Boierimea de ţară, care se duce

– După nuvelele d-lui Gîrleanu –

Culegerea de nuvele pe care d. Emil Gîrleanu, ofiţerul din Bârlad care iscăleşte „Emilgar”, o dă sub titlul de «Bătrânii»[24], ce mi se pare neîndestulător şi necuprinzător, e poema în proză, de o foarte aleasă şi discretă poezie, închinată sfârşitului boierimii de mijloc a Moldovei.

Vremurile moderne au adăugat, pe lângă păcatele noastre cele vechi, şi unul nou, foarte greu, ura de clasă. Până atunci avusem o ţărănime, nişte boieri şi un cerc de cărturari, care puteau trăi bine alături, înţelegându-se în multe lucruri, iubindu-se în oarecare măsură, mai mare decât ne închipuim astăzi, şi în stare să se unească în anumite împrejurări pentru a îndeplini fapte folositoare tuturora. Dacă era duşmănie între anumite strate ale societăţii, ea nu atingea pe domnul pământului în puterea moştenirii, pe acela lângă strămoşii căruia trăiseră, lucrând aceleaşi ogoare, strămoşii celor ce-şi primeau în fiecare an brazda pe care aveau s-o lucreze, mai mult pentru altul, ci duşmănia se îndrepta, într-adevăr puternică, împotriva ciocoimii dregătorilor nemilostivi, care arau cu condeiul şi secerau cu biciul. Faţa acestor oameni ai Cârmuirii deştepta groază şi numele lor se rostea cu blesteme. Cu boierii, cum am spus, era altfel: ţărănimea recunoştea că ei trebuie să fie şi nu se gândea la o stare nouă de lucruri, în care boierimea ar pieri dinaintea ochilor.

Prin acestea nu înţeleg să îndreptăţesc, – cum mi-ar putea veni acest gând? – strângerea pământului românesc în mâna boierilor, pe căi drepte sau mai puţin drepte, nici înstăpânirea celor foarte puţini asupra mulţimilor celor mari, pe care nu erau în stare să le călăuzească spre mai înalte scopuri. Însemn numai atâta că ţăranii noştri nu erau, cum se spune astăzi, «conştienţi de drepturile lor», că nu erau pregătiţi să şi le ceară înapoi şi că pentru viitor ei n-aveau în vedere decât acea binefacere dumnezeiască a unui «boier bun», drept, omenos, milostiv, făcător de belşug şi de pace. Cu mult mai dese ori decât cum se crede, dădea Dumnezeu acest noroc săracilor şi obidiţilor de pe brazde, aşa încât, ca în timpurile de tot vechi, boierul era un fel de Voievod şi jude pe pământurile sale. Aceasta se întâmpla cu deosebire în Moldova, unde Grecimea pătrunsese mai puţin în rostul de la ţară, unde neamurile boiereşti erau mai vechi pe locurile unde le stătea Curtea şi unde nu era aşa de răspândit proprietarul cel mic, ahtiat după munca robului ţarinei.

Anii de prefacere, de pe la 1840 înainte, au întruchipat însă un tip boieresc, care se zugrăveşte şi astăzi în cele mai negre culori pentru a stârni dezgustul şi mânia. Străbunii lui, vicleni şi amarnici, au furat ogorul ţărănimii; ei şi toţi urmaşii lor, generaţie după generaţie, au stors, au bătut şi au schingiuit; rând pe rând ei s-au hrănit din sângele cald pe care l-au supt suferinţii. Nu numai atâta: ei s-au închinat, pretutindeni şi în toate timpurile, numai interesului şi banilor; pentru aceasta au făcut din cea mai scumpă cinste covor picioarelor celor puternici, pentru aceasta şi-au vândut Domn, ţară şi neam (lege, n-au cutezat să zică, – căci numai această oropsită boierime a ştiut să rămâie sub Turci, creştină).

Şi cum să nu se creadă aceste lucruri când le spuneau înşişi feciorii de boieri, cu un avânt în critică pe care nu-l aveau ceilalţi ?

Pe urma acestor judecăţi, s-a întemeiat o clasă stăpânitoare nouă. O vedem astăzi, o simţim cu durere, ne îndoim sub greutatea ei şi ne înroşim de păcatele ei: o clasă, în care boierimea scăzută ca însemnătate e numai unul din elemente, pe când cel mai puternic îl formează oamenii de bani care s-au scurs la noi de pe toate meleagurile, şireţii şi dibacii, care au ştiut să întrebuinţeze şi împrejurările, şi oamenii, apoi funcţionărimea tiranică şi acei politicieni care leagă şi dezleagă, taie şi spânzură, sucesc şi învârtesc toate, fără nici o cunoştinţă adevărată şi fără nici un ideal vrednic. Cercetătorii trecutului au înţeles îndată cât de puţin folosisem cu schimbarea clasei stăpânitoare; ei şi-au dat seama că nu mai poate învia boierimea veche, cu rostul ei politic şi că nu se mai poate da urmaşilor ei occidentali acea curăţie de viaţă patriarhală, acea deplinătate de simţ românesc, acea legătură sufletească faţă de pământ şi de oamenii lui pe care o avuseră «bătrânii», păstrătorii credincioşi ai unei tradiţii istorice, ai unei vechi moşteniri de cinste, de mândrie, de muncă, de omenie şi de bună rânduială, care s-a pierdut; dar pentru aceasta ei n-au tăgăduit merite istorice adevărate. Ei au căutat să înfăţişeze celor de astăzi, în locul strigoiului boieresc cu buzele vinete pătate de sânge, cu unghiile pline de ţărâna pământului furat, pe boierul cel adeverit prin mărturiile scrise. Şi prin aceasta conştiinţa naţională a intrat din nou în stăpânirea unei largi bucăţi de trecut, care fusese aruncată pe maidanul de putregai al lucrurilor care trebuie să se uite.

*

*    *

Un scriitor, un poet, dintre cei mai tineri, pe care nu-i mai împovărează prejudecăţile şi nu-i mai falsifică superstiţiile, împiedecându-l de a căuta de-a dreptul adevărul ce trebuie să-i însufleţească, – deci unul din cântăreţii puternici şi mulţi ai renaşterii noastre de astăzi, s-a înduioşat de sfârşitul umil al micii boierimi glorioase şi a făcut din această dramă fără strigăte, fără lacrimi care se văd, fără zbuciumări oratorice şi poze deznădăjduite obiectul cercetărilor sale. Sau mai bine el şi-a deşteptat amintirile, căci în oraşele din Moldova, unde a copilărit d. Gîrleanu, se puteau vedea lesne, de oameni care de cele mai multe ori nu-i înţelegeau şi n-aveau nici-o tragere de inimă pentru dânşii, acei bătrâni scoşi din rostul lor, izgoniţi dintr-o chemare pe care străbunii şi bunicii o lăsaseră părinţilor, şi care, neputând lupta cu vremea, cu înrâuririle, cu o civilizaţie străină întreagă prăbuşită asupra lor pentru a-i strivi, se adăposteau într-un colţ cald de iubire bătrânească, într-un ungher de prietenie credincioasă, într-o singurătate aromită de rămăşiţele unei dragoste vechi, pentru a închide ochii obosiţi de lumina crudă a prefacerilor. Scriitorul a văzut cu înduioşare acest sfârşit al oamenilor de rasă, ascunşi în tainiţa în care erau slobozi să-şi lingă rănile, pe când atâţia care nu sunt de rasă ar fi umplut uliţele şi drumurile de chelălăielile lor ultime.

Pentru asemenea schiţe poate că nimeni nu era mai pregătit decât acest tânăr cu sufletul sfios şi gingaş, acest Moldovean blând, plin de evlavie faţă de trecutul ţării sale moldoveneşti şi de compătimire duioasă pentru acei pierduţi al căror sânge e şi sângele său. Cu simţire dureroasă de fiu şi cu iubire duioasă de poet înfăţişează el pe bătrânul boier sărăcit care rătăceşte prin mijlocul norocului altora, pe visătorul neînfrânat care face planuri nouă pe priporul chiar al pieirii, pe dulcii moşnegi care-i citesc tăcuţi, unii în ochii altora, pe iubitorii de copii mulţi şi de casă plină, ca şi pe bieţii pustnici care trebuie să se mulţumească numai cu un uşor sunet de paşi copilăreşti în largul multelor odăi golite de moarte.

Uneori d. Gîrleanu izbuteşte să dea pagini care sunt din cele mai bune ce s-au scris în limba noastră. Mă gândesc la povestea prieteniei dintre doi drumeţi de-ai noştri rătăciţi în «Europa» şi între «Neamţul» găsit în tren şi pe care-l cuceresc pe viaţă prin marea lor bunătate veselă (Franţ). Apoi la acel bătrân care vine de la ţară de departe, slab ca o umbră, pentru ca să moară în acea încăpere unde sufletele înaintaşilor săi au părăsit pe rând încăperea învechită a ţarinei. Bătrânul moare pe drum, cu porunca, pe care o şopteşte fiică-sa, de a nu tulbura pe nepoţi, pe copiii care sunt de faţă şi nu înţeleg; şi glasul înăbuşit al mamei spune numai, în mijlocul râsetelor nevinovate acest prohod, mai înduioşător decât toate rugăciunile:

« – Copii, tăceţi, că doarme bunicul.»

Iar, mai ales, cât priveşte întinderea, mişcarea, puterea, însemn bucata de la urmă în care se înfăţişează în adevăr dramatic lupta dintre două generaţii duşmane, în care bătrâna boierime ştie să cadă cu cinste.

Aceasta e cea dintâi carte ce se culege pe un teren literar care poate da o întreagă bogăţie de culoare şi de simţire.

N. Iorga „Sămănătorul”, anul IV (1905), nr. 47