Comunitatile evreiesti din Moldova

Comunităţile evreieşti din nordul Moldovei (judeţele Botoşani, Dorohoi, Neamţ, Câmpulung, Suceava, Iaşi, Bacău) sunt cele mai vechi ale acestei provincii istorice şi alături de cele din Bucureşti, Constanţa, Oradea, Timişoara, Galaţi, primele care s-au constituit în spaţiul românesc. Mărturiile arheologice şi documentare din perioada antică, din „evul mediu întunecat”, din evul mediu timpuriu nu confirmă existenţa unor obşti stabilite pe teritoriul Moldovei, ci doar prezenţa unor negustori evrei care utilizau „drumul Siretului” ce lega spaţiul polon şi rus de Imperiul Bizantin sau care făceau comerţ cu locuitorii acestei regiuni, o caracteristică a întregului ev mediu românesc. Deşi tradiţiile păstrate de comunităţile evreieşti amintesc de existenţa unor sinagogi, şi implicit şi a unor obşti stabile, încă din epoca lui Stefan cel Mare (1457-1504) sau chiar de pe timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), nu s-au aflat documente de învoire, danie sau privilegii care să confirme tradiţia.

Comunităţile evreieşti din Moldova erau reprezentate de tipul „askenazim”, originare din din spaţiul ruso-polon, după unele opinii, urmaşi ai chazarilor (neam asiatic care a îmbrăţişat mozaismul), deosebindu-se ca înfăţişare, port, limbă, comportament de coreligionarii lor de tipul  „sefardim”, iudeo-spaniol, ce au sosit în Muntenia din Peninsula Balcanică, ce vorbeau un dialect numit deosebit, „ladino”. Cu toate acestea, se pare că prima comunitate a Iaşului şi a Moldovei a fost una sefardă constituită în cea de-a doua parte a secolului al XVI-lea.

Primele „chemări domneşti” pentru evrei, în special pentru evreii din spaţiul polono-lituanian, s-au înregistrat la începutul secolului al XVII-lea (Ştefan Tomşa-1612, urmat de Gh. Ghica-1658), dar luptele civile şi imixtiunile otomane în treburile interne ale Moldovei au amânat imigrarea evreilor spre acest ţinut. Răscoala cazacilor conduşi de hatmanul Bohdan Hmelinţcki loveşte şi în evreii din Rusia Albă, din Podolia, Galiţia şi astfel se înregistrează un exod israelit spre Moldova, cel mai apropiat şi mai ospitalier ţinut. Sunt puse bazele unor noi comunităţi  constituite din refugiaţi şi din puţinii evrei existenţi deja în nordul Moldovei.

În epoca fanariotă se înregistrează mai multe valuri succesive de imigranţi evrei datorate, în special, înrăutăţirii condiţiilor de viaţă din Galiţia poloneză. Moldova a devenit un teritoriu de imigrare pentru evreii polonezi, care au devenit factori activi la fondarea unor târguri şi târguşoare, primul dintre ele fiind Oniţcanii, în Basarabia, în 1714. Evreii s-au îndreptat spre marile oraşe (Iaşi, Botoşani, Dorohoi, Roman, Bacău, Piatra-Neamţ), dar şi spre micile oraşe unde repede au devenit o componentă importantă: Fălticeni, Mihăileni, Săveni, Trifeşti, Burdujeni, Negreşti, Adjud. Cauzele care au favorizat şi au generat acest proces imigraţionist spre nordul Moldovei au fost: apropierea şi calea de pătrundere, în sudul Moldovei şi în Muntenia ajungând foarte puţini, împărţirea Poloniei (1772), legile fiscale restrictive austriece (1786), pogromurile ţariste, incapacitatea de a controla trecerile clandestine, aviditatea de câştig a domnitorilor, boierilor, clerului. Unii dintre domnitori au încercat să descurajeze imigrarea iniţiind unele măsuri restrictive însă nu au avut mari şanse de reuşită datorită boierilor care îi primeau pe moşiile sau în târgurile lor în scopul de a obţine cât mai mult şi „lesne ” câştig percepând de la aceştia arende consistente.

În Moldova se disting alături de evreii numiţi autohtoni, cu vechime pe aceste meleaguri în marile oraşe, evreii numiţi hrisoveliţi şi evreii sudiţi, şi de asemeanea mulţi din ei nefiind înregistraţi ocolind autorităţile fiscale. „Catastihul Iaşilor din 1755” sau „Sama Visteriei” din 1761-1764 nu oferă informaţii  statistice concludente, prezentând doar date despre unele biruri pe care le încasau de la unii întreprinzători evrei. Primul mare  recensământ medieval al Moldovei s-a realizat de către armata rusă în 1774 şi confirmă existenţa a 1323 de evrei, capi de familie, cei mai mulţi în judeţele nordice şi într-o proporţie covârşitoare în oraşe şi târguri, foarte puţini fiind în sate. În epoca fanariotă comunităţi importante evreieşti se mai constituie în  Pânzăreni, Suliţa, Ţeleneşti, Podu Iloaiei, Târgu-Frumos, Târgu-Ocna, Ştefăneşti. „Condica Liuzilor” din 1803 confirmă un spor demografic  important , estimându-se la aproximativ 11.000 de evrei în Moldova, cei mai mulţi fiind recenzaţi în judeţele Iaşi, Botoşani, Dorohoi, între oraşe, Iaşul avea 2.420 de evrei, urmat de Botoşani, Fălticeni, Dorohoi. La 1820, conform recensământului orânduit de Mihail Şuţu, se ajunge la circa 19.000 evrei, prin spor natural sau prin imigrări.

Evreii au contribuit la dezvoltarea comerţului interrn prin lărgirea pieţei de mărfuri şi susţinând schimburi cu exteriorul. Au început a practica şi arendăşia, remarcându-se prin „orânda cârciumăritului” (se numeau la un moment dat chiar „orânde jidoveşti”) în târguri, oraşe şi sate, închiriind imobile, terenuri, poduri, vămi, poverne, accize, etc., şi, de asemenea, realizând activităţi manufacturiere, deţinând mici ateliere, la care se adăuga de obicei şi o mică dugheană pentru a vinde produsele sau fiind negustori sau meşteşugari ambulanţi.

Din punct de vedere al dinamicii relaţionale a evreilor cu românii şi cu celelalte etnii conlocuitoare în evul mediu, putem considera că Moldova s-a dovedit a fi un spaţiu de imigrare pentru evrei, mult mai ospitalier şi mai propice dezvoltării lor decât teritoriile pe care le-au părăsit, mai mult, evreii au beneficiat de statutul de târgoveţi pe care nu l-au avut în alte ţări ale sud-estului Europei, reuşind să se adapteze realităţilor româneşti şi să se integreze. Valurile succesive de evrei de-a lungul epocii fanariote sosite în Moldova sunt un argument în sprijinul acestei teze şi în secolul al XIX-lea imigrările spre spaţiul românesc nu au încetat, ba mai mult, au sporit, fiind o realitate înregistrată de catagrafii, statistici economice, publicistică, memorialistică.

Epoca modernă, pe care istoriografia românească a considerat-o ca începând din 1821, aduce cu sine o situaţie mai favorabilă desfăşurării de către evrei a îndeletnicirilor ce tin de comerţ, dată de „urgisirea”grecilor de către turci ca urmare a „Zaverei” lui Al. Ipsilanti şi a pierderii de către Poarta Otomană a monopolului comercial în Ţările Române, în 1829. Acest fapt este ilustrat de către catagrafiile de după 1821 , în special cea din 1826, 1832, 1838, 1845, 1859, care evidenţiază creşterea populaţiei evreieşti din nordul Moldovei şi angrenarea în activităţile specifice citadine, numărul lor în sate fiind foarte mic comparativ cu cel din oraşe. Creşterea populaţiei evreieşti din această regiune se datorează căilor de pătrundere ale imigraţiei israelite din Bucovina, devenită habsburgică în 1775, şi din Galiţia şi spaţiul rus care s-au adăugat comunităţilor deja existente sau au fondat altele noi. În această perioadă şi în special, între anii 1831-1838 sunt înregistrate creşteri masive ale numărului evreilor în merile oraşe unde fiinţau vechile obşti: Botoşani, Iaşi, Bacău, Dorohoi, Piatra Neamţ, ajungându-se şi la sporuri demografice de la 100% la 500% în doar şapte ani. Evreii contribuie în continuare la fondarea de mici centre semiurbane, târguri şi târguşoare, unele având o componentă israelită însemnată, în unele majoritară sau constituită în întregime de evrei. Ei vor deveni parte a unei clase de mijloc care făcea legătura între sat şi oraş, între boierime şi ţărănime. Catagrafiile şi memorialistica vremii arată că domnitorul Mihail Sturdza a fost unul dintre cei care au favorizat procesul de imigrare a evreilor spre Moldova în schimbul obţinerii unor foloase financiare din partea bancherilor şi industriaşilor evrei din Iaşi. Compararea recensămintelor din 1831, 1838, 1845,1859, confirmă acest lucru, chiar dacă nu mai sunt înregistrate creşterile din deceniul IV, până în 1866 se constată mărirea numărului evreilor, o creştere mai lentă dar continuă; imigrarea evreilor nu continua până la 1899.

Recensământul din 1859, unul mult mai complet şi mai complex, realizat de către C. Negruzzi şi Ion Ionescu de la Brad, arată o vizibilă creştere a populaţiei evreieşti faţă de anul 1838, e drept inferioară creşterii din deceniul IV. Evreii locuiesc în marile oraşe, reşedinţe de judeţ, dar şi în cele 3-5 târguri pe care le avea fiecare. Catagrafia îi prezintă ca fiind majoritari în Dorohoi, Fălticeni, Bucecea, Frumuşica, Darabani, Rădăuţi, Mihăilenni, Săveni, Suliţa, Hârlău, Lespezi, Şeuleni. Mulţi dintre evrei aleg protecţia unei puteri străine, ocolind astfel autorităţile fiscale româneşti (după cum o arată recensământul din 1824-25), care menţionează numeroşi sudiţi, în special austrieci. Recensământul din 1845 arată aceiaşi stare de fapt, destul de mulţi supuşi austrieci, ruşi, prusaci, francezi. Catgrafia din 1859, prin onomastica arată faptul că evreii erau meşteşugari, negustori, „mânuitori de bani”.

Deşi, după 1866, istoriografia evreiască consideră că a început epoca unui „antisemitism de stat”, o comparaţie între recensămintele din 1859 şi 1899 ne arată că în Moldova de nord, populaţia evreiască cunoaşte, în continuare, o creştere însemnată, e drept într-o perioadă mai lungă de timp, şi nu datorată doar sporului natural, ci şi imigrărilor. Spre deosebire de prima jumătate a secolului, când preferată în cvasi-totalitatea ei Moldova de nord, acum se înregistrează o relativă uniformizare la nivelul acestei provincii istorice (zonele sudice), dar şi o radiere spre Muntenia, în special spre Bucureşti, care după 1862 devine capitala României şi cel mai imporatnt centru economic. De asemenea, se constată o creştere a populaţiei evreieşti din sate, deşi ,în continuare, au fost restricţionaţi în a deţine terenuri agricole. Erau, în schimb, arendaşi, orândari, băcani, cherestegii, hangii, negustori de lemne, vătafi.

Războiul pentru independenţa de stat a României a aflat printre combatanţii din sudul Dunării şi peste 800 de evrei, care au devenit astfel cetăţeni români, dar modificarea  celebrului „articol 7” la cererea comunitatii evreiesti din România şi a asociaţiilor internaţionale israelite, a născut intense dispute. Se nasc fracţiuni politice care propun măsuri antievreieşti şi unele personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale româneşti se pronunţă împotriva încetăţenirii şi a imixtiunii organizaţiilor supranaţionale evreieşti în politica internă românească.

Războiul de reîntregire naţională, Marea Unire, Pacea de la Verssailles a adus pentru evreii din România Mare emanciparea deplină. Evreilor din Vechiul Regat li se adaugă cei din Basarabia, rusofoni, cei din Bucovina, apropiaţi de limba şi cultura germană, cei din Transilvania, maghiarofoni, apropiaţi culturii  maghiare. Evreii din România şi-au  pierdut omogenitatea pe care o aveau în Vechiul Regat.

Evreii au intrat şi în politică sprijinind formaţiunile lor etnice: Uniunea Evreilor Români, Uniunea Sionistă sau Partidul Evreiesc. Unii evrei au sprijinit marile partide interbelice, remarcande-se insa predilecţia evreilor spre mişcările socialiste şi comuniste.

Evreii  din nordul Moldovei au cunoscut în perioada interbelică apogeul dezvoltării lor în toate aspectele evoluţiei lor: politic, social, religios, cultural. Evreii s-au putut exprima în cadrul societăţii româneşti. Publicistica, memorialistica, recensămintele, monitoarele oficiale, statisticile economice, literatura vremii şi nu în ultimul rând instituţiile comunitare prin construcţiile lor, confirmă această realitate istorică.

Deşi unii istorici au acreditat ideea că România a fost una dintre „campioanele antisemitismului”, considerăm că în perioada supusă atenţiei, acest fapt istoric nu se confirmă. O arată imigraţionismul evreiesc spre spaţiul românesc înregistrat de la şfârşitul evului mediu până în perioada interbelică. Emigraţionismul a fost un fenomen de slabă amploare, fiind puţini cei ce aleg să părăsească spaţiul românesc din motive economice sau urmând idealurile sioniste. Dinamica relaţională a evreilor cu românii a fost una complexă şi istoria ei rămâne sub semnul controversei.