Din mâinile lui Allah direct sub rafalele democraţiei

Din mâinile lui Allah direct sub rafalele democraţiei

by -
1 678

Libianul Muammar Gaddafi este primul dictator lichidat in furtuna revolutiilor arabe si al doilea şef de stat, după irakianul Saddam Hussein, care cade din mâinile lui Allah direct sub rafalele democraţiei. Tunisianul Zin El Abidin Ben Ali şi egipteanul Hosni Mubarak au avut noroc de un pat de spital, dar nu este exclus să-l schimbe, după ce trec pe la Curtea Penală de Justiţie de la Haga, pe unul de puşcărie ceva mai puţin confortabil.

Uciderea lui Gaddafi – accident sau crimă de război?
Nimeni nu-i plânge pe dictatori. Unii încep să deplângă, însă, mijloacele pe care democraţia le foloseşte pentru a-i înlătura. Amnesty Internaţional socoteşte că, prins viu, Gaddafi a fost împuşcat, ceea ce echivalează cu o crimă de război. Inaltul Comisariat al ONU pentru drepturile omului a cerut o anchetă privind împrejurările în care a fost lichidat dictatorul. La data când apare articolul de faţă, cititorii cunosc deja mai multe decât mine, acum, în această privinţă. Pornesc de la realitatea că ştirile sunt confuze. Un amator l-a fotografiat viu pe Gaddafi de îndată ce a fost prins. Jibril, omul forte al Consiliul Naţional de Tranziţie, pretinde că a fost vorba de o capturare paşnică, dar că prizonierul a fost ucis în timpul schimbului de focuri dintre garda acestuia şi revoluţionari. Peste aceste improvizate declaraţii se suprapun informaţiile privind loviturile forţelor NATO, americane şi franceze, care ar fi stopat fuga unui convoi în care se afla Gaddafi, şi în timpul cărora ar fi fost ucis Gaddafi.
Nu ştiu dacă se va face lumină vreodată în această crimă, indiferent care i-a fost mobilul. Poate că invocarea Convenţiei de la Geneva, la care recurge mai nou inclusiv Moscova, privind tratamentul prizonierilor de război va avea o urmare. Revoltele din lumea arabă nu s-au oprit, războaie mai sunt în lume. Vom vedea. Oricum, situaţia în care a plonjat Libia după ce a scăpat de dictator este departe de a favoriza instaurarea unui regim democratic. Pornind de la cazul Libiei, să vedem, însă, din altă perspectivă, cum au fost risipite şansele păcii în lumea arabă. Pentru că pe ţărmurile Mediteranei pacea a avut unele şanse reale. Este important să le amintim, în acest timp al vendetei şi al răzbunărilor. Mă voi folosi de documente şi planuri care dădeau o încurajatoare perspectivă de înţelegere şi linişte popoarelor arabe şi Europei.

Pacea în lumea arabă
Intre 27-28 noiembrie 1995, la Barcelona, a avut loc o conferinţă regională la care au participat statele membre de atunci ale Uniunii Europene şi zece state mediteraneene: Maroc, Algeria, Tunisia, Egiptul, Israelul, Autoritatea Palestiniană, Iordania, Libia, Siria şi Turcia. Din cauza atentatului terorist din 1988 comandat de regimul lui Gaddafi în urma căruia a fost doborât un avion şi au murit 270 de oameni nevinovaţi deasupra Scoţiei, Libia nu a fost acceptată la conferinţă. Mai târziu a fost iertată, Dumnezeu ştie în ce condiţii, şi în 1999 a fost invitată ca observator. Diplomatic vorbind, era o soluţie pentru ca dictatorul Gaddafi să priceapă că lumea poate şi trebuie să trăiască în pace. La vremea aceea, în 1995, a fost pus în funcţiune un mecanism de cooperare cunoscut sub numele de „Procesul Barcelona“, care instituia organizarea de reuniuni ministeriale pe comerţ, industrie, cultură şi comunicaţii, economie şi finanţe, transport.
Ulterior, la o conferinţă a miniştrilor de externe ţinută la Luxemburg, în 2005, statele respective au extins preocupările lor la drepturile omului, democraţie, creşterea economică durabilă şi educaţie. Se intra într-o fază consolidată a eforturilor de cooperare care a condus la constituirea „Parteneriatului euro-mediteranean“. Simplificând, acest parteneriat se axa pe trei direcţii prioritare: prima politică, a doua economică şi financiară, a treia culturală şi umană. Acest proiect a oferit singura structură de cooperare în care se afla Israelul, alături de nouă state arabe. Pe de altă parte, parteneriatul permitea o armonizare a intereselor Uniunii Europene cu cele ale statelor mediteraneene. Scopul, dar şi efectul firesc ar fi trebuit să fie crearea unui climat de încredere, o deschidere largă a porţii dialogului şi, pe această cale, favorizarea şanselor păcii.
Să ne gândim ce ar fi reprezentat reuşita acestei iniţiative pornind de la natura raporturilor dintre state ca Israel, Turcia şi ţările arabe, aflate de această dată la aceeaşi masă pentru discuţii. Să luăm în considerare şi avantajul participării Uniunii Europene la apropierea şi înţelegerea acestora. Desigur, nu trebuie să rezulte de aici că Uniunea Europeană devenise peste noapte bunul samaritean. Bruxelles-ul, şi mai ales unii membri ai UE, urmăreau beneficiile lor, printre care şi un cadru instituţional de protecţie a intereselor moştenite din vremea colonialismului. Au fost create zone de liber schimb şi, până în 2010, au fost semnate nouă acorduri de asociere care au dat speranţe pentru o atenuare a adversităţilor care rod din interior încrederea între vecini. Nu este nici un secret că petrolul rămânea motivaţia economică vitală a implicării statelor europene dezvoltate în proiectele din Orientul Mijlociu. Dovada peremptorie o oferă politica Uniunii Europene în Golful Persic. Aceasta urmăreşte realizarea unei punţi, prin intermediul partenerilor arabi mediteraneeni, către statele arabe producătoare de petrol reunite în Grupul pentru Cooperare în Golf, din care fac parte Bahrein, Kuweit, Qatar, Oman, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite.

Petrol şi arme
Aproape totul este de înţeles în această strategie. Mai puţin preocuparea aceloraşi state de a cumpăra şi de a vinde arme. Iar comerţul cu arme are greutatea lui în şocurile prin care a trecut lumea arabă după decolonizare. După 1995, vânzarea de arme a constituit drumul paralel pe care s-a mers odată cu cel oferit de Parteneriatul de cooperare euro-mediteranean. Are importanţă majoră să spunem că partenerii, din motive care ţin de tradiţie istorică, interese politico-militare şi stări conflictuale în care au intrat unii dintre ei, au convenit ca Parteneriatul să fie gândit ca o contribuţie la creşterea gradului de stabilitate politică. Revoluţiile declanşate odată cu cea a tunisienilor, cu aproape un an în urmă, au scos la iveală faptul că acea „stabilitate politică“ a favorizat mai degrabă comerţul cu arme şi a subminat serios drumul spre democraţie.
|n acest climat şi-au consolidat puterea dictatorii arabi. Revoltele populare au arătat nelegitimitatea lor. Abia atunci, aceştia au căzut în dizgraţia „partenerilor“. Ca fapt divers, să amintim că la Conferinţa de la Barcelona din 1995, Tunisia a jucat un rol important în privinţa definirii conceptului de co-dezvoltare şi de parteneriat euro-mediteranean. Ben Ali, înlăturat de revoluţia iasomiei, lansase de la tribuna ONU, în 1989, un apel la încheierea unui „Pact de pace şi de progres“, iar în 1993, la Strasburg, el invitase la „construcţia unui spaţiu comun economic şi democratic euro-mediteranean“. Ideile lui vor fi regăsite în mecanismul de cooperare fondat prin Procesul de la Barcelona.
Să nu se înţeleagă de aici că dispariţia lui Ben Ali trebuie regretată. Pentru istorie, însă, merită să se ştie când a fost un şef de stat acceptat şi când a devenit dictator pentru partenerii occidentali. Dar Gaddafi când a devenit dictator? Atunci când a dat lovitura de stat, cu 42 de ani în urmă, şi şi-a atribuit singur gradul de colonel? Poate că da. Insă această aură o avea şi când făcea comerţ cu arme, şi când a dispus atacul terorist pentru prăbuşirea avionului la Lockerbie, şi când a fost agreat de partenerii occidentali în mecanismul Procesului de la Barcelona, fie şi ca observator. Prim-ministrul britanic Tony Blair, cel italian Silvio Berlusconi, preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy l-au tolerat, ca să nu spun că l-au cultivat. Să presupunem că nu erau uşor detectabile pofta de mărire şi dispreţul colonelului Gaddafi pentru democraţie. Dar după ce acesta a fost acuzat de atentatul terorist de la Lockerbie, Italia, Franţa şi Marea Britanie au continuat să facă afaceri cu el.
Nimeni nu plânge dispariţia dictatorilor. La urma urmei, de ce i-ar regreta lumea? Pentru că au umilit propriile popoare? Pentru că printr-o maşinărie infernală politico-religioasă au spoliat şi s-au îmbogăţi? Ar fi un semn de rea-credinţă să-şi imagineze cineva că astfel de întrebări ascund regrete obscure. Nu. Ele vin din nedumirirea multora, care vor să ştie de ce a fost posibil ca ei, aceşti dictatori, să fie trataţi drept îngeri o vreme şi drept satane mai apoi. De ce Dumnezeul democraţiei i-a lăsat pe aceşti Icari ai lui Allah să se ridice atât de sus şi apoi i-a prăbuşit. O întrebare care vine tocmai din realitatea pe care nimeni nu o poate tăgădui, că victimele dictatorilor arabi au fost trecute cu vederea, cu îngăduinţă, până când s-a realizat că petrolul arab putea să intre într-o altă zodie. Iar această zodie părea să fie adusă de şocul produs de Revoluţia iasomiei din Tunisia în lumea arabă.

Un exerciţiu electoral
In altă ordine de idei, citesc în presa franceză că eliminarea lui Gaddafi va putea deveni un argument în campania electorală a preşedintelui Nicolas Sarkozy. Moartea dictatorului, presupune un ziarist francez, va servi la supralicitarea beneficiilor unora dintre deciziile pe care preşedintele Franţei le-a luat pe plan extern.
Stilul ironic al ziaristului, probabil aflat de partea cealaltă a baricadei politice, contează mai puţin. Acesta bănuieşte că nu ar fi exclus ca Sarkozy să spună în campania electorală: „Veţi vedea că am avut dreptate să cer reintegrarea Franţei în structurile NATO: fără prezenţa noastră în această instanţă, noi nu am fi putut conduce operaţiunea la victorie“ (răsturnarea dictatorului Gaddafi, n.n.). Nu este neapărat adevărat, comentează ziaristul, dar va fi dificil să se susţină contrarul. Sau: „Veţi vedea, presupune ziaristul, că Sarkozy va spune că a făcut bine să semneze în toamna trecută acordul cu Marea Britanie (pentru susţinerea rebelilor libieni, n.n.). Datorită acestei apropieri, împreună am putut conduce acest război, fără Statele Unite sau aproape fără ele… Este o victorie a Europei.“ Ziaristul are altă părere, el crede că fără americani nimic nu este posibil, că Europa va ieşi divizată după războiul din Libia, dar că preşedintele Sarkozy va şti să-şi revendice merite în campania electorală.
Ar fi în zadar să-i aduci aminte lui Sarkozy că în seara victoriei lui, în 2007, a promis că apărarea drepturilor omului va fi pentru el o prioritate; de fapt, în următorii patru ani nu şi-a mai adus aminte de drepturile omului. „Cine, eu?, crede ziaristul că ar fi reacţia lui Sarkozy, eu care, în «premieră », am votat rezoluţia ONU prin care se prevedea «protecţia civililor» răsculaţi împotriva lui Gaddafi?“ Degeaba i se va demonstra că trupele NATO angajate să-i protejeze pe civili şi-au cam depăşit mandatul şi că nu au împiedicat Consiliul Naţional de Tranziţie să se răzbune pe civili atunci când au atacat Syrta. Când i se va arăta că i-a susţinut pe Mubarak, dictatorul din Egipt, şi pe Ben Ali, dictatorul din Tunisia, ziaristul îşi imaginează că preşedintele de azi al Franţei şi candidatul de mâine la prezidenţiale ar putea da următoarea replică: „am făcut ca toată lumea, dar, spre deosebire de alţii, de îndată ce mi-a stat în putinţă, am făcut să cadă un dictator arab“.
Rămân rezervat că acest scenariu va fi urmat întocmai. Scriitura francezului nu mă impresionează nici ca pamflet. Am reprodus-o pentru că arată că nu toţi francezii împărtăşesc politica oficială a Palatului Elysée. Si pentru că ziaristul a surprins firea preşedintelui, pe care a supus-o unui exerciţiu de logică. Un exerciţiu legat, iată, şi de peisajul modern al căderii Icarilor arabi: din braţele lui Allah direct sub rafalele democraţiei. Abia acum ne dăm seama ce şanse a pierdut pacea prin abandonarea promiţătorului Proces Barcelona din 1995 şi a Parteneriatului euro-mediteranean care i-a urmat.
In acest punct, prefer să salut declaraţia preşedintelui Statelor Unite făcută la 21 octombrie, la mai puţin de două zile de la uciderea lui Gaddafi, privind retragerea trupelor americane – au mai rămas cca. 39.000 de soldaţi – din Irak. „Astăzi, a declarat Obama, sunt în măsură să vă anunţ, aşa cum v-am promis, că restul trupelor prezente în Irak se vor întoarce în ţară până la sfârşitul anului. După nouă ani, războiul dus de Statele Unite în Irak va lua sfârşit“.

autor: George Apostiu, din volumul în curs de apariţie „Lumea arabă în stare de şoc“, (Revista Cultura).

 

(Visited 56 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Democratiile occidentale se fac vinovate de pacifizarea cu dictatorii arabi,ca nu sa intervenit din timp pentru inlaturarea lor,lasindu-i sa produca genociduri umane,iar cind era deja era tirziu sau pregatit niste revolutii,scopul acestora fiind pur economice,nicidecum umanitar democratice,mobilul tuturor actelor diversioniste fiind petrolul!

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.