Cazuri de calamitate publică

Cazuri de calamitate publică

by -
0 552

Televiziunea asta Română, de se mai numea şi Liberă, ca taxiul, prin 1990, s-a năpustit în casele noastre cu o furie de viitură, de tsunami informaţional şi cu dorinţa de a le desluşi şi de a le colora pe dumnealor, ungherele cele mai ascunse ale realităţii. De la bun început au apărut emisiuni obeze de sute de minute,  unde nu se făcea nimic altceva decât se sporovăia ore în şir. Pe urmă a apărut o epidemie de posturi teve perfect inutile şi nici măcar specializate – în Franţa, televiziunea publică are două canale generalizate, mari şi late. Până şi emisiunile alea de varietăţi cu  public, copiate din anii trecuţi, erau atât de întinse şi atât de ancorate în prezentul extrem de trivial al momentului, încât râdeai cu dinţii strânşi. De altfel, acum, la o selecţie oarecare a unor scheciuri din anii 90, ne dăm seama de cumplita imbecilitate a textelor şi chiar şi a unor performanţe actoriceşti.

Apoi, toată scara de valori a fost răsturnată, firesc, mai ales din considerente politice. Neavând nimic ce pune în loc, deci neavând un program coherent – oamenii serioşi din domeniu remarcă faptul că orice revoluţie presupune lipsa coordonatei culturale! – noi am încercat să reluăm drumul Istoriei din momentul ruperii acesteia. Lucru absolut de neînţeles şi de nerealizat, cum de altminteri s-a şi dovedit. Nimeni nu spune că vechiul canon era cel adevărat şi trebuia urmat „neabătut”, dar nimeni nu a impus, din nefericire, un altul. Tot ceea ce s-a propus a fost un fel de listă de simpatii ale unei găşti, atât. În literatură s-a încercat plasarea lui Mateiu Caragiale, cu un roman uşor şi de amuzament, frivol şi estet, care dreptu-i că ne-a înflorit tinereţea dar cum sunt o grămadă în literatura franceză, pe primul loc al unui clasament ad-hoc. Tot astfel s-a încercat coborârea de pe piedestal a marilor valori – Eminescu, Călinescu, Sadoveanu, Stănescu, Sorescu, Preda – sau chiar interzicerea altora – Eugen Barbu, D.R. Popescu, Dinu Săraru. Am asistat la revărsarea unor torente de ură neostoită care nici acum nu au secat. Şi oare să fie vorba doar de ură, simplă şi energică, sau de un primitivism ancestral, de dorinţa de a ocupa scaunul altuia, de o boală de creştere socială? Aici, un sociolog autentic ne-ar putea scoate din ceaţa interpretării, dar nu prea avem sociologi autentici în afara celor care semnează prin paginile alăturate, nu ăi de televizor. Observaţia noastră se sprijină pe exemplul galeriilor de fotbal ( „ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”, slogan pueril, de altfel) sau al romanţelor facile despre care G. Călinescu afirma că ne emoţionează la primul nivel de semnalizare, fără a spune mare lucru şi fără a fi mare poezie. Popul sentimental, altfel zis, pentru care spusa lui Ralea despre caracterul tranzacţional nu se prea întrupează în realitate! Dar popul deseori capabil de ieşiri violente şi de isprăvi nu tocmai de lăudat.

Toate emisiile televizate au fost mereu un prilej de captare a atenţiei şi de legitimare a existenţei. Persoanele publice au umplut locurile respective fiind simpli actanţi ai unei scenete scrise dinainte şi atent datate. După căderea marii barăci a capitalismului de stat am susurat ideea de libertate câteva clipe şi apoi am sărit cu aviditate înspre ploconirea faţă de cultura apuseană, care există neîndoios, dar care se află în faza ei decadentă. Vă mai aduceţi aminte de rima aceea cretină „ruşi / Bush” lansată rapid după declanşarea revoltei populare? Rimă care induce şi astăzi un modus loquendi viril şi agresiv şi un complex nejustificat al Stângii. De douăzeci şi ceva de ani noi tot batem pasul pe loc şi nu putem ieşi din clişeele confortabile pe care ne-am aşezat. O singură rafinare a dihotomiei şi a dihoniei dintre sectoarele bugetar şi privat – ce abordare plastică demnă de un caricaturist idiot de la o gazetă de perete din perioada stalinistă a fost aceea a unui om supraponderal cocoţat în spinarea unui anemic! – începe să apară de câtva timp în media, şi anume decelarea afacerilor cu statul. Ceea ce este iarăşi o copilărie, căci absolut nimeni din România nu s-a îmbogăţit şi altfel decât făcând afaceri cu statul! Până în prezent o societate naturală nu a pornit încă în spaţiul nostru mioritic şi implicit nu e de găsit niciuna din formele impuse sau asumate pe nemestecate.

Ca şi în televiziune. Sau invers, ca în Realitate, a cărei imagine este! Nu există oameni politici, căci nu sunt şcoli adevărate de aşa ceva, nu există oameni de televiziune, căci iarăşi nu sunt şcoli de aşa ceva. Dacă şi Capatos predă undeva sau dacă şi Mândruţă sau chiar Stoicescu – fata asta nu are timp să meargă la logoped? – sunt prefesori, ne-am lămurit. D. Negru nu o fi şi el? Râdem de mediocritatea clasei politice, evidentă cu asupra de măsură în 90% din cazuri, dar nu vedem şi crasa imbecilitate, pe multe spaţii, a clasei „media”! Moderatorii, isterici şi plini de ifose, în foarte multe cazuri, nu-şi fac niciodată un plan, un desfăşurător, uită de unde au plecat, nu se pregătesc, nu urmăresc un răspuns, nu se documentează, de cele mai multe ori improvizează, ca în jazz. Nu sunt avertizaţi nici invitaţii, nu li se spune tema, poate nu li se anunţă nici componenţa din studiou, că nu-mi explic ieşirile „cavernoase” din ultima vreme, confruntările complet fără sens. Fireşte, madamele Tatoiu şi Paul sunt  imposibile, dar cel mai bine e să nu te arăţi alături de ele. Apariţia seară de seară demonetizează, nu-şi dau seama copchiii ăştia şi hermeneuţii prezenţi pe toate canalele? Aş mai avea ceva de adăugat: încrâncenarea asta neplăcută şi orgoliul mascat par interesate, nu interesante! Analiştii ăştia primesc ceva pentru evoluţiile lor silnice şi zilnice? Sau şi le plătesc, cum se procedează la mari ziare din Occident? Şi ce rost au ei, ce decriptează, sunt calificaţi pentru asta, ştiu a citi donele, cărţile, subcărţile politicii?

La final, remarc ciudăţenia tuturor prezentatorilor , dar mai ales de meteo, care se prezantează, de parcă ar ieşi vreodată din anonimat, apoi ticurile verbale, „pe cale de consecinţă”, „doamnelor şi domnilor”, „vorbim despre”, plus dezacordurile „în studiourile Realitatea TV” de ce nu „Realităţii”, că aşa e genitiv-dativul?

autor: Nicolae Iliescu

sursa: Revista Clipa

(Visited 46 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.