Albert Camus – o conștiințã dialogicã

Albert Camus – o conștiințã dialogicã

by -
0 1406

1. Camus în epoca sa 

Martor al timpului său, Camus se bazează pe reflexia şi pe experienţa sa, fără a înceta să-şi pună întrebări asupra sensului şi valorii afirmaţiilor şi acţiunilor sale.

În acest sens, afirmaţia lui Majault ni se pare pertinentă: „Nici teoretician, nici filosof, el doreşte să fie descoperitorul şi interpretul liniilor de forţă de care ascultă cei care trăiesc în acelaşi moment cu el, aceeaşi viaţă”.

Camus o afirmă el însuşi de altfel: „Ce am făcut eu totuşi decît să meditez asupra unei idei pe care am găsit-o pe străzile epocii mele? Se înţelege de la sine că am hrănit această idee (şi pe care o parte din mine o hrăneşte întotdeauna) împreună cu întreaga mea generaţie. Pur şi simplu m-am situat la distanţa necesară pentru a o analiza şi a decide care este logica ei”.

Într-adevăr, el a fost în mijlocul mulţimii, răspunzînd tuturor întrebărilor ei, în mijlocul tinerilor care îşi căutau mentori spirituali. Refuzînd orice adevăr absolut şi definitiv, Camus a avut întotdeauna o poziţie de arbitru. Aceasta explică de altfel marea sa actualitate.

În timp ce scriitorii celei de-a două jumătăţi a sec. XX se simt aruncaţi într-un univers întunecat, lipsit de coerenţă şi ordine, în care destinele sînt sfîşiate de valorile istoriei, Camus continuă să creadă într-un om ideal în care să domnească spiritul ca şi promisiunea dreptăţii şi a fericirii.

Camus încearcă să regenereze tocmai noţiunile de onoare şi umanism în numele cărora s-au comis crime, urmărind să restructureze lumea.

Literatura sa exprimă în acelaşi timp criza unei civilizaţii care nu mai este sigură de permanenţa ei şi care se îndoieşte de valorile sale. Dacă Camus considera că absurdul este specific pentru destinul omului contemporan, nu-l împiedică să lupte cu înverşunare împotriva lui cu toate forţele sale.

Această poziţie ajunge uneori la o atitudine conflictuală, aşa cum este afirmată în Omul revoltat: „În stadiul istoric în care ne aflăm, în imposibilitatea de a afirma o raţiune superioară care nu se limitează la rău, dilema sa aparentă este tăcerea sau crimă. În ambele cazuri, o retragere”.

Ar fi nedrept să-l judecăm pe Camus după contradicţiile sale, căci el a încercat să fie la înălţimea unei epoci groaznice, cu un climat politic întunecat.

Înseşi contradicţiile gîndirii sale îi asigură actualitatea, căci el nu a rămas închis într-un sistem valabil pentru o singură perioadă. Aceasta explică de altfel contradicţia dintre scriitorul militant şi moralistul retras în turnul său de fildeş.

Visînd o civilizaţie armonioasă care să aducă mărturia măreţiei umane de-a lungul secolelor, Camus întruneşte în acelaşi timp moralistul, omul politic şi artistul.

2. Camus moralistul, omul politic şi artistul

2.1.    Sfîntul fără Dumnezeu

„Ceea ce mă interesează este să ştiu cum trebuie să ne comportăm. Şi, mai exact, cum putem să ne comportăm cînd nu credem nici în Dumnezeu, nici în raţiune”.

Îl vom privi pe Camus în primul rînd ca pe un moralist. L-am caracterizat ca pe un sfînt laic sau un sfînt fără Dumnezeu.

Deşi umanismul sec. XX respinge credinţa şi graţia divină, Camus rămîne totuşi ataşat de valorile morale tradiţionale. Acesta este de altfel paradoxul epocii sale, căci exigenţa morală cîştigase totuşi teren pentru generaţia sa. Ajungem astfel să credem că valorile creaţiei se bazează pe valorile umanităţii şi vice-versa.

Chiar dacă a venit de pe ţărmul algerian, Camus moşteneşte cultura eleno-latină şi creştină, afirmînd că spiritul este legat de libertate şi de raţiune. El este de fapt marcat de cele trei mari cuceriri ale umanităţii: spiritualitatea greacă, dreptul roman şi creştinism. El îi recunoaşte omului un loc bine definit în univers şi spiritului o funcţie privilegiată în om.

În condiţiile ateismului şi desacralizării istoriei, nu este exagerat dacă afirmăm că Albert Camus se comportă ca un sfînt laic, asemenea personajului Tarrou din romanul Ciuma.

Prin Camus, condiţia umană şi valorile care-i dau un sens sînt din nou puse în lumină.

J.P. Simon l-a plasat pe Camus printre martorii omului care se află într-un perpetuu proces.

Într-adevăr, nu există o operă mai mare care să nu-i aibă în centrul atenţiei destinul omului şi care să nu-l privească în raport cu eternitatea.

Care ar fi deci originalitatea lui Camus, în comparaţie cu Malraux şi Sartre care au făcut şi ei o gravă meditaţie asupra omului?

Considerăm că această originalitate rezidă în faptul că el a găsit urmele unui drum de salvare în comuniunea umană şi în artă. Acestea nu sînt desigur căile mîntuirii creştine, ca la Dostoievski de exemplu, dar sînt totuşi jaloanele unui umanism pozitiv.

Întrebat ce crede despre criticii săi, Camus a spus că le reproşează faptul că au omis ceea ce este instinctiv şi orb în el, acea parte obscură a operei sale.

Într-adevăr, aproape toţi l-au considerat pe Camus un ateu, fără să ţină seama de acea nostalgie de absolut şi perfecţiune, care este semnul sigur al aspiraţiei spre divinitate.

După părerea noastră el nu este nici acel pesimist despre care se vorbeşte adesea, iar speranţa şi iubirea – ca virtuţi creştine – nu sînt total absente din opera sa. În Nunţi de exemplu, el nu refuză existenţa ca atare, precum Sartre.

„Nu am fi putut niciodată să renunţ la lumină, la fericirea de a fi, la viaţa liberă în care am crescut, declara el în „Discursul din Suedia” (1957).

Este adevărat că nu se poate construi o adevărată morală pe afirmaţia priorităţii vieţii fizice, căci baza sa este fragilă.

În Străinul Camus ne spune că viaţa poate deveni fericită dacă omul este în comuniune cu universul şi dacă îşi acceptă destinul. Mitul lui Sisif este de asemenea un efort pentru a construi o etică, chiar dacă concluziile se îndepărtează de doctrina creştină. În Scrisori către un prieten german, Camus respinge metafizica lipsei de sens.

Moralitatea lui Camus este evidentă în special în romanul Ciuma, prin afirmarea carităţii.

În întreaga sa operă, el afirmă cu convingere că această lume are adevărul omului care trebuie salvat acordînd şanse dreptăţii.

Trezirea conştiinţei este mereu prezentă: condamnarea la moartea pentru Meursault, nedreptatea pentru Daru, strigătul pentru Clamence.

Deşi pleacă de la disperare, Camus refuză să bazeze pe ea o morală destructivă. Natura fără om nu-l satisface, astfel el va ajunge să-l promoveze pe om ca justificarea supremă a universului. Greşeala să este de a-l concepe că pe un stăpîn absolut, înafara divinităţii, a cărei imagine a primit-o însă.

Absurditatea este definită în gîndirea sa în raport cu divinitatea, ca păcatul fără Dumnezeu sau situaţia omului care nu face nimic pentru veşnicie.

Angoasa provenită din şocul civilizaţiilor este o nelinişte care o înlocuieşte pe cea a creştinilor în faţa păcatelor lor sau responsabilitatea în faţa infinitului. Individul alege, printr-o decizie arbitrară, să fie complice cu timpul său şi să-şi joace rolul în istorie.

Între istorie şi eternitate, sabie şi Cruce, Camus alege istoria şi sabia. Este o atitudine de luptător care în aparenţă ar fi incompatibilă cu aceea a sfîntului în meditaţie. Camus alege însă acţiunea pentru că ea i se pare mai fidelă, faţă de viaţă, chiar dacă în ea însăşi rămîne inutilă. Doar în raport cu visul său de nemurire viaţa suferă de condiţia sa muritoare, constatare care a fost puţin remarcată în gîndirea lui Camus. În realitate, el ţine întotdeauna seama de prezenţa necunoscutului şi a misterului pe care-l purtăm în noi.

Dialogul cu Dumnezeu nu se sfîrşeşte niciodată în opera lui Camus. Dacă Dumnezeu nu există, ce este atunci omul? Întrebarea pascaliană răsună mereu în partea cea mai profundă a sufletului lui. Îndoiala este însă abordată dintr-un punct de vedere iluminist: dacă Dumnezeu nu există, trebuie să facem eforturi pentru a-i semăna acestei Fiinţe despre care ne facem ideea de perfecţiune.

Ca şi Sartre şi Simone de Beauvoir, Camus susţine că absenţa lui Dumnezeu nu justifică derogări de la morală, singura care-i dă angajamentului uman un caracter absolut şi definitiv.

Paradoxal, tocmai pentru că Dumnezeu nu există, trebuie să fim morali, căci neumanismul lumii nu ne dispensează de a fi umani. Spre deosebire de nihilism, care respinge toate valorile, Camus se sprijină pe valori foarte apropiate de acelea ale creştinilor. Ele sînt cele care restabilesc valoarea individului, repunîndu-l în drepturile sale şi făcîndu-l să-şi regăsească demnitatea.

Neputînd să accepte nihilismul şi disperarea epocii sale, Camus se referă în mod constant la valori de ordin spiritual care nu-l separă total de creştini şi pentru care are o admiraţie secretă. De aceea putem găsi la Camus şansele unui dialog autentic cu creştinii, la care găseşte aceleaşi valori practice: dreptate, caritate, curaj, cinste.

Neînţelegerea creştinismului în anumite laturi ale sale îl limitează totuşi să ajungă la soluţia creştină a mîntuirii, ca Dostoievski, cu care are de altfel multe lucruri în comun.

Camus nu depăşeşte un umanism laic, chiar dacă acesta e mult superior celui al lui Sartre sau Malraux. El înţelege că lumea este lipsită de un sens superior şi că doar omul i-l poate oferi. Ca şi personajul său Rieux, el nu doreşte eroismul şi sfinţenia, căci ceea ce-l interesează este cum să fii un om adevărat. A sluji umanitatea nu înseamnă să o salvezi, ceea ce pentru Camus – Rieux ar fi himeric şi chiar periculos. „Mîntuirea omului este un cuvînt prea mare pentru mine” (Ciuma).

După părerea noastră, Camus a eşuat în încercarea sa de a construi o morală, chiar dacă aceasta a fost preocuparea sa majoră. Nu putem crede că o asemenea filozofie ar putea ajuta un disperat să moară, căci nu se poate construi o morală plecînd doar de la ea însăşi şi fără a avea o deschidere spre eternitate.

Observăm în acelaşi timp că gîndirea sa are implicaţii semnificative pentru civilizaţia noastră agnostică în care dialogul om – Dumnezeu este întrerupt. Elogiul făcut chiar de Sartre este deosebit de relevant în acest sens: „el (Camus) reafirmă, în centrul epocii noastre, împotriva machiavelicilor, împotriva viţelului de aur al realismului, existenţa faptului moral”.

Omul de astăzi este cel care l-a pierdut pe Dumnezeu şi absolutul prin cunoaşterea raţională, un rău care îşi are originile la Descartes. Contemporanul său Malraux constata el însuşi incapacitatea civilizaţiei moderne de a da formă valorilor spirituale, precizînd că secolul următor va trebui în mod absolut să fie religios pentru a putea dăinui.

Camus, un necredincios prin originea şi formarea sa, un păgîn chiar, născut în nordul Africii, care nu uită însă moştenirea creştină, este totuşi conştient că trebuie să salvezi calitatea omului încercînd o depăşire prin transcendenţă. Filozofia sa se construieşte în permanentă rezonanţă cu un absolut, ceea ce este semnul sigur al unei gîndiri profunde.

Idealul său moral este sfîntul laic, asociaţie contradictorie, căci sfîntul se află întotdeauna în relaţie cu Dumnezeu, trăind percepte morale conform cu voinţa Acestuia.

2.2.    Profetul

„Eu nu sînt profetul acestei împărăţii ruinate” Camus

În afara generaţiei celor angajaţi, epoca dintre 1930 şi 1960 o include de asemenea şi pe cea a marilor martori.

Cei trei maeştri ai spiritului existenţialismului contemporan: Camus, Malraux, Sartre oferă o lecţie de măreţie, învăţîndu-ne să nu ne complacem în iluzii asupra precarităţii condiţiei noastre şi a pericolelor civilizaţiilor noastre, şi să descoperim căile unei acţiuni pozitive, bazate pe speranţă şi curaj.

Se poate spune că opera lui Camus dă socoteală de conştiinţa morală occidentală cu slăbiciunile şi limitele sale. Mesajul său este universal, căci tradiţia mediteraneană căreia îi aparţine acea „gîndire a sudului este plasată într-o perspectivă non-geografică, universală, care include, în Omul revoltat, chiar şi socialismul scandinav.

Camus se fereşte de mesianism, deşi el este adesea considerat apostol al secolului nostru. Parafrazîndu-l pe Malraux, se poate spune că Istoria a început să semene cu viziunea sa.

Chiar dacă declara că nu stăpîneşte nici un adevăr absolut şi nici un mesaj, el va fi totuşi un profet şi va avea un mesaj. Să nu uităm că A. Camus s-a aflat în cercul magic al operei lui Dostoievski, adevăratul profet al secolului XX. El este cel care a prevăzut falimentul valorilor tradiţionale, ca şi revolta şi nihilismul.

Nihilismul este astfel consecinţa fatală a spiritului de raţiune, spiritul logic negînd natura umană, căci socialismul şi capitalismul provin de fapt din aceeaşi dorinţă de raţionalitate.

Dostoievski este modelul preocupat să salveze omul de rău, lectura sa antrenînd o exigenţă spirituală. Camus a trăit dilema lui Ivan Karamazov, sfîşiat între a fi virtuos şi ilogic sau logic şi criminal. Răul este astfel excesul de spirit şi lipsa de măsură a orgoliului.

La Dostoievski, diavolul însuşi este cel care aduce civilizaţia industrială. Mecanizarea este cea care închide uşile sufletului mergînd pînă la negarea sa. Ca şi Dostoievski, Camus a prevenit întotdeauna asupra pericolelor civilizaţiei mecanice.

Atunci cînd Dumnezeu este negat, rămîne diavolul care nu este decît discordie şi neînţelegere. Reaua credinţă diabolică este cea a nihiliştilor şi a „posedaţilor. Reflexia carteziană a spiritului dezîncarnat este astfel împinsă pînă la absurd şi nebunie.

Formula dostoievskiană: „Dacă oamenii nu L-ar fi inventat pe Dumnezeu, civilizaţia n-ar fi existat” se dovedeşte la fel de adevărată în timpul lui Camus. Pericolul rezidă într-o nouă divinizare, cea a relativului.

Ca şi marele romancier rus, Camus anunţă terorismul care devastează lumea occidentală şi nord-africană. El prevede de asemenea tulburările din vechile colonii şi se nelinişteşte în faţa naşterii supraomului lipsit de măsură, anticipînd dictatura proletariatului.

Soluţiile celor doi mari profeţi ai timpurilor moderne sînt totuşi foarte diferite: în timp ce Dostoievski vede salvarea în credinţa creştină, pentru Camus ea este în comuniunea dintre oameni şi în artă.

„Sensul istoriei de mîine nu este cel pe care l-am crede. El este în lupta împotriva credinţei şi a inchiziţiei”.

Camus crede într-o lume în care crima să nu fie legitimă conform unui cod de justiţie internaţional în care, chiar atunci cînd nu există vină, pedeapsa cu moartea să fie abolită. Acestea nu sînt exigenţe civice, ci exigenţe umane.

Morala camusiană se înscrie în jurul profeţiilor sale: „Să nu crezi în adevărurile absolute, să respingi supraomul”. (autor: Maria Ambăruş, sursa: Convorbiri Literare)

(Visited 583 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.