600 de ani de la moartea lui Mircea cel Bătrân

600 de ani de la moartea lui Mircea cel Bătrân

by -
0 586

Mircea cel Bătrân(n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418 ), voievod al Ţării Româneşti între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 sau mai 1395; ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418 ) a fost unul dintre cei mai importanţi conducători ai Ţării Româneşti. El este fiul lui Radu I şi fratele lui Dan I pe care îl secondează la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386. În actele oficiale apare ca:

„În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, io Mircea mare voievod şi domn…”.

În istoriografia română apare şi sub numele Mircea cel Mare.

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), însă odată cu evoluţia limbii a ajuns să-şi piardă sensul iniţial, deoarece numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în Ţara Românească nu se obişnuia numerotarea domnilor, ca în occident, Mircea a primit acest nume pentru a fi deosebit de Mircea Ciobanul care a domnit în secolul al XVI-lea.

Domnia lui Mircea

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găseşte Ţara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înţelepte promovate de înaintaşii săi şi va continua consolidarea economiei, Armatei, Administraţiei şi Bisericii.

Rezultatele obţinute îi vor permite să reziste tendinţelor de expansiune ale Regatului Ungar şi ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, şi să stăvilească forţele otomane aflată în plină expansiune în Balcani.

Politica internă

Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Argeş. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail, acesta avându-şi curţile la Târgovişte.

Economia ţării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite şi taxe, prin emiterea de monedă în cantităţi suficiente şi cu valori potrivite, precum şi prin stimularea schimburilor comerciale cu ţările vecine cu care încheie tratate şi privilegii în acest sens. Se înfiinţează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producţiile de cereale, animale şi sare cresc.

Administraţia este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curţii. De asemenea, se înmulţeşte numărul funcţionarilor însărcinaţi cu adunarea impozitelor şi judecarea pricinilor şi le sunt stabilite clar jurisdicţia precum şi datele pentru strângerea dărilor.

Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din ţărani, şi oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite şi se pare că reactivează această obligaţie pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme şi întăreşte sau înfiinţează cetăţi în punctele strategice ale ţării.

Mircea ctitoreşte o serie de mănăstiri şi biserici pe întreg cuprinsul ţării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiştilor şi caligrafilor, precum şi prin crearea şcolii de pictură religioasă şi activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Ţării Româneşti primeşte titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicţie şi asupra credincioşilor din Ardeal.

Politica externă

În timp ce organiza ţara, Mircea a fondat şi alianţe solide pentru a-şi mări şansele de a păstra independenţa ţării. A păstrat relaţii strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menţionat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraş, şi Amlaş şi Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran şi domeniul Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurământul de credinţă nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existenţa acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două ţări, încheiat la Braşov în 1395.

Domnitorul muntean a stabilit o alianţă cu voievodul Petru Muşat al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reuşit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianţă îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două ţări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puţini precişi. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo, relaţiile dintre Ungaria şi Ţara Românească se înrăutăţesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoieşte în 1410 tratatul cu Polonia.

În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul şi îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Muşat. Până la moartea voievodului muntean, relaţiile dintre cele două ţări vor rămâne cordiale.

Mircea a mai întreţinut relaţii de bună vecinătate şi cu regii/ţarii din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia iniţiativa şi o alipeşte Ţării Româneşti în 1388

Conflictul cu Imperiul Otoman

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervenţiilor sale în sprijinul popoarelor creştine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis şi „Ildîrîm”, „Fulgerul”) a trecut Dunărea în fruntea unei forţe însemnate (aprox. 40.000 de soldaţi, dupa unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldati), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărţuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394), armata Ţării Româneşti înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăştinos şi împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeş, pierde tronul şi se retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum şi tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Ţara Românească, turcii îl aşează în scaun pe un anume Vlad, care va fi îndepărtat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.

În 1396 Mircea, în calitate de principe creştin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană iniţiată de o parte a capetelor încoronate şi o parte a nobilimii occidentale şi condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie uşoară, nefiind invitată să ia parte la şarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.
Mahomed I

Anul următor, 1397, pe râul Ialomiţa, precum şi în 1400, Mircea cel Bătrân zdrobeşte categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediţii de jaf în Transilvania.

Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Şchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reuşit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman şi l-a ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit şi alţi pretendenţi (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe şeicul Bedr-ed-Din).

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reuşeşte să-şi înfrângă oponenţii şi plănuieşte o expediţie de pedepsire a voievodului valah.

Sfârşitul domniei

Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârşitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoştea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la Constantinopol un fiu drept garanţie.

Mircea cel Bătrân a încetat din viaţă la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie acelaşi an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.

„Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager”, aşa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înţelepte pe care le-a luat, şi un adevărat creştin, lăsând în urma sa mai multe lăcaşe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relaţiile cu Ungaria şi Polonia, cât şi cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situaţia internă. Reuşind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creştinilor din Balcani.

(Visited 67 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply