Ce este heraldica?

Ce este heraldica?

by -
1 1127

Cercetătorului din domeniul ştiinţelor umaniste, pentru folosirea cât mai exactă a izvoarelor, îi sunt necesare şi cunoştinţe de heraldică.

Din cadrul surselor istorice, această ştiinţă auxiliară utilizează peceţile, monedele, pietrele de mormânt, monumentele de arhitectură, diplomele etc., folosindu-se astfel şi de alte ştiinţe auxiliare ca: paleografia, sigilografia, numismatica.

Heraldica are drept obiect stabilirea principiilor teoretice, cercetarea, interpretarea şi evoluţia stemelor unui stat, oraş, familie, corporaţie etc.

Numele disciplinei provine din termenul latin medieval: heraldus, héraut = crainic. Heralzii în epoca medievală duceau mesajele de război, dar făceau şi oficiul de prezentare a luptătorilor în turniruri şi de introducere a acestora în arenă. În sunetele de trâmbiţă sau de corn, heralzii, care trebuiau să fie buni cunoscători a simbolurilor heraldice, făceau şi prezentarea blazoanelor (1) nobililor pe care-i introduceau pe câmpul de turnir. Blazonul (2) era un semn convenţional, specific unui stat, oraş, familie, persoană etc.

Heraldica[, ca ştiinţă auxiliară a istoriei, studiază aspectele teoretice ale blazonului, dar se preocupă şi de aplicarea lor în practică, realizarea stemelor, terminologie devenind în această situaţie artă heraldică.

Fenomenul heraldic şi, în general, manifestările heraldice sunt foarte vechi, apărând prima oară în antichitate şi evoluând odată cu societatea omenească.

Arta heraldică îşi are începuturile în secolul XI în Germania, la concursurile care s-au desfăşurat la Göttingen în anul 934, unde se pare că s-au purtat de către cavaleri bucăţi de stofă potrivite în maniera de alcătuire ulterioară a stemelor. Perioada de înflorire a ei a fost a cruciadelor şi a epocii clasice a turnirurilor (sec. XIII-XV). După secolul al XVI-lea, importanţa artei heraldice a scăzut.

Ştiinţa heraldică îşi are începuturile în Franţa. În 1416, Clément Prinsault a pus bazele acestei discipline prin fixarea unei terminologii exacte şi ştiinţifice care a fost apoi general acceptată. Tratatului lui Clément Prinsault i-au urmat şi alte lucrări de heraldică, Franţa aducându-şi o contribuţie esenţială la naşterea şi fundamentarea acestei ştiinţe auxiliare a istoriei. Menţionăm printre reprezentanţi: Jérôme de Bara, Les blasons des armoiries, Lyon, 1579, Charles Segoing, Mercure armorial enseignant les principes et éléments du blason des armoiries, Paris, 1648. În secolul al XVII-lea, o contribuţie însemnată a adus-o Pčre Claude-Franşois Ménestrier prin lucrarea sa celebră: Le veritable art du blason et l’origines des armoiries, Paris, 1671, urmată de altele: Les recherches du blason, Paris, 1673 şi de L’Origine des armoires, Paris, 1680.

Tot în această perioadă s-au realizat şi desene de blazoane contemporane sau mai vechi care au fost adunate de colecţionari.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după o perioadă de stagnare de la sfârşitul secolului XVIII, cercetările au fost reluate, devenind disciplină de învăţământ la École des Chartes şi în alte universităţi europene.

Progresul în domeniu a fost favorizat de apariţia unor periodice de specialitate: ,,Archives héraldiques suisses… (1887-1953) devenit în 1954 ,,Archivum Heraldicum…, şi ,,Revue franşaise d’Héraldique et de Sigilographie… (Paris, 1938).

Bazele ştiinţei heraldice s-au pus încă din secolul al XIX-lea şi în secolul XX. Printre lucrările cu contribuţii deosebite menţionăm câteva: Grandmaison,Dictionnaire héraldique, Paris, 1852; Louis Douet d’Arcq, Collection de sceaux, vol. I, Paris, 1863; G. A. Seyler, Geschichte der Heraldik, Nürenberg, 1885-1889; Baron von Sacken, Katechismus der Heraldik, în 8 vol., Leipzig, 1905-1920; D. L. Galbreath, Manuel du blason, Lausanne, 1942; E. J. Jones, Medieval heraldry. Some Fourteenth Century Heraldic Works, Cardiff, 1943; Michel Pastoureau, Le traité d…héraldique, Paris, 1979 şi o ediţie germană.

În Ţările Române, preocupările de ordin heraldic se întâlnesc din secolul al XVII-lea la cronicile: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691), Nicolae Costin (1600-1712), la Dimitrie Cantemir (1673-1723). În lucrările acestora apărea legenda heraldică a capului de bour, a corbului, precum şi ,,pretinsele armerii ale Daciei (doi lei afrontaţi). În secolul următor, interesul pentru heraldică se manifestă, în măsura în care aceasta a servit la alcătuirea stemelor de familie (Sturdza, Balş, Văcărescu). Către sfârşitul perioadei au apărut sigilii domneşti pe care erau reprezentate în afara stemei principatului şi stemele celor 17 judeţe.

Bazele ştiinţelor heraldice se vor pune, însă, abia în secolul al XIX-lea, când s-au remarcat: Gh. Asachi (1788-1869), fiul său Alexandru, Gh. Seulescu, Mihail Kogălniceanu (1817-1891), Cezar Bolliac (1813-1881), precum şi reputaţi istorici ca B. P. Hasdeu (1838-1907), V. A. Urechia (1834-1901), D. A. Sturdza (1833-1914). În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea s-au remarcat câţiva heraldişti ce-şi vor desfăşura activitatea şi în primele decenii ale secolului următor, dintre care menţionăm pe: Octav George Lecca (1881-1957), Ştefan Dimitrie Grecianu (1825-1908) şi P. V. Năsturel. După 1918, ştiinţa heraldică a cunoscut o nouă dezvoltare prin înfiinţarea în 1921 a Comisiei Consultative de Heraldică (7 membri), având atribuţii în elaborarea noilor steme româneşti. În secolul XX, importante contribuţii au fost aduse de Constantin Moisil (1876-1958), Nicolae Grămadă (1892-1961), Marcel Romanescu (1897-1965), Aurelian Sacerdoţeanu (1904-1976), Emil Vârtosu (1902-1977), Mihai Berza (1907-1978), Dan Cernovodeanu (n. 1921), Marcel Sturza-Săuceşti (1895-1984), Jean N. Mănescu (n. 1927), Maria Dogaru (n. 1934) şi alţii.

În 1970 s-a creat Comisia de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie pe lângă Institutul de istorie ,,Nicolae Iorga…, unde funcţionează şi în prezent,  urmărindu-se dezvoltarea cât mai mult şi mai bine cu putinţă a acestor ştiinţe auxiliare ale istoriei în România.

Prin participarea membrilor săi la numeroase congrese internaţionale de specialitate, Comisia a contribuit la răspândirea, dincolo de fruntariile naţionale, a acestor izvoare istorice româneşti, precum şi a rezultatelor cercetării româneşti în domeniile heraldicii, generalogiei şi sigilografiei. Tot în anul 1970 s-a creat Confederaţia Internaţională de Heraldică, cu scopul de a uni eforturile specialiştilor din diferite ţări pentru efectuarea de cercetări heraldice, genealogice şi sigilografice. Comisia de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie din România este afiliată acestui organism internaţional, ca membră fondatoare, iar reprezentantul ei face parte din Biroul Executiv al Confederaţiei.

În ultimele decenii, ştiinţa heraldică românească se bucură de un bine meritat prestigiu, România fiind prezentă din 1970 la toate congresele internaţionale de heraldică, genealogie şi sigilografie.

Pentru interpretarea justă a izvoarelor, pentru redarea cât mai fidelă a adevărului, istoricul trebuie să poată citi şi interpreta elementele heraldice, trebuie, altfel spus, să posede tehnica descifrării stemelor sau blazoanelor, care constituie elementul fundamental al heraldicii.

Stema constituie ,,ansamblul semnelor distinctive şi simbolice care alcătuiesc blazonul unei persoane, instituţie sau stat exprimând atributele sale. O stemă trebuie să cuprindă, în principal, următoarele elemente: scut, figuri heraldice, elemente exterioare ale scutului, incluzând cimierul, coroana, susţinătorii, pavilionul, deviza.

De la persoane, familii, instituţii (puterea centrală, puterea eclesiastică), blazonul a fost treptat adoptat de ţări, regiuni, cetăţi, oraşe, asociaţii, case de comerţ, ateliere, fabrici etc.

După modul de prezentare, blazoanele pot fi simple (unul singur) şi combinate (unul sau mai multe unite sau nu).

Din punct de vedere al modului cum a fost creat, există blazon de concesie (concedat de suvernai, în forme iniţiale) şi blazon transformat, incluzând toate adăugirile şi modificările ulterioare.

În heraldică, blazonul este analizat ca fiind purtat de posesorul lui, respectiv din spate. În consecinţă, latura privită din faţă la stânga este socotită, de fapt, la dreapta, iar cea privită din faţă la dreapta este la stânga.

Scutul (cuvântul grecesc skutos = piele) este elementul principal al blazonului sau al stemei; el este în acelaşi timp şi câmpul pe care se aşează celelalte elemente de heraldică. Folosit iniţial, din antichitate, ca un mijloc de apărare al celui care-l poartă, a devenit în evul mediu elementul care-l individualiza, deoarece pe el se aşezau lucruri care simbolizau mai ales victoriile sale militare. Scutul poate fi de formă rotundă, ovală, pătrată, dreptunghiulară, rombică, triunghiulară.

Scutul, din punct de vedere al simbolului heraldic, poate fi: simplu, compus, unit în jumătate părţi, scut-ecuson, scut de stemă.

Scutul simplu sau neted este acel scut care are o suprafaţă plană, netedă, vopsit într-o singură culoare şi nu are pe el figurată nici o piesă heraldică. Scutul compus este acoperit de mai multe smalturi (culori, metale, blănuri) şi are câmpul împărţit în mai multe partiţiuni. Scuturi unite sunt două scuturi care îşi ating marginile. Scut în jumătate părţi (despicat) se constituie din unirea a două scuturi împărţite în jumătate, în lungime şi alăturate, în aşa fel încât să se observe din fiecare câte o jumătate. Scut-ecuson este acela aşezat pe un scut mai mare; semnifică o concesiune făcută de un suveran unui nobil. El se poate aşeza central, când este unul singur, sau pe margine, când sunt mai multe scuturi-ecuson. Câmpul scutului se împarte în mai multe partiţiuni cu ajutorul unor linii care se numesc trăsături. Partiţiunile (împărţirile scutului) sunt următoarele: 1) despicat; 2) tăiat; 3) despărţit; 4) spintecat.

Repartizările constituie termenul general prin care se desemnează diviziunile scutului care rezultă din combinarea partiţiunilor obişnuite. Repartizările sunt următoarele: treimea, sfâşierea încrucişată, poala, cartierele care variază de la 6 la 32, număr care nu poate fi depăşit.

Heraldica are la bază culorile sau smalţurile, termen care îşi are originea în vopsirea stemelor sau blazoanelor pe mobile, pe arme, pe vase de aur şi de argint.

Arta heraldică foloseşte 3 smalţuri desemnate prin:

1) două metale – aurul care este galben şi argintul care este alb;

2) 6 culori propriu-zise: roşu sau stacojiu, albastru sau azur, negru (sable), verde (sinople, luat de la arborii din preajma cetăţii Sinope), purpura sau violet, portocaliu;

3) două blănuri: a) hermina, numită şi cacom (albă cu pete negre), şi contra hermina; b) sângeapul (singipie), numit şi vair, şi contra sângeapul (contra singipie) de culoare albastră (azur) cu alb.

Aceste smalţuri se figurau pe steme prin intemediul desenului convenţional, redându-se imaginea, nu şi culoarea respectivă. Astfel, argintul se redă prin culoarea albă, roşu prin linii verticale, azur prin linii orizontale, negru prin linii încrucişate (verticale şi orizontale) etc. În câmpul scutului se află nenumărate piese care alcătuiesc figurile heraldice

Figurile heraldice se clasifică în: piese onorabile şi piese mai puţin onorabile.

Piesele onorabile sunt cele mai vechi piese întrebuinţate pe scuturi. Celelalte sunt piese folosite mai recent. Piesele onorabile ale scutului sunt ,,suprafeţe ale scutului, diferite ca smalţ de restul câmpului, realizate prin trasarea unor linii drepte, oblice sau curbe. Printre cele mai folosite se numără: şeful sau capul (o linie orizontală trasată în partea superioară a scutului), talpa sau treimea inferioară a scutului (realizată prin trasarea unei linii orizontale în partea inferioară a scutului), banda (realizată prin trasarea a două linii oblice din colţul drept superior spre colţul stâng inferior), bara (realizată prin două diagonale duse din colţul stâng superior spre colţul drept inferior). Prin acelaşi joc de linii se mai pot realiza: furca, furca răsturnată, palul (ţeapa), crucea, săritoarea, căpriorul, pajera.

Mobilele sunt obiecte aşezate pe scut. Acestea pot fi: figuri naturale, artificiale, himerice. Figurile naturale pot fi luate de la astre, pot fi părţi ale corpului, omenesc, sau pot să provină din lumea animală, a plantelor, a păsărilor etc. Figurile artificiale pot fi: cruci, turnuri, castele, poduri, biserici, vapoare, coroane etc. Figurile himerice se iau, de regulă, din mitologie sau pur şi simplu sunt fanteziste.

Iniţial, heraldica a fost un atribut al nobilimii, dar ea a constituit şi apanajul intelectualilor, al meseriaşilor, al negustorilor.

Arta a făcut apel în mod deosebit la heraldică, găsind aici o vastă sursă de inspiraţie şi, în acelaşi timp, un domeniu de manifestare.

Heraldica, prin izvoarele sale speciale pe care le pune la îndemâna cercetătorilor, prin simbolistica sa, constituie un domeniu deosebit de important pentru cunoaşterea proceselor sociale, politice, culturale ale societăţii omneneşti. Heraldica contribuie la o mai bună înţelegere a moravurilor, obiceiurilor, a mentalităţilor medievale în general, precum şi la ,,descifrarea încrengăturilor genealogice adesea foarte încurcate…. Ea a constituit, de asemenea, şi un domeniu pe care românii l-au folosit din plin. Lupta pentru independenţă şi pentru unitate naţională a fost evidenţiată şi prin simbolurile heraldice care au servit şi drept arme de luptă pentru realizarea acestor deziderate.

 

[1]Termenul de blazon, avându-şi aşadar originea în aceste manifestări, a provenit din cuvântul german blasen = a trâmbiţa, a suna din corn, a celebra.

[2]În heraldica românească, termenii: blazon, stemă, armoarii, herb au acelaşi înţeles.

autor: Adina Berciu-Draghicescu

 

(Visited 538 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Interesant articol prin unicitatea lui,sincere felicitari autoarei pentru cunostiintele vaste,care le detine in domeniul stiintei Heraldice!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.