Prof. univ. Ioan Scurtu despre evoluţia dezbaterii privind votul universal şi exproprierea

Prof. univ. Ioan Scurtu despre evoluţia dezbaterii privind votul universal şi exproprierea

by -
0 99

Interviu realizate de Vladimir Adrian Costea pentru Europunkt.

 

Vladimir Adrian Costea: Puteți evidenția contextul socio-politic în cadrul căruia ia naștere dezbaterea privind necesitatea instaurării votului universal și exproprierii pe teritoriul românesc?

Ioan Scurtu: Necesitatea reformelor agrare şi electorale au devenit stringente la începutul secolului al  XX-lea, ca urmare a situaţiei în care se afla ţara.

Pe de o parte, în mediul urban, unde  locuia cam 10% din populaţia României, se  realizaseră progrese importante, iar pe de altă parte  satele se aflau într-o  cruntă mizerie.

Acest fapt a ieşit puternic în evidenţă la Expoziţia Naţională organizată în 1906 în Parcul Libertăţii  (devenit atunci Parcul Carol) din Bucureşti cu prilejul “jubileului” – 40 de ani de domnie a lui Carol I. Expoziţia, deschisă la 15 iunie, prezenta realizările economice, tehnice, ştiinţifice de-a dreptul impresionante obţinute de România,  care au fost admirate  de  sute de mii de persoane, din toate categoriile sociale. Pentru frumuseţea spectacolului, la expoziţie  au fost prezenţi şi ţărani,  dar nu din sate, ci funcţionari din ministere îmbrăcaţi în costume populare.

Între vizitatori s-au aflat români din Transilvania şi Banat, care au făcut apoi o excursie prin ţară. În ziarul “Neamul Românesc” din octombrie 1906, N. Iorga relata că, atunci când ardelenii şi bănăţenii au ajuns la Podul de la Cernavoda, mai mulţi ţărani, aflaţi la muncă, au venit să discute cu fraţii de peste munţi. Imaginea acestor săteni – desculţi, cu haine rupte şi feţe scofâlcite – i-a şocat pe vizitatori. Pentru a nu mai oferi un asemenea spectacol, N. Iorga cerea guvernanţilor să-i “ascundă” pe ţărani: “nu-i lăsaţi să umble slobozi pentru a nu strica prin nespusa lor nenorocire efectul cuvântărilor înfocate în care triumfă avântul şampaniei plătită de stat, adică tot de dânşii, robii sălbăticiţi ai brazdei negre”.

Această stare de mizerie era rezultatul faptului că ţăranii, în covârşitoarea lor majoritate, nu aveau principala sursă de existenţă: pământul arabil. Economistul G.D. Creangă, în lucrarea Proprietatea rurală, publicată în 1907, scria că, potrivit statisticilor oficiale, marii proprietari deţineau 0,6% din gospodăriile rurale, dar erau proprietarii a 60% din terenurile arabile, în timp ce 58% dintre gospodăriile ţărăneşti nu-şi puteau asigura hrana zilnică. Această situaţie a generat o stare de maximă tensiune la sate, care era gata să explodeze în orice moment.

Expoziţia s-a închis la 23 noiembrie 1906, iar la 8 februarie 1907 a izbucnit cea mai mare răscoală ţărănească din Europa secolului al XX-lea. Represiunea a fost extrem de dură.  În ziarul  “Adevărul”, condus de Constantin Mille, se  scria în 1907 că au fost 11 000 de victime, iar în “Facla” lui N.D. Cocea se afirma în 1910 că numărul victimelor era mai mare de 12 000.

Cifra exactă nu poate fi stabilită.  În 1912, Alexandru Marghiloman a constatat că dosarele represiunii lipseau de la Ministerul de Interne, acuzându-i pe liberali că le-au sustras pentru a nu se cunoaşte faptul “măcelăririi în masă” a ţăranilor. Regele l-a chemat pe Marghiloman în audienţă şi i-a spus: “Dosarele sunt la mine” , cerându-i  să înceteze agitaţia pe tema represiunii din 1907.  Foarte probabil, din dispoziţia lui Carol I, dosarele respective au fost distruse.

Care sunt cele mai importante repere cronologice în vederea  implementării celor două reforme?

Răscoala din 1907 a evidenţiat gravitatea problemei ţărăneşti şi necesitatea de a-i găsi o grabnică rezolvare. Nicolae Iorga aprecia: “Flacăra răscoalelor ţărăneşti luminase crud nedreptatea seculară ce se făcea satelor şi învedera nevoia de a găsi o soluţie imediată acestei probleme stringente, care nu mai admitea zăbavă”.

Ideea reformelor a preocupat principalele forţe politice, iar transpunerea ei în realitate  s-a întins pe aproape un deceniu şi jumătate. Au fost mai întâi clarificări programatice (1907-1913)  şi dispute politice (1913-1914), urmate de modificarea Constituţiei (1917), decretarea votului universal (1918), legiferarea  reformei agrare (1918-1921) şi înfăptuirea ei (încheiată oficial în 1926).

Care au fost principalele argumente pro, respectiv contra, în privinţa realizării celor două reforme?

Imediat după răscoala din 1907 s-au adoptat mai multe măsuri vizând ameliorarea situaţiei ţărănimii (reglementarea învoielilor agricole, înfiinţarea Casei Rurale, legea arendării moşiilor statului etc). Acestea erau mai curând paleative, deoarece nu erau rezolvate necesităţile profunde ale societăţii: împroprietărirea ţăranilor şi extinderea cadrului de desfăşurarea a vieţii politice.

În presă, la întrunirile publice, în programul Partidului Social-democrat şi în cel al Partidului Naţionalist-Democrat se cerea înfăptuirea reformei agrare şi introducerea votului universal. În 1908, o grupare în frunte cu Take Ionescu s-a desprins din Partidul Conservator şi a creat Partidul Conservator-Democrat, care se pronunţa în favoarea reformelor.

Rolul  decisiv îl aveau cele două mari partide  – Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Conservator. Regele Carol I instituise sistemul rotativei guvernamentale, prin alternanţa la putere a liberalilor şi conservatorilor, astfel că aceştia puteau direcţiona evoluţia României.

Conservatorii erau ostili oricărei reforme care ar fi impus atingerea dreptului de proprietate şi exinderea dreptului de vot,  poziţie pe care se situa şi regele Carol I, care susţinea că trebuia respectată Constituţia.

Legea fundamentală prevedea la articolul 19: “Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra statului sunt  sacre şi inviolabile”.  Potrivit Constituţiei, în 1866 alegătorii erau împărţiţi  în patru colegii, iar din 1884 în trei colegii, în funcţie de avere. Ţăranii alcătuiau  colegiul al III-lea, votând prin delegaţi, câte un deputat pentru fiecare judeţ.

Pe de altă parte, fruntaşul liberal Ion I.C. Brătianu declara la 6 mai 1907: “Trebuie să înţelegem că este în interesul tocmai al proprietarilor şi al tuturor celorlalte clase ale societăţii româneşti ca să fie pătrunse de necesitatea bunului trai al ţărănimii”. El se pronunţa pentru o expropriere parţială a marilor moşii şi împroprietărirea ţăranilor, precum şi pentru extinderea dreptului de vot. Punctul său de vedere era respins categoric de conservatori, dar nu era nu era împărtăşit nici de o bună parte a PNL.

Care au fost poziţiile exprimate de către partidele politice în această perioadă? În ce măsură campaniile electorale au fost marcate de dezbaterea privind votul universal, respectiv exproprierea?

Dezbaterile asupra reformelor s-au acutizat după ce, la 7 septembrie 1913, Ion I. C. Brătianu a publicat o scrisoare către conducerea PNL prin care cerea   să se înscrie în programul acestui partid înfăptuirea reformei agrare “cu drept de expropriere, unde e nevoie, pentru creşterea proprietăţii ţărăneşti”, precum şi a reformei electorale prin instituirea “colegiului unic al ştiutorilor de  carte”. Congresul PNL din octombrie 1913 a acceptat acest punct de vedere. Ca urmare, acest partid de guvernământ a declanşat o amplă campanie în favoarea celor două reforme.

Partidul Conservator a combătut energic iniţiativa liberalilor. Gheorghe Grigore Cantacuzino îşi exprima, în decembrie 1913, îngrijorarea  că  “valurile ideilor socialiste, care se apropie din ce în ce mai mult de temeliile clădirii noastre încep, să mănânce nu numai temeliile conservatorismului român, dar încep să ameninţe temeliile statului”. El insista asupra caracterului “sacrosant” al proprietăţii şi declara că nu vedea “nici utilitatea, nici necesitatea absolută” a extinderii dreptului de vot. La rândul său, preşedintele Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, declara că dreptul de proprietate era un “punct fundamental din Constituţie”,  iar schimbarea sistemului electoral “nu este cerută de vreo necesitate absolută”.

Era limpede că, pentru realizarea reformelor, era necesară modificarea Constituţiei.  Ion I. C. Brătianu a reuşit să-l convingă pe Carol I că era  bine să încheie lunga sa domnie cu adoptarea unor măsuri vizând îmbunătăţirea situaţiei celei mai mari părţi a populaţiei României şi înfăptuirea unei reforme electorale în pas cu statele dezvoltate ale Europei. În ianuarie 1914, regele i-a încredinţat lui Ion I. C. Brătianu constituirea noului guvern şi începerea operaţiunilor vizând modificarea Constituţiei.

În ce măsură liderii acestora au exercitat o influenţă considerabilă asupra realizării celor două reforme?

Guvernul Brătianu a organizat alegeri parlamentare, iar noile Corpuri legiuitoare au votat pentru revizuirea legii fundamentale.  Pe această bază, s-au desfăşurat alegeri pentru Adunarea Naţională Constituantă în mai 1914, iar în iunie s-a constituit Comisia parlamentară pentru studierea reformelor.

Declanşarea  Primului Război Mondial, în iulie 1914, a determinat guvernul să propună scoaterea reformelor de pe ordinea de zi, pentru ca toate forţele politice să se concentreze asupra atitudinii României în acel context istoric.

În august 1916, România a intrat în război de partea Antantei, pentru eliberarea Transilvaniei anexată de Ungaria în 1867. După un început victorios, au urmat înfrângeri succesive, fapt ce a determinat Casa Regală,  Guvernul,  Parlamentul şi alte autorităţi centrale să se retragă la Iaşi.

Problema reformelor a fost readusă în dezbaterea publică de regele Ferdinand, care într-un discurs rostit în faţa militarilor aflaţi pe frontul din Moldova în ziua de 23 martie 1917 a spus: “Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Vi se va da pământ.  Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă; vi se va da şi o largă participare la treburile statului”.

În ziua de 6 mai 1917, Parlamentul a început dezbaterile privind modificarea Constituţiei. Reprezentanţii Partidului Conservator s-au opus, cei ai Partidului Conservator-Democrat s-au declarat de acord, majoritatea parlamentarilor liberali a susţinut propunerile guvernului. O  grupare  mai radicală a constituit Partidul Muncii,  cerând ca fiecare familie de ţărani să primească 5 ha de pământ arabil, precum  şi acordarea votului universal de la 20 de ani în sus. Discuţiile au purtat amprenta preocupăriulor pentru viitorul statului român. Take Ionescu declara: “Noi legiferăm astăzi pentru România Mică, dar legiferăm cu ochii la România de mâine”.

În noua redactare,  articolul 19 din Constituţie  prevedea: “Pentru cauză de utilitate naţională se sporeşte întinderea proprietăţii rurale ţărăneşti prin exproprierea terenurilor cultivabile, în măsura şi în condiţiile următoare, în scopul de a se vinde ţăranilor cultivatori de pământ”.  Se prevedea  exproprierea  integrală a  unor instituţii (între care  Casa Regală), precum şi a proprietăţilor rurale cu o întindere mai mare de 100 ha, în conformitate cu o scară progresivă.

Articolul 57 modificat stipula: “Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi  aleşi de cetăţenii români prin vot universal, egal, direct şi cu scrutin secret”.  Era vorba despre bărbaţi, de peste 21 de ani împliniţi.

Ce consecinţe au generat cele două reforme asupra dezvoltării României? Având în vedere contextual socio-politic în care acestea s-au realizat, în ce măsură consideraţi că au produs un efect asupra românilor?

În 1918, s-a trecut la realizarea celor două reforme. Mai întâi, s-a adoptat, în noiembrie, decretul-lege pentru votul universal, iar în decembrie cel privind exproprierea marilor proprietari agricoli.

În noiembrie 1919, s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare  pe baza votului universal din istoria României. Rezultatul era înregistrat la nivelul circumscripţiilor electorale (judeţelor) până în 1926, când s-a adoptat legea electorală. Aceasta instituia prima electorală:  partidul (lista) care întrunea mai mult de 40% din totalul voturilor pe ţară primea 50% din mandate  în Adunarea Deputaţilor, cealaltă jumătate împărţindu-se între partidele (listele) care întruniseră mai mult de 2% la nivelul întregii ţări, inclusiv cea majoritară. Astfel, guvernul (care de regulă câştiga alegerile) îşi asigura o majoritate parlamentară confortabilă.

Ca urmare a introducerii votului universal, cadrul de desfăşurate a vieţii politice s-a extins considerabil, iar ţărănimea a devenit principala masă electorală.  Numărul alegătorilor a crescut, de la  101.339, în 1912 , la 4.649.163 (între timp, în 1918, se realizase Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România).

Reforma agrară a fost legiferată pe provincii istorice. Mai întâi, a fost adoptată legea pentru  Basarabia (martie 1920), apoi cele privind  vechiul Regat, Bucovina şi Transilvania (toate în iulie 1921).

Prin reforma agrară  s-a realizat o redistribuire masivă a proprietăţii rurale din România.  În 1937, exploataţiile (gospodăriile) cu peste 500 ha reprezentau doar 0,1% din totalul exploataţiilor.  Pe de altă parte, au sporit considerabil micile proprietăţi agricole.

Ca urmare a reformei agrare, situaţia ţărănimii s-a ameliorat, fapt reflectat şi în imaginea satului românesc, unde  s-au construit numeroase case noi cu câte 2-3 camere, peste 12 000 de şcoli, sedii pentru primării, dispensare, biserici, cămine culturale.

Economistul Virgil Madgearu aprecia că, pentru a fi rentabilă, o gospodărie trebuia să aibă cel puţin 5 ha de teren arabil. Statistica din 1937 arăta că gospodăriile cu mai puţin de 5 ha reprezentau 74,9% din totalul acestora. Ţărănimea continua să fie, şi după reforma agrară, categoria socială cea mai defavorizată din România. Aceasta practica o agricultură  primitivă, cu unelte rudimentare,  iar  mecanizarea muncilor agricole era o raritate absolută  (în 1937, România avea doar 5 000 de tractoare la o suprafaţă de 12 milioane ha teren arabil).  Ca urmare, şi producţia la ha  era printre cele mai scăzute din Europa.

Reforma electorală şi cea agrară înfăptuite după Primul Război Mondial au marcat paşi importanţi pe calea modernizării României, dar drumul spre o societate cu cetăţeni pe deplin conştienţi de rolul lor în societate  şi cu un nivel de trai ridicat era (şi continuă să fie) foarte lung.

(Visited 27 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.