Constantin Papanace (15.09.1904-07.04.1985) un aromân naţionalist (2)

Constantin Papanace (15.09.1904-07.04.1985) un aromân naţionalist (2)

by -
0 444

Între 1941 şi 1945 C. Papanace a fost închis în mai multe lagăre şi închisori, la Burgenbruck, Bu­chen­wald, Dachau, Spandau. O vreme, după evenimentele de la 23 august 1944, s-a aflat la Viena unde a refuzat categoric să se implice în activitatea comi­tetului naţional şi a guvernului con­dus de Horia Sima, după care si-a găsit adăpost în Italia. Mai înainte, în ianuarie 1943, a fost numit în condu­ce­rea restrânsă a mişcării legionare, situaţie care s-a repetat 11 ani mai târziu. Spre sfârşitul anului 1945, după mai multe peripeţii, C. Papanace şi-a găsit adăpost la Salo, în nordul Italiei, pe malurile lacului La Garda, unde şi-a petrecut restul vieţii, mereu sub ame­nin­ţarea expulzării, datorită implicării sale în activităţi politice pentru care diverse state străine (român, grec, iugoslav) au făcut presiuni asupra auto­rităţilor italiene.
În exil, după 1945, patru decenii la rând, Constantin Papanace a desfă­şu­rat activităţi pe mai multe planuri. Ca militant, s-a implicat direct în viaţa mişcării legionare, dar din ce în ce mai puţin. Conform vocaţiei sale, a devenit din ce în ce mai mult un doctrinar. Astfel a început să scrie mai întâi sub formă de scrisori şi broşuri, apoi în volume, “Orientări pentru legionari”. A alcătuit o serie de scrieri de doctrină legionară precum “Concepţia de viaţă şi stilul de luptă legionar”, “Îndreptar legionar în exil” etc.
Apoi a început să publice o serie de lucrări privind trecutul românesc, diversele personalităţi şi figuri pe care le-a cunoscut. Astfel publica de exem­plu “Destinul unei generaţii (geneza şi urmările lui 10 decembrie 1922)”. În ace­laşi context se situa şi evocarea poetului naţional: “Eminescu. Un mare precur­sor al legionarismului româ­nesc”. În scopul editării şi difuzării aces­tor lucrări ale sale, a iniţiat colec­ţia “Biblioteca verde”, în propria editu­ră “Armatolii” de la Roma, în care a publicat şi alţi autori, ca de exemplu Nae Ionescu, Ion I. Moţa etc.
Din ce în ce mai mult însă preocu­parea principală a lui Constantin Papa­nace începea să devină una legată în modul cel mai direct de ramura româ­nis­mului sud-dunărean din care el în­suşi făcea parte. Această preocupare s-a materializat atât printr-o acţiune practică în plan politic, cât si în redac­tarea unor lucrări ca urmare a unei ample investigaţii de cercetător.
Se pare ca Papanace se docu­men­tase serios, încă din ţară, asupra trecutului şi perspectivelor ramurii su­di­ce a românismului, din care s-a consi­derat toată viaţa ca făcând parte. Astfel, chiar la începuturile exilului său italian, a redactat o amplă lucrare pe care o încheia conform cuvântului intro­ductiv la Tagliacozzo, la 1 ianuarie 1947. Mărturisea atunci intenţia sa de a edita o arhivă “Ţara noastră“, care urma a cuprinde studii interdisciplinare privind destinul istoric şi politic al aromânilor.
Respectiva lucrare (apărută din păcate la multă vreme după moartea autorului) cuprindea trei părţi distincte. Se începea cu o privire retrospectivă asu­pra acţiunii de redeşteptare naţio­nală a aromânilor. Se continua cu o secţiune privind realităţile contem­porane, aşa cum nu întotdeauna le percepea corect autorul. Partea a treia se constituia în ceea ce Papanace denu­mea “Jaloane de orientare (în­drep­tar de luptă pentru aromâni)”. Acolo C. Papanace sublinia câteva idei, cărora le-a rămas apoi fidel, în cele patru decenii pe care le-a mai trăit. El sublinia că aromânii erau o parte a neamului românesc şi că istoria lor, trecută, prezentă şi viitoare, nu poate fi separată de a celorlaltor români. Toto­dată, vorbea despre respon­sa­bi­litatea statului român pentru fraţii rămaşi în afara hotarelor. Sublinia apoi nece­si­tatea păstrării în spaţiul sud-dunărean a calităţii şi mândriei de a fi aromân. Îi îndemna pe aromâni: “Nu uita că eşti la tine acasă în orice parte a Peninsulei Balcanice te-ai găsi, căci aceasta ţi-a fost leagănul din moşi-strămoşi”. Conclu­ziona: “Neamul nostru este o comoară nepreţuită, îţi dai seama de valoarea ei abia atunci când ai cunoscut alte popoare, fie din cele mai evoluate şi bine înzestrate… Într-un moment greu pentru neamul nostru, când este sub jug greu, asuprit, decimat, hulit chiar de ai săi, noi cre­dem în destinul politic al aromânilor şi în realizarea lui istorică”. A început prac­tic atunci o anume dihotomie în ceea ce mărturisea public în scopuri politice şi ceea ce gândea intim şi a lăsat în manuscrisele sale, cu limbă de moarte, Constantin Papanace.
Având în vedere dezinteresul complet al autorităţilor de la Bucureşti, precum şi politica deznaţionalizatoare şi asimilatoare promovată de toate guvernele balcanice, fie democratice, fie dictatoriale, comuniste, în memo­riile şi acţiunile sale publice, invocând acte internaţionale privind drepturile popoarelor şi minorităţilor, Constantin Papanace a militat pentru aromâni ca şi cum ar fi fost o etnie separată, dis­tinctă în spaţiul sud-dunărean. Pe de altă parte în scrierile sale cu caracter ştiinţific, ca şi în diverse împrejurări cu caracter mai mult sau mai puţin intim, C. Papanace a considerat că aromânii reprezintă ramura sudică a unui popor european, cel românesc, din care şi-a afirmat până la moarte mândria de a face parte.
Încă din 1948, s-a antrenat în mo­dul cel mai direct în apărarea drep­turilor aromânilor din Balcani. Astfel în diverse ziare, a publicat o serie de arti­cole în legătură cu situaţia aromânilor din Grecia, vorbind chiar despre un adevărat genocid ce era promovat acolo. A întreprins acţiuni din cele mai diverse.
Din arhiva sa selectăm doar câteva din intervenţiile sale politice. În două rânduri, de exemplu, în cursul anului 1948, se adresa regelui Mihai, solici­tându-i sprijinul în vederea ajutorării ramurii balcanice a românilor. Arăta astfel: “Crâncena încercare a desti­nu­lui prin care trec ţara şi poporul român face ca toţi românii, oriunde s-ar găsi, să-şi strângă rândurile şi să-şi am­pli­fice toate energiile pentru apărarea nea­mului întreg. Din acest simţământ de legitimă apărare porneşte gândul nostru de a vă semnala extrema gra­vitate a situaţiei dezastruoase pentru românii din Munţii Pindului, care, deşi atât de îndepărtaţi de fraţii lor din ţară, trăiesc aceeaşi tragedie suportând împilarea cumplită a dictatorului co­mu­nist Marcos. Tragedia acestor români din Pind este cu atât mai dureroasă cu cât se pare că nu este privită cu spirit de justă înţelegere nici măcar de lumea anticomunistă din Grecia, ţară faţă de care aceşti români s-au dovedit întotdeauna nu numai cetăţeni leali, dar şi devotaţi sprijinitori prin muncă, minte şi prin bravura lor”.
Cu altă ocazie arăta: “Credem, Majes­tate, că faţă de marea primejdie euro-asiatică, manifestată sub forma panslavo-comunistă, care ameninţă popoarele din Balcani, singura salvare nu se poate găsi decât în solidaritatea şi frăţia acestor popoare. Este mo­mentul când toate asperităţile din trecut, care duc la discordie, trebuie să dispară şi să fie cultivată numai partea pozitivă care creează climatul înţe­legerii. Substratul comun elino-traco-ilir care stă la baza tuturor popoarelor balcanice şi evoluţia istorică comună, cu tradiţii milenare, sunt factori care pot înlesni considerabil procesul de apropiere şi colaborare între aceste popoare. În cadrul acestei solidarităţi balcanice, şi elementul aromânesc, răspândit pe întreg cuprinsul penin­sulei, şi-ar vedea mai bine garantate aspiraţiile sale naţionale”.
În acelaşi context, Constantin Papanace s-a adresat în două rânduri lui Trygve Lie, secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în 1949 şi 1951. I s-a răspuns de la New York că organizaţia mondială se va ocupa de această problemă. În acelaşi con­text s-a adresat printr-un memoriu preşedintelui american H. Truman.
Începând din 1954 a participat direct sau cu materiale la congresele FUEV ale minorităţilor europene, des­făşurate în Anglia, Germania, Austria. Propunerea sa privind o anchetă des­pre situaţia aromânilor din Grecia şi Iugoslavia a fost doar parţial mate­ria­lizată, fără a fi însă urmată de măsuri concrete.
În acelaşi timp s-a preocupat de investigarea şi popularizarea aspec­te­lor istorice şi contemporane ale fraţilor săi. Cu eforturi deosebite, sub egida Bibliotecii române din Freiburg, apărea în anul 1952 “Mica antologie aro­mâ­neas­că”, cu un studiu introductiv asu­pra aromânilor şi a dialectului lor de Constantin Papanace, care declara: “Închin această lucrare femeii aro­mâ­ne, păstrătoarea limbii şi a datinilor străbune”. În 1959, în cadrul Insti­tu­tului român de la Freiburg, a iniţiat o vastă acţiune pentru aromâni, care s-a materializat între altele în două volume ale “Noului album macedo-român”. Pri­mul volum a fost consacrat aniversării întemeierii Societăţii de Cultură Mace­do-Română, iar cel de-al doilea aniver­sa centenarul înfiinţării primei şcoli naţionale pentru aromâni în spaţiul balcanic. La cele două volume, partici­pau prin contribuţii ştiinţifice sau amintiri personalităţi reprezentative din emigraţia românească şi un număr important de specialişti străini, nu puţini, de renume internaţional. În ace­leaşi volume, erau publicate cele două contribuţii majore din multe puncte de vedere ale lui C. Papanace, în proble­ma­tica celor de acelaşi neam, res­pec­tiv “Fermentul aromân (macedo-ro­mân) în Sud-Estul european” (în volu­mul I) şi “Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români” (în volumul II).
Între timp Constantin Papance publicase, în propria editură, dar nu numai, din păcate în tiraje restrânse, şi o serie de alte studii însoţite de anexe documentare, privind situaţia aromâ­nilor în întregul complex al realităţilor din spaţiul sud-est european. Între acestea ar fi de menţionat: “Pro Bal­cania. Considerations sur l’union balca­nique et la solution des proble­mes religieux de ce secteur europeen” (Roma 1951), “La persecution des minorites Aroumaines (valaques) dans les pays balcaniques. Le probleme macedonien. Memorandum adresse a 1’ONU” (Roma 1951), “Justice pour les aromounes (valaques)” (Roma 1952), “L’origine et la conscience nationale des aroumains. (La terreur grecque en Macedoine)” (Roma 1955), “Le droit d’asil politique et la probleme des minorites etniques oprimees” (Roma 1956), “Sur la minorite aroumaine (macedo-roumaine) dans les pays balkaniques” etc. Toate acestea au dus în final la redactarea marilor sinteze despre conştiinţa naţională şi despre destinul istoric mai vechi şi mai nou al aromânilor, consideraţi ca parte integrantă a aceluiaşi neam, întins între Nistru şi Pind.
Constantin Papanace a fost o personalitate complexă în viaţa culturală şi politică a veacului trecut, care şi-a dus existenţa în cea mai mare parte în afara hotarelor statului român. Prea puţin ştiută, personalitatea sa poliedrică merită a fi cunoscută de cei prezenţi şi de generaţiile ce vor veni.

autor: Cezar Dobre

sursa: Cadran Politic

(Visited 123 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.