1939 (new York, Metropolitan Books, 2006). înapoi

21 Vezi introducerea, si de ce nu si restul cartii, la Steven Laurence Kaplan, La Fin des Corporations, Paris, Fayard, 2001, 740 pagini. Kaplan, istoric la Cornell, a scris cartea pentru publicul francez si cartea exista doar în editie franceza. înapoi

22 Russell Kirk, The Conservative Mind from Burke to Eliot, South Bend, Gateway, 1978, 199. înapoi

23 În Principles of Political Economy (1848, revazuta pâna în 1878) (Londra, Longmans, 1909, 762). înapoi

24 Anthony Black, Guilds and Civil Society in European Political Thought from the Twelfth Century to the Present, Londra, Methuen, 187. Vezi Mill, Principles of Political Economy, IV.VII.6. înapoi

Mircea Platon, 8 Ianuarie 2011

http://mirceaplaton.com

(Visited 180 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.