Biserica Ortodoxa Romana si securitatea in perioada comunista

Biserica Ortodoxa Romana si securitatea in perioada comunista [partea a II-a]

by -
2 1434

Spiritualitatea ca formă de rezistenţă

Una din problemele esenţiale ale ideologiei comuniste era religia. Un marxist moderat, precum Georg Lukács afirma distanţa uriaşă dintre lumea religiei şi lumea construită pe baze filosofico–ştiinţifice: ”Filosofia şi religia merg pe căi principial opuse în constituirea ontologiei”; ”Astfel, religia conturează o imagine a lumii în cadrul căreia <<dorinţele nesatisfăcute în viaţa cotidiană, care transced existenţa cotidiană a oamenilor, dobândesc perspectiva împlinirii într–o altă lume, instituită cu pretenţii ontologice>>. Dimpotrivă, ontologia filosofico–ştiinţifică <<Cercetează  realitatea obiectivă pentru a descoperi spaţiul de mişcare real al practicii reale (de la muncă la etică)>>”10. Doctrina comunistă, construită pe fundamentele ştiinţei (de aici numele de socialism ştiinţific) se proclamă ca adevărata cunoaştere, singura care instituie o lume reală din punct de vedere ontologic, restul lumilor fiind autoiluzii sau minciuni acreditate cu bună ştiinţă de o autoritate malefică, similară demiurgului cel rău, pe care revoluţia comunistă are dreptul să o exorcizeze, arzându–se tot ce este fals şi ambiguu. Tot Lukács consideră că orice demers ontologic îşi are originea în acele grupuri sociale a căror sarcină specială este să ofere societăţii din care fac parte  o interpretare a lumii. Oferind viziuni radical  diferite, în mod normal  statul  comunist  şi biserica se exclud 11.

Din această perspectivă pe tot parcursul perioadei comuniste între statul comunist şi  B.O.R. a existat un antagonism perpetuu, prin simplu fapt al afirmării a două viziuni radicale despre lume 12. B.O.R. şi-a originat discursul  în mod consecvent în revelaţia hristică şi nu pe materialismul comunist, întâlnirea dintre cele două instituţii venind pe tărâmul concret al  binelui poporului. Patriarhul Justinian a afirmat permanent că credinţa în Dumnezeu este necesară, dându-i omului acea putere de a merge mai departe. Biserica nu aprobă ideologia marxistă, dar dacă punerea ei în aplicare poate aduce rezultate benefice oamenilor, atunci Biserica tolerează coexistenţa 13. Statul comunist a dorit o colaborare cu B.O.R., dar o colaborare absolut specială, în sensul că nu se dorea decât păstrarea unei efigii, a unei mumii, prin care să păcălească pe cei care aveau încredere în biserică. Lupta principală, de bază a preoţilor şi ierarhilor ortodocşi a fost tocmai păstrarea sâmburelui viu al credinţei. Documentele Securităţii arată că  şi simpla rugăciune, slujba duminicală, erau văzute ca forme  de subversiune a puterii comuniste. Cu toate că prin Constituţie libertatea credinţei era garantată,  „cei prea religioşi” erau atenţi supravegheaţi. Prima formă de rezistenţă, cea de zi cu zi, a constat într-o exercitare corectă a slujbei religioase şi oferirea unui cuvânt de învăţătură adecvat credincioşilor. Cei care nu luau în seamă adăugirile formale, neesenţiale despre „binele adus de comunism”, puteau recepta mesajul lui Iisus Hristos care îi îndepărta cel puţin în conştiinţă de ideologia comunistă. Ori statul comunist avea nevoie de un control total şi asupra sufletelor oamenilor. De aceea, foarte mulţi preoţi, care nu au făcut altceva decât să se exercite conştiincios misiunea preoţească au fost arestaţi, suferind ani grei de închisoare. Exemplul cel mai revelant în acest sens este „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Ceea ce au făcut Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş,  şi alţii, nu era altceva decât o aplicare a învăţăturii mistice a rugăciunii inimii. Această activitate nu avea în mod manifest nici o conotaţie politică, însă Securitatea a interpretat această activitate ca o uneltire împotriva statului comunist. Extrem de relevante sunt următoarele afirmaţii pe care unul din arestaţii în cazul „Rugul Aprins” este obligat să le facă:  Rugăciunea inimii  ”reprezenta forma cea mai exagerată a ortodoxiei, fiind potrivnică şi dăunătoare actualului regim, prin aceea că  cei ce ajungeau să practice această rugăciune în mod corect, trebuia ca tot timpul în afara orelor de somn să repete în gând această rugăciune. Acest lucru ducea la ruperea noastră de regim şi chiar de orice activitate în special de cea politică, pentru ca pentru început să avem la dispoziţie cât mai mult timp liber. În afară de aceasta treptat, treptat deveneam nişte fanatici într-ale credinţei, fiind neapărat siliţi să ne retragem la mănăstire. Sandu Tudor ne-a cerut să şi propovăduim această rugăciune a inimii în rândul celorlalţi  studenţi, lucru pe care eu l-am şi făcut, cum ar fi de exemplu cu Rodica Săulescu   şi alţii de ale căror  nume nu-mi mai reamintesc momentan… Aceasta este  activitatea  duşmănoasă desfăşurată de mine şi celelalte elemente împotriva actualului regim în perioada anilor 1955-1956” 14. Această formă de rezistenţă fie s-a realizat la modul individual, aproape instinctiv, al preoţilor care intuiau că totul ar fi fost pierdut fără o asemenea activitate, fie a căpătat un caracter organizat, sistematic, de organizare de centre de excelenţă spirituală cu rolul de a aglutina în jurul lor pe cei care nu credeau în ideologia comunistă. Pentru început Sandu Tudor dorea ca la Schitul Crasna de Gorj să strângă mai mulţi intelectuali aplecaţi spre monahism, cu binecuvântarea Mitropolitului Firmilian Marin al Olteniei 15. Iniţiativa eşuând, s-a continuat cu mişcarea „Rugului Aprins”16 cu o largă cuprindere în orizontul monahal românesc (a implicat călugări de la mănăstirile Antim, Rarău, Plumbuita, Căldăruşani, Sihăstria, Putna), experienţa de la mănăstirea Vladimireşti, mănăstiri precum Vâforâta, Tismana, Polovragi 17.

Rapoartele Securităţii arată că la mănăstiri era un aflux enorm de credincioşi 18, fapt de natură să neliniştească autorităţile comuniste  şi care a fost un motiv pentru declanşarea unei represiuni ample prin aplicarea decretului 410/1959. Raportul înaintat de Alexandru Drăghici, publicat de către Constantin Aioanei, este confirmat în dosarele de urmărire întocmite de către Securitate. Din ele rezultă că această rezistenţă, iniţiată  şi înfăptuită în mare parte de preoţii  şi călugării simpli, era cunoscută  şi chiar sprijinită de înalţii ierarhi ai Bisericii printre care cităm pe Patriarhul Justinian Marina, Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei, pe Antim Nica sau de apropiaţi ai acestora ca Bartolomeu  Valeriu Anania 19. Un caz ce poate fi citat este cel al cursurilor de îndrumare spirituală, care de fapt aveau drept scop o educaţie în spirit marxist a preoţilor. Patriarhul Justinian a dat dispoziţii ca să se insiste mai puţin pe partea teoretică, în bună parte marxistă, şi se facă mai multe slujbe care nu puteau fi afectate de ideologie. Prin urmare orice manifestare religioasă corectă era descurajată de organele represive ale statului, Biserica trebuia să lupte zi de zi  pentru a-şi realiza atribuţiile minime, nemaipunând la socoteală aspectele mai delicate, cu tentă politică clară, pe care statul comunist nici nu concepea să le scape de sub control. Acest nivel bazic de rezistenţă trebuie apreciat la adevărata lui valoare şi menţionat fiecare preot care a încercat să-şi facă datoria, ei fiind eroii mărunţi ce au întreprins o rezistenţă tenace şi cea mai eficientă în ultima instanţă. De la acest nivel se pot analiza formele mai explicite de rezistenţă anticomunistă 5.

 

Susţinerea mişcării de rezistenţă armată anticomunistă

Un alt nivel al rezistenţei preoţilor ortodocşi a constat în organizarea lor în grupuri  de ajutor reciproc care aveau drept scop sprijinirea morală şi materială a membrilor lor. Se viza îndeosebi ajutorul celor aflaţi în închisoare, iar aceste grupuri au funcţionat la diferite nivele. Un astfel de caz este cel preoţilor arădeni Ilarion Felea, Ageu Ion, Teodor Damian şi alţii, care sprijiniţi de Episcopul Andrei Magieru, organizau întruniri în care discutau viitorul Bisericii şi încercau să ajute familia lui Ageu Ion aflată în închisoare 20. La un nivel mai înalt Patriarhul Justinian Marina a încercat „recuperarea”  şi ajutorarea preoţilor rămaşi ieşiţi din închisoare 21. Alţi preoţi s-au apropiat de grupurile de rezistenţă armată. Celebre cazuri sunt cele al lui Gherasim Iscu, stareţul mănăstirii Tismana care a colaborat cu gruparea generalului Ioan Carlaonţ 22; călugării Teodosie Filimon, Evghenie Hulea  şi preotul  Ştefan Marcu, ultimul fiind  şi duhovnicul fraţilor Paragină 23 care au condus rezistenţa din munţii Vrancei; stareţul Paulian de la Putna care a cutezat să o ajute pe soţia luptătorului anticomunist Constantin Cenuşă, ieromonahul Filaret Gămălău de la schitul Rarău care a susţinut sistemul de legături   şi aprovizionare al organizaţiei „Gărzile lui Decebal”; părintele Nicolae Donescu din Şuici, ucis de securişti pentru că botezase copilul, născut în pădure, al familiei de luptători Silişteanu din munţii Făgăraşului; ieromonahul Ioasaf de la schitul Pahomie care a susţinut grupurile de luptători de zona Arnota, fapt care a primejduit chiar fiinţa aşezământului monahal amintit 24; sau colonelul Gheorghe Arsenescu  care a primit binecuvântarea în mănăstirea Cetăţuia, din zona Câmpulung-Muscel, iar stareţul Pimen Bărbieru l-a spijinit moral  şi material 25. Alţi preoţi  şi călugări au sprijinit activ cu alimente  şi adăpost membrii acestor mişcări. De altfel mănăstirile erau locul de refugiu preferat al tuturor celor urmăriţi de Securitate. Dacă erau prinşi, călugării erau aspru pedepsiţi. Aşa s-a întâmplat la mănăstirea Polovragi unde era ascuns colonelul Iulian Popescu, comandant la Odessa, în anii războiului. Fiind descoperit,toţi călugării din mănăstire au fost arestaţi 26.

 

Încercări ale Bisericii Ortodoxe Române de colaborare cu diferitele culte

 

Potrivnic opiniei încetăţenite că Biserica Ortodoxă Română s-a izolat de celelalte culte şi a colaborat cu statul comunist pentru eliminarea altor culte, dosarele Securităţii păstrează în paginile lor mărturii despre anumite încercări de creare a unei mişcări comune a cultelor creştine îndreptată împotriva statului comunist. Am identificat deocamdată trei asemenea proiecte: 1. colaborarea dintre anumiţi ierarhi ortodocşi cu Mişcarea Ecumenică Internaţională şi Biserica Protestantă Norvegiană; 2. cel propus de Visarion Puiu şi de legionarii rezidenţi la Vatican; 3. proiectul Benedict Ghiuş de colaborare al ortodocşilor cu catolicii. Un document referitor la vicarul patriarhal Antim Nica arată următoarele: pastorul Richard Wurmbrand,  şef al Misiunii Bisericii Norvegiene „Magne Solheim” a înfiinţat  şi organizat  în anul 1947 mai multe reuniuni interconfesionale care aveau loc la Braşov. La ceste reuniuni participau  şi preoţii Gâldău Florian (ulterior plecat în Anglia unde a  ţinut conferinţe la Radio Londra), Gagiu Ion, Drăgulescu Toma  şi episcopul Antim Nica (aflat în anul 1947 în fruntea eparhiei Dunării de Jos, în calitate de locotenent). Durata acestor întruniri era de  două săptămâni zi la zi consecutiv şi au avut loc două asemenea serii 27. Mai lămuritoare sunt notele făcute de ofiţeri de Securitate în  „planul de acţiune informativă Antim Nica”, „ceea ce este mai important din activitatea lui, după 23 august 1944, este faptul că s-a stabilit informativ că Antim Nica a făcut parte din grupul de clerici ortodocşi români care erau în legătură cu organizaţia religioasă <<Mişcarea ecumenică internaţională>> demascată ca oficină de spionaj a serviciului secret american. Antim Nica era unul dintre conducătorii clericilor români care era în legătură cu această mişcare. De asemenea, s-a mai stabilit că Antim Nica era în foarte bune relaţii cu Magne Solheim, pastor evanghelic luteran norvegian, care iniţiase şi la noi în ţară, după 23 august 1944, o organizaţie de ajutorare a clericilor de toate confesiunile. Astfel Antim Nica în anul 1947 a mijlocit un mare ajutor ce s-a dat clericilor ortodocşi de către această organizaţie a lui Solheim. Şi această organizaţie a fost demascată ca oficină de spionaj a anglo – americanilor. Important[ă] este participarea lui Antim Nica în fruntea clericilor ortodocşi ce erau în legătură cu Mişcarea ecumenică internaţională precum  şi faptul că nu întâmplător era în bune relaţii cu Solheim, demascat ca agent al spionajului american”28.

Securitatea se arăta foarte interesată de activitatea mişcării ecumenice internaţionale şi

de activitatea misiunii norvegiene, încercând blocarea colaborării Bisericii Ortodoxe Române cu aceste instituţii considerate agenturi imperialiste. De altfel, Biserica Ortodoxă Română a fost obligată să părăsească mişcarea ecumenică internaţională în anul 1948. Deoarece Securitatea considera colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu respectiva instituţie o cale de evaziune, care împiedica controlul strict al statului comunist asupra instituţiei eclesiastice în discuţie 29. La fel colaborarea cu alte culte cum  este cazul Bisericii norvegiene a fost şi el interzis, Biserica fiind izolată, evenimentele din toamna anului 1948 când Biserica Ortodoxă Română a „acceptat” să participe la desfiinţarea Bisericii Unite cu Roma, rupând în mare parte punţile cu alte culte religioase. Acest eveniment al colaborării dintre ierarhii ortodocşi şi slujitorii cultelor protestante arată, cu tot caracterul ei limitat, disponibilitatea ortodocşilor, cel puţin în perioada de început a comunismului, la păstrarea vechilor relaţii de prietenie cu celelalte culte religioase. Repetăm, acest lucru îngrijora foarte mult puterea comunistă care era conştientă de pericolul unei unităţi a cultelor religioase împotriva ei.

Un caz mult mai interesant este cel al mitropolitului Visarion Puiu. După cum se ştie, acesta a  fost  şeful Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, cu rangul de mitropolit de Odessa, în perioada 1 decembrie 1942 – 1 decembrie 1943 30. Şansa lui a fost că în luna august anul 1944 a fost trimis cu o delegaţie în Croaţia de către Patriarhie, pentru înscăunarea unui ierarh 31. Evenimentele de după 23 august i-au făcut imposibilă întoarcerea în ţară. Acest lucru l-a salvat de condamnarea la moarte, de către Tribunalul Poporului din Bucureşti prin sentinţa nr. 11 din 21 februarie 1946, pentru activitatea sa desfăşurată în Transnistria, considerată ca o contribuţie la dezastrul  ţării, infracţiune prevăzută de art. 2, lit. j şi pedepsită de art. 3 din legea 312 din 1945 32. După mai multe peregrinări, el se stabileşte la Lonato, lângă Brescia (Italia). De aici el trimite un memoriu organelor de stat, datat 30 ianuarie 1947, prin care justifica toate activităţile sale şi respingea punct cu punct acuzaţiile ce i se aduceau 33. El se declara gata să se întoarcă în  ţară pentru a participa la judecarea recursului. Acesta a fost judecat în lipsă, deoarece Visarion Puiu nu s-a mai întors în ţară, iar pe 7 aprilie 1948 recursul a fost respins 34. Activitatea mitropolitului exilat a fost permanent supravegheată de către Securitate, deoarece se considera că desfăşura în Italia o activitate ostilă statului comunist. Din documentele Securităţii rezultă că Visarion Puiu a fost implicat într-un proiect care relua o idee mai veche de secolul XIX şi reiterată şi în perioada interbelică, cea a trecerii întregului popor român la catolicism. Această idee pornea de la premisa latinităţii funciare a poporului român, care în consecinţă nu poate fi decât de religie catolică, spre deosebire de ortodoxie, care ar fi apanajul slavilor. În volumul XII al dosarului  penal nr. 24.541, la fila 229 există un raport al Inspectoratului Regional de Siguranţă Cluj, datând din 12 noiembrie 1947 în care se citează revista italiană Unita, în care se spunea că Visarion Puiu „care după ce s-a catolicizat în cursul lunei decembrie 1947, urmează a fi sfinţit drept cardinal al Vaticanului. Este primul cardinal de origine română pe care catolicismul îl va utiliza în proiectele de catolicizare a întregii Românii. Această temă s-a discutat în fond de către fostul vicepreşedinte al guvernului antonescian Mihail Antonescu şi papa Pius, cu prilejul vizitei făcute de Antoneşti în Italia în cursul anului 1943. Pamfil Şeicaru a fost câştigat pe acel timp şi el pentru acest plan, dar n-a fost pus în aplicare, deoarece s-a socotit atunci necesar pregătirii opiniei publice printr-o intensă propagandă în acest sens. Teza susţinătorilor catolicizării noastre integrale era: numai renunţând definitiv la ortodoxie vom putea nădăjdui să ieşim din orbita de înrâurire spirituală  şi politică a Moscovei. Catolicismul ne va fi prieten efectiv în faţa opiniei publice mondiale şi va sălta câteva veacuri într-un răstimp scurt spiritualitatea românească. După cum suntem informaţi Puiu Visarion nu este singur la Vatican, ci mai are pe lângă el pe Alexandru Gregorian, fostul director al ziarului <<Sfarmă Piatră>>, apoi Vintilă Horia, poet , scriitor şi fostul director al revistei <<Meşterul Manole>>, care a fost ataşat de presă la consulatul român din Viena şi care astăzi este bibliotecar la Vatican. Toţi aceştia întreţin o activă de propagandă împotriva actualului regim din România, precum  şi pentru catolicizarea poporului român, publicând prin presa catolică din Italia diferite articole care au atingere cu aceste chestiuni”. Din alte documente rezultă că exista un curent de opinie care promova această idee alături de cei menţionaţi în citatul de mai sus, mai ales că în timpul războiului apăruse  şi o dispută catolico-ortodoxă, care a fost aplanată, se pare, în favoarea părţii catolice şi din interese politice. Mai exact este vorba de publicarea unui articol anonim, provocator, la adresa profesorului Teodor M. Popescu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti, în revista  Unirea de la Blaj. Disputa a fost aplanată politic  şi în favoarea părţii catolice, deoarece articolul de răspuns, denumit Papolatria, al profesorului ortodox, a fost interzis de la publicare de cenzura politică, în anul 1942, pentru ca relaţiile diplomatice cu Italia lui Mussolini şi Vatican să nu fie afectate 35.

Pe de altă parte, ziarul Curentul, al cărui director era Pamfil Şeicaru, publică începând cu anul 1943 mai multe articole referitoare la trecutul Bisericii greco-catolice din Trasilvania, prezentări detaliate cu privire la lăcaşurile catolice, mai ales cele din Italia, afectate de război, sau pastorale rostite de prelaţi romano-catolici. Revenind la persoanele amintite în documentul citat, îi precizăm şi pe Horia Cosmovici şi Danciu Agenor, legionari,  care s-au convertit la catolicism şi au încercat să răspândească ideea unei catolicizări generale a românilor. După cum se vede, toţi cei menţionaţi de partea catolică au antecedente legionare clare. Putem explica această atitudine a lor prin dimensiunea religioasă pe care o impusese Legiunea „Arhanghelului Mihail”, membrii ei considerând religia o valoare fundamentală a spiritului uman. Nemulţumiţi de anumite acţiuni de după război ale B.O.R., ei au văzut în catolicism soluţia salvatoare. De altfel Danciu Agenor se referea în felul următor la mişcarea legionară  şi la catolicism: „mişcarea legionară ca bază ideologică este sau era complet greşită, bazându-se pe Biserica Ortodoxă, o Biserică fără perspectivă filosofică. Singurul care a văzut just a fost Moţa, care indignat că se trage cu mitralierele în obrazul lui Dumnezeu, a plecat în Spania,  ţara care a dat un număr atât de mare de sfinţi”. Amintindu-i-se că Spania a dat printre altele  şi Inchiziţia, Danciu Agenor afirma că  „Inchiziţia era o instituţie necesară pe atunci, [care a] salvat multe suflete de decădere. Moţa s-ar fi catolicizat dacă nu murea  şi atunci poate totul ar fi decurs altfel. Mişcarea legionară nu a putut fi adevărată, deoarece nu era catolică, nu cunoştea adevărul absolut al Bisericii Catolice şi de aceea s-a dărâmat, căci Ortodoxia nu poate da nici sfinţi nici eroi, căci aceasta trebuie să aibă har (?!)”36.

După cum se poate observa multe din cele ce se spun astăzi despre Biserica Ortodoxă au o vechime respectabilă de cel puţin 50 ani. Ceea ce ne face să bănuim că disputa ortodoxie-catolicism ce durează de mai bine de o mie de ani cu unele aspecte specifice în ultimii două sute de ani este de fapt fundamentul în care cele întâmplate în epoca comunistă nu este decât un moment între altele. Revenind la activitatea lui Visarion Puiu, rezultă că el se folosea de nunţiul papal de la Bucureşti pentru a ţine legătura cu Eugeniu Suceveanu Laiu, fostlocotenent de arhiepiscop de Craiova sau diaconul Ionescu de la catedrala din Craiova 37. De asemenea ieromonahul Damian Pânzaru, un apropiat al lui Visarion Puiu era bănuit de către Securitate că întreţinea legături cu cercurile catolice. Numit intendent la vila Patriarhiei de la Dragoslavele, după fixarea domiciliului obligatoriu la această vilă a episcopilor greco-catolici, Damian era bănuit că oferea informaţii nunţiaturii despre situaţia celor închişi 38. Acest proiect se pare că era destul de serios, mai ales că în acelaşi dosar există două note informative, din 8 iunie 1949: „Faţă de această situaţie ortodocşii din R.P.R.  se pregătesc şi ei pentru a se apăra şi ei împotriva catolicismului.

Astfel Părintele Profesor Dumitru Stăniloae de la Institutul Teologic Bucureşti, cunoscut pentru activitatea sa legionară din trecut, având spijinul Mitropolitului Bălan Nicolae al Ardealului, pregăteşte o mişcare ortodoxă de mase pentru ca cu ocazia <<viitoarelor schimbări politice>> credincioşii ortodocşi din ţară să nu rămână la discreţia Vaticanului. Până în prezent la planul domnului (?!) Stăniloae au aderat  şi îşi dau concursul următorii: Lazăr Iacob, profesor universitar pensionar, Căciulă Olimp, bibliotecar la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, diaconul Ion Lăncrăjeanu de la biserica Flămânda din Bucureşti, Aurel Popa, fost secretar general la Ministerul Cultelor, şi profesorul  pensionar Nedrea Constantin, urmând a se sta de vorbă cu profesorii Tudor Popescu, de la Institutul Teologic, Cojocaru Haralambie şi arhimandritul Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus” 39. Astfel reapare profesorul Teodor M. Popescu ca apărător al ortodoxiei, alături de celelalte personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române. El fusese un susţinător al Bisericii Ortodoxe prin studii  şi articole care demonstrau autenticitatea acesteia, scrise atât înainte de anul 1944, cât  şi după această dată 40. De menţionat este  şi faptul că toţi cei vizaţi, pentru tabăra ortodoxă, luaseră diferite poziţii strict ortodoxe  şi anticatolice, în diverse studii sau conferinţe 41.

Toate faptele semnalate în acest caz merită studiate mult mai atent deoarece dacă ele sunt confirmate  şi de alte surse  şi au avut un caracter real fără a fi fost o manipulare a Securităţii, ar arăta contradicţiile profunde dintre catolici şi ortodocşi, care au fost incapabili să se unească într-o luptă comună împotriva comunismului. Din aceste materiale, rezultă că Biserica catolică a menţinut mesajul ei de prozelitism  şi de condiţionare a ajutorului de o eventuală trecere a ortodocşilor la catolicism, iar ortodocşii nu au putut primi oferta Bisericii Apusului. Această situaţie  aminteşte de momentul 1453, când creştinătatea nu a putut să se apropie prin respect reciproc într-o coaliţie împotriva Semilunei. De altfel această imposibilitate istorică, a apropierii a acestor culte, a fost semnalată şi de arhimandritul Benedict Ghiuş. În câteva menţiuni pasagere existente în dosarul de anchetă a „Rugului Aprins” se aminteşte că Benedict Ghiuş era preocupat de o apropiere, fără a se da amănunte. Însă a renunţat la idee deoarece considera că sunt prea mulţi factori care s-ar pune stavilă acestui proiect 42. Trebuie precizat faptul că, prin aceste aspecte prezentate aici, B.O.R în frunte cu Patriarhul Nicodim Munteanu, apoi cu Justinian Marina, care a reuşit, printr-o abilă diplomaţie să se apere în faţa tendinţelor de acaparare canonică a Bisericii Ruse, susţinută de statul sovietic, în interesele sale politice, dar  şi din orgolii ale ierarhiei slave 43, reuşind totodată să nu se izoleze de Occident.

Tot o problemă controversată a istoriei bisericeşti postbelice este cea a înglobării Bisericii greco-catolice de către B.O.R. Act politic clar iniţiat de către P.C.R. la sugestia „fratelui mai mare”, el a venit, este adevărat, pe fondul unei dorinţe mai vechi a Bisericii Ortodoxe de reintegrare a „oilor rătăcite”. Mai departe  încep însă problemele, deoarece încă nu se poate stabili cât entuziasm a depus Biserica Ortodoxă în realizarea misiunii încredinţate de către partid. Chiar şi unii istorici procatolici au subliniat că ierarhii ortodocşi au manifestat anumite reticenţe faţă de un asemenea act de forţă, care nu rezolva nimic într-un mod durabil. Dosarul penal al profesorului Alexandru Filipaşcu, greco-catolic „revenit” la ortodoxie în mod formal, ne arată care era atmosfera la Institutul Teologic Ortodox din Cluj, care înglobase şi o parte a cadrelor didactice greco-catolice. Rezultă că atât timp cât nu se trecea la o manifestare deschisă, foştilor greco-catolici le era tolerată de către Nicolae Colan, arhiepiscopul Vadului, Feleacului  şi Clujului, o activitate  „underground” greco-catolică, acesta fiind conştient că majoritatea preoţilor greco-catolici trecuseră la ortodoxie formal, cazul lui Filipaşcu fiind exemplar din acest punct de vedere. El chiar menţionează în mod expres că Patriarhul Justinian  Marina şi Mitropolitul Nicolae Bălan nu au avut nici o contribuţie la actul de unire, acesta fiind inspirat de Partidul Comunist 44.  Ceea ce am dorit să semnalăm prin cele de mai sus este o nuanţare a imaginii de Biserică lipită strâns de aspiraţiile partidului comunist, aşa cum este acreditată de către anumiţi istorici. Au existat curente de gândire alternativă care, chiar dacă au fost minore  şi cu un impact relativ mic, relevă totuşi o căutare de soluţii alternative în faţa agresiunii comuniste. Ele aparţin unor ortodocşi  şi credem că acest lucru arată că atunci când abordăm problema atitudinii Bisericii Ortodoxe Române faţă de statul comunist trebuie să avem în vedere persoanele  şi nu instituţia ca atare. Greşelile unor ierarhi nu trebuie să impieteze asupra Bisericii, care este veşnică. Afirmaţii precum cele lansate de Danciu Agenor nu credem că pot fi luate în discuţie la modul serios.

 

Câteva aspecte din rezistenţa ierarhilor ortodocşi

Principala  critică care este adusă B.O.R. în perioada comunistă priveşte atitudinea ierarhiei acesteia, considerată excesiv de obedientă şi care a acceptat cu uşurinţă colaborarea cu puterea comunistă. Se consideră că atitudinea nevertebrată a ierarhiei a influenţat în mod decisiv atitudinea întregii Biserici, turma urmându-şi cu fidelitate păstorii obedienţi. Ori, acest lucru nu este adevărat, preoţii simpli ignorând adesea semnalele oficiale date de ierarhie. Sub acest aspect al ierarhiei se poate constata cea mai spectaculoasă diferenţă între cultul ortodox şi cultele romano şi greco-catolic. Dacă în cazul ultimilor aproape toată ierarhia a fost arestată, mulţi pierind în închisoare, în cazul ortodox acest lucru nu a existat. Acest lucru creează un serios handicap, când se discută meritele diferitelor culte în rezistenţa anticomunistă. Fără a minimaliza câtuşi de puţin meritele ierarhilor martiri ai celorlalte culte, încercăm să oferim o interpretare a cazului ortodox care să depăşească un pic tradiţionala idee a supunerii tradiţionale a B.O.R. faţă de stat, reală, dar care trebuie nuanţată.

Trebuie amintit că organizarea B.O.R. în anul 1948 dă seama de evoluţia istorică îndelungată care începe cu Alexandru Ioan Cuza, de instrumentalizare a B.O.R. într-un simplu instrument al statului, tendinţă sprijinită din timp de factorii de putere  şi de intelectualitatea laică a epocii. Bisericii Ortodoxe Române i s-au retezat toate acele mijloace prin care se putea manifesta ca o voce distinctă în spaţiul social românesc. Perioada interbelică a fost un moment important de renaştere spirituală în care numeroşi membrii ai Bisericii au cerut o mai mare libertate faţă de stat. În acest sens trebuie interpretate lupta împotriva concordatului din anul 1927, nu ca o încercare de stopare a influenţei catolice, ci mai mult ca o dorinţă a B.O.R. de a căpăta o libertate de mişcare similară Bisericii patronate de Vatican 45. Timpul scurt nu a permis însă o  realizare a acestor planuri, puterea comunistă găsind o Biserică Ortodoxă slabă aflată încă în căutarea identităţii. De aceea  şi  ţinând cont de faptul că era Biserică majoritară, puterea comunistă a dorit instrumentalizarea acesteia în folosul ei, deoarece era conştientă că nu era deloc uşor să smulgi brusc sentimentul religios din sufletul poporului. Relaţia dintre statul omunist  şi Biserica Ortodoxă a luat cel puţin, aparent, formele unui pact prin care, în schimbul sprijinirii puterii comuniste,  B.O.R. ar fi primit în schimb dreptul de a-şi exercita liber cultul. Cel puţin teoretic, Bisericii îi erau cenzurate manifestările temporale, nefiindu-i afectate aspectele strict religioase. În cazul Bisericilor catolice se intervenea cu brutalitate în însăşi dogma acestora (primatul papal) 46, ceea ce însemna modificarea fundamentului acesteia.

În acest sens este cât se poate de firească reacţia ierarhilor acestor culte în condiţiile radicalismului cerinţelor puterii comuniste. Trebuie amintit că în cazul Bisericii Ortodoxe din Bizanţ, dar şi mai târziu, de câte ori a fost pusă în discuţie dogma reprezentanţii clerului s-a revoltat. În schimb au fost mult mai flexibili în ceea ce priveşte aspecte de ordin politic, ajungându-se de multe ori la un aranjament. Un asemenea aranjament a fost făcut şi de P.C.R. cu noul Patriarh Justinian, sprijinit de acesta, aranjament care reprezintă în mod evident un regres faţă de situaţia anterioară. Această opţiune a fost criticată cu asprime, mai ales de diaspora care l-a considerat pe Justinian un trădător. Evident, se poate discuta dacă ceea ce a ales să facă avea alternativă sau nu. Ceea ce vrem să arătăm noi aici este că odată stabilite cadrele colaborării cu statul comunist, Justinian a încercat din toate puterile să menţină cadrul iniţial şi să evite noi abuzuri ale puterii comuniste. În acest sens din documentele Securităţii rezultă că a fost un partener incomod pe care Securitatea a încercat chiar să-l înlăture. Singurul document care demonstra o atitudine ostilă a Patriarhului Justinian faţă de regimul comunist era cel publicat în  Cartea  Albă  a  Securităţii, vol. II, p. 172, în care Patriarhul îşi exprima credinţa că  comunismul nu va dura mai mult de 50 de ani. Numai pe acest document s-ar putea interpreta că aceasta a fost o răbufnire singulară a „patriarhului roşu”.

Iată câteva documente care  arată conştiinţa ierarhilor ortodocşi în faţa situaţiei care se aflau şi atitudinea patriarhului Justinian în faţa încercărilor puterii comuniste de a modifica statu-quo-ul  şi de a impune Bisericii noi cedări.  Un exemplu deosebit este dat de analiza  lui Antim Nica, episcop vicar patriarhal, care face o radiografie completă asupra situaţiei Bisericii. El afirmă  <<că Biserica trece prin momente destul de dificile şi că se cere o abilitate şi o diplomaţie extraordinară pentru a face faţă tuturor cerinţelor de ordin politic>>, <<că slujbele solemne cu episcop sunt considerate şi privite defavorabil de stăpânirea lumească>>, <<că lumea inteligentă şi credincioasă îşi dă seama de poziţia actuală a Bisericii şi înţelege toate restricţiile la care este supusă>>. Ca  să pătrundă mai adânc în conţinutul adevărat al părerilor episcopului, sursa a încercat să aducă <<elogii>> conducerii Bisericii, care cu toată propaganda antireligioasă a reuşit să menţină bisericile deschise, la care Antim a răspuns <<că meritele acestea se bazează pe mari sacrificii>>, <<că Biserica a trebuit să cedeze complet poziţiile ei ce le–a avut  şi să se înregimenteze în opera de sprijinire a unui regim ce luptă pentru distrugerea ei>>, <<că clerul de astăzi duce o dublă existenţă, pe de o parte vorbeşte de Iisus Hristos şi de Sfânta Evanghelie şi pe de altă parte se roagă pentru mântuirea duşmanilor săi şi ai lui Iisus Hristos>>, <<că are însă convingerea că sentimentul religios trăieşte astăzi mai intens în oameni de cum trăia înainte>>, <<că Biserica creştină ca să poată exista trebuie să evadeze din sistemul dogmatic în care a trăit  şi să fie mai elastică>>, <<că e nevoie de multă înţelepciune  şi tăcere, fiindcă nu i–ar conveni nici unei stăpâniri atee să intre în război cu sentimentul religios al popoarelor datorită faptului că nu se poate preciza cine va fi învingătorul>>, <<că istoria este plină de exemple când în luptele religioase aproape întotdeauna religia a învins  şi că un sistem mondial religios cu o existenţă de 2000 de ani nu poate fi distrus cu uşurinţă>>. Antim a continuat << că i se pare că şi comunismul s–a convins de aceste adevăruri, fiindcă caută să limiteze sfera de activitate a Bisericii şi s–o dirijeze pe un alt făgaş decât cel iniţial, adică s–o facă aparent colaboratoare, dar nu îndrăzneşte să treacă la desfiinţarea ei>>, <<că a încercat Stalin în anul 1930 să dărâme  şi să transforme bisericile în hambar, să deporteze pe preoţi în Krikovka, dar până la urmă a revenit asupra măsurii, deoarece conflictul religios făcea imposibilă înfăptuirea colhozurilor>>”47 şi  „că astăzi viaţa spirituală a dispărut; că materialismul a covârşit toate şi că toată civilizaţia aparentă nu este decât un mare regres moral şi spiritual în care omul nu are altceva de făcut decât să mănânce şi să muncească, să asculte şi să facă propagandă, pentru o idee al cărei adevăr nu se vrea confirmat de realitate şi pe care nu-l simpatizează, dar pe care îl tolerează forţat”48.

Un document foarte interesant este cel în care patriarhul Justinian are o atitudine extrem de critică faţă de situaţia Bisericii din Basarabia. „De o vreme încoace, este bântuit de rele gânduri patriarhul. Este supărat foc pe toată lumea şi ar vrea să facă totul aşa cum a făcut acum 10 ani, fără nici o împotrivire. Când vede că se loveşte de împotriviri, vorbeşte fără măsură şi zice că se retrage din scaun. Îşi  tot face bilanţul activităţii şi se vaită că i se năruie opera. Vorbind  deunăzi în prezenţa lui Justin Moisescu, a lui Firmilian Marin şi a sa Antim Nica, patriarhul spunea nişte lucruri atât de necontrolate, încât toţi au îngheţat. Astfel, zicea că el a discutat cu Alexei (Patriarhul Moscovei şi întregii Rusii) şi cu Carpov (fostul preşedinte al Com[itetului] de Culte la Moscova, chestia Basarabiei) şi le–a spus că Biserica rusă duce acţiune de deznaţionalizare a românilor din Basarabia, fiindcă nu–i lasă să folosească limba română în Biserică, ci numai cea slavo–rusă. Le–a mai spus că el va ridica problema aceasta în for interortodox, căci se procedează necanonic. Carpov care asculta atent, l–a felicitat în mod discret printr–o strângere de mână pe la spate. Trecând apoi în grădina mănăstirii Antim,  şi acolo fiind de faţă  şi Episcopul vicar Teoctist [Arăpaşu], Episcopul Antim [Nica] a continuat: Pe patriarh l–a intrigat şi l–a preocupat chestiunea Bisericii din Basarabia, fiindcă a primit scrisori de acolo şi chiar o telegramă din partea arhimandritului Varlaam Chiriţă, prin care acesta declara că nu este canonică jurisdicţia lui Alexei asupra Bisericii din Basarabia şi cerea ca el să fie primit sub jurisdicţia lui Justinian Marina. Aceeaşi telegramă o trimisese Chiriţă şi lui Alexei. Ca urmare, Alexei l–a socotit ieşit din clerul Bisericii ruse şi nu i–a mai dat nici o ascultare, iar după aceea a ajuns mai rău”49.

Decretul 410/1959 a produs ample tulburări în rândul Bisericii. Desfiinţarea multor mănăstiri  şi instituirea de criterii extrem de restrictive pentru intrarea în monahism a stârnit reacţia Patriarhului Justinian, care prin diferite mijloace a încercat să salveze cât mai multe dintre lăcaşurile monahale. Astfel „În ziua de 14 octombrie, patriarhul a vizitat mănăstirea Ciorogârla. El a venit la mănăstirea Ciorogârla ca să ia parte la slujbă şi în acelaşi timp să încurajeze călugăriţele care au mai rămas în această mănăstire, ca să nu părăsească mănăstirea. La întoarcere spre Bucureşti, patriarhul a spus sursei: <<Când în ţară nu va mai rămâne nici o mănăstire, atunci voi desfiinţa şi eu mănăstirile Ciorogârla şi Ghighiu. Aceste două mănăstiri trebuie să rămână în fiinţă. Trebuie să avem şi aici câteva mănăstiri frumoase, bine organizate, ca să am ce arăta şi eu străinilor când ne vizitează ţara. N-am ce arăta la Pasărea şi la Ţigăneşti, care sunt ca nişte sate fără frumuseţe. Dacă Departamentul Cultelor nu este în stare să rezolve această problemă, mă voi duce la primul-ministru şi-l voi aduce aici. Să vadă şi el ce am făcut noi şi de ce cerem ca să fie mănăstire la Ciorogârla. Dacă Mitropolia Moldovei are dreptul să-şi menţină patru mănăstiri mari şi diferite schituri, eu am dreptul să am până la 10 mănăstiri. Eparhia mea este mai mare, eu am doi episcopi vicari  şi am  şi un număr mai mare de credincioşi. Vom fixa numărul călugăriţelor pentru mănăstirile ce voi cere  să ne dea autorizaţie. La Pasărea şi Ţigăneşti vom fixa câte 120 de călugăriţe. La Ciorogârla şi la Ghighiu vom fixa câte 60 de călugăriţe, iar la Suzana 50 de călugăriţe. De la Pasărea vom aduce la Ciorogârla, iar de la Ţigăneşti şi Zamfira vom duce la Ghighiu. Voi obliga ca cei de la mănăstirea Cernica să lucreze cu atelajele lor – maşini – pământul de la mănăstirea Pasărea, iar cei de la mănăstirea Căldăruşani să lucreze cu maşinile lor pământul de la Ţigăneşti şi Ghighiu>>”50. Alte surse ne confirmă diplomaţia de care a dat dovadă Patriarhul Justinian în chestiunea  monahală din Republica Populară Română (R.P.R.) într-o notă informativă din 12 august 1960: „În primul rând trebuie să părăsească mănăstirile cei care au făcut cereri de plecare, au primit ajutoare, dar totuşi sunt încă în mănăstiri. După aceasta trebuie să plece toţi aceia care n-au vârsta legală  şi n-au studii corespunzătoare (…). Patriarhul stă însă pe aceeaşi poziţie în legătură cu tineretul din mănăstiri care are şcoala monahală. Ori de câte ori are ocazie, asigură şi încurajează pe călugăriţele tinere, cu şcoli monahale sau seminar, să stea în mănăstiri că are el grijă de ele. Aşa i-a spus călugăriţei Heruvima Pica, de la mănăstirea  Ţigăneşti, absolventă a seminarului de la mănăstirea Horezu: <<Să staţi liniştite acolo. Am eu grijă de voi. Chiar dacă vin unii şi încearcă să vă tulbure, nu le daţi nici un fel de ascultare>>”51.

Documentele studiate ne conturează imaginea unei situaţii apropiată de ceea ce s-a petrecut în cadrul relaţiilor dintre sultanul otoman şi patriarhul de Constantinopol: o înţelegere tacită între cele două puteri dintre care prima a avut permanent tendinţa să încalce hotarul celeilalte. Acceptând anumite compromisuri printre care credea că salvează fundamentele Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Justinian s-a văzut confruntat pe parcursul îndelungatei sale păstoriri cu încălcări repetate ale statu-quo-lui stabilit iniţial. Spre cinstea lui, el s-a opus, după cum s-a văzut, unor noi limitări ale drepturilor Bisericii. Şi rezistenţa Bisericii la nivel înalt a căpătat înfăţişarea sinuoasă a rezistenţei creştinilor din Imperiul otoman, neexistând o confruntare directă pe baza principiilor de drept. Soluţia puterii comuniste a fost  şi ea tipic otomană: promovarea în fruntea ierarhiei a unor oameni mult mai flexibili. Patriarhul Justinian Marina a murit din cauza supărării provocate de demolarea Bisericii Enei. Patriarhul Justin Moisescu, calificat în unele cercuri eclesiastice drept politrucul comuniştilor, a fost mult mai elastic decât Justinian Marina, fiind dispus la mai multe compromisuri. Dar şi el a avut o limită în faţa presiunilor comuniste, peste care nu a putut trece. După cum se vehiculează în unele cercuri bisericeşti, moartea i s-ar fi tras şi lui de la supărarea provocată de intenţia lui Nicolae Ceauşescu de a demola mai multe biserici din Bucureşti. Evenimentele din anul 1989 a rezolvat din exterior o situaţie ce părea tot mai compromisă. Din documentele cercetate rezultă că ierarhii ortodocşi din anul 1948 considerau instaurarea comunismului ca foarte scurtă, iar compromisurile făcute erau de moment. În cei 50 de ani de comunism s-a intrat într-o spirală a compromisurilor care au limitat tot mai mult rezistenţa Bisericii. Ceea ce nouă ne pare o atitudine realistă în condiţiile cumplite ale anilor 1950, ridică semne de întrebare în anii 1980, când tot sistemul comunist scârţâia din toate încheieturile. Comunismul a reprezentat cea mai grea perioadă din istoria B.O.R. Ea în primul rând trebuie luată ca prilej de învăţătură din care Biserica să tragă concluzii necesare, să-şi precizeze mai bine scopurile în societatea românească şi să-şi creeze mijloacele pentru a şi le îndeplini.

Va urma!

Drd. Stelian Gombos

(Visited 874 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. Adevaratii preoti ortodocsi nu au provocat in trecut faimoasele inchizitii,ca cei catolici,pt ca nu aveau viziuni ecumeniste .Catolicii care au batut la usile ortodoxiei mai ales dupa 89 ,aceia au colaborat cu diferite culte si asta pt ca aveau nevoie sa-si intinda mai mult tentaculele ,avand o mentalitate espansionista inca din timpuri ffff vechi.Acest ecumenism l-au gandit din totdeauna (pandind momentul „potrivit”)),dar de cand bisericile lor au devenit goale ,(inca de pe vremea comunismului) ,atunci cand au vazut ca tinerii lor nu-si incheaga o familie neavand o cateheza sanatoasa ,nu mai au vocatie cam la nimic( mai ales catre haina preoteasca) ,sau gandit ca bisericile se vor inchide devenind muzee,dupa cum se intampla deja.Caderea comunismului a pregatit terenul ecumenismului, pt a repopula zonele sterpe ale lor.Legile occidentale au mers si merg mana in mana dupa cerintele si necesitatile bisericii catolice.Tocmai de aceea papa woityla imediat dupa caderea comunismului,ia suflat in ureche lui Gorbaciov referitor la noua ordine mondiala.Momentul cel mai „prielnic” pt a produce ecumenismul sub toate formele ei pestrite.Tocmai de aceea catolicii pregateau terenul inca dinainte spunand ca preotii ortodocsi sunt imbatraniti si ca tinerii nostri au o vocatie dupa invataturi „invechite”.Asta ca sa-i faca pe tinerii viitori preoti sa faca seminarul la noi, ca dupa aceeia cineva dintre ierarhii „binevoitori” de care va scriam mai sus,spuneau: „ATI TERMINAT SCOALA ?,DUCETI-VA LA ROMA SI STUDIATI!”. Binenteles ca acei preoti( daca se pot numi preoti)au fost si sunt primiti cu bratele deschise la Roma(ca prada de razboi)si „scoliti” dupa invataturile eretice catolice care dupa acele invataturi a adus lumea in pragul sinuciderii exact cum a spus-o si bush candva.Chiar s-a lucrat la greu pt treaba asta.Asta este menirea lor sa ne surpe tara incepand cu ortodoxia.Tocmai de aceea tinerii ne fug din tara in occident pt a repopula locurile si templele lor sterpe si pagane.L-au pierdut VOIT pe Dumnezeu ,iar acum vor sa ne distruga tara pe toate planurile .Dar ce nu stiu ei ,ca ORTODOXIA CEA STRABUNA NE-A LASAT-O DUMNEZEU ADEVARAT si vom fi mantuiti.P.S. vaticanul a condus lumea lumeasca orbecaind in minciuna fara adevar ducand lumea spre pieire. Ecumenistii vor fi acele vipere care se tarasc si ai vor musca pe credinciosi la drumul mare la momentul „potrivit”.Vor fi primii care ne vor vinde.Doamne Ajuta-i pe ortodocsi!

  2. Cine este in Adevar ,nu va avea NICIODATA ochi pt alte culte.Adevarata biserica ortodoxa CEA STRABUNA nu a colaborat si nu va cauta NICIODATA sa incerce macar sa aibe ochi si mai ales sa colaboreze cu diferite culte.Cine se afla in ADEVAR nu are nevoie de alte „surogate”. Daca este vorba de ecumenisti atunci ma astept la orice.Daca acei „colaboratori” se aseamana cu cei care se afla acum pe la patriarhie ,atunci mi-am dat raspunsurile la toate. Adevaratii preoti ORTODOCSI au au suferit sau chiar au murit pri inchisorile comuniste,sau erau si ei „ecumenisti”?.Daca „DA”,atunci inseamna,ca un Adrian Fgetianu,un Iustin Parvu,un Arsenie Boca si muuuulti altii,au fost si ei niste ecumenisti,doar ca au depus mai mult efort pe propria-i piele de ai convinge pe securisti ca sunt buni comunisti.Deci,care erau cu adevarat ortodocsi?acesti parinti care au suferit in lagarele comuniste ,sau,acei colaboratori cu diferite culte?.Aceia nu au fost si nu vor fi NICIODATA ORTODOCSI.Dar cu vremurile astea, o astfel de informatie cum ca ortodocsii „adevarati” au colaborat cu diferite culte ,”da bine” pt ca ierarhii de la patriarhie sunt pe val ,si de ce nu s-ar incadra si ei in randul lumii prin ecumenism.Toate aceste informatii duc la subrezirea imaginii ADEVARATE A ORTODOXIEI.O astfel de informatie in ochii tinerilor ortodocsi cam provoaca motive de indepartare si ingrijorare gandind ca asa au fost dintotdeuna ierarhii „ortodocsi” ,mai ales daca le dam exemplu cu ierarhii din ziua de azi de la patriarhie .Parintele Teoctist Nu trebuia sa aiba incredere in cei din jur ,trebuia sa BINECUVANTEZE cam tot ceea ce primea de la ei ,pana si mancarea si apa,tocmai de aceea se afla unde se afla acum. Iar acum vad un articol de genul cum ca ortodocsii au colaborat cu diferite culte in trecut.Cred, dar nu erau ortodocsi ci lupi in blana de oaie ca cei de acum de la putere mai ales din dealul Mitropoliei.Acest articol ma duce cu gandul catre o „acomodare” subtila catre ecumenism in adevaratul sens al cuvantului. Amestecatura care se vrea in credinta ortodocsa cu „ajutorul” ecumenistilor ,se vrea „diluarea” si distrugerea ei din interior. Ce zice diavolul”voi intre voi sa va mancati”.Ar trebui sa existe un articol despre colaborarea acelor ecumenisti care si-au croit drumul pana la patriarhie(pana azi) ca sa ne putem da seama cat de „sinceri” sunt ei vis-a-vis de poporul ortodox strabun si despre colaborarile imputite cu vechii tradatori ai lui Iisus Hristos adica „fratii”mai mari de la vatican.Parlamentarii „nostri” au o scuza pt ca nu au Dumnezeu,dar acei ierarhi ecumenisti (intr-o tara ortodoxa cu martiri ortodocsi cu romani chinuiti in propria-i tara ???????)ce scuza mai au ??? pe care dumnezeu il urmeaza???Pe cate cadavre ale martirilor preoti prin lagarele comuniste mai calca???Acei „colaboratori”cu diferite culte ,au avut de suferit si murit prin lagarele comuniste ???,au avut timp de colaborare cu alte culte ?,ca cei de acum?poate ,dar aceia nu erau ortodocsi erau ca acestia de acum ,pt o noua ordine mondiala prin religie ecumenica pt dumnezeu lumesc, ci nu pt Dumnezeu Adevarat din Dumnezeu Adevarat. Doamne Ajuta !doar pt cei care NU sunt ecumenisti(ecumenisti, fie ei si „preoti”). P.S. in ortodoxie,NU poti sa fi si ortodox mirean sau ierarh si …ecumenist.La alte culte eretice (avorturi catolice) DA,dar in ORTODOXIA CEA STRABUNA NICIODATA.(amestecatura asta o vrea altcineva).

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.