Emil Cioran, fiul risipitor al Mioritei

Emil Cioran, fiul risipitor al Mioritei

by -
0 1140

„România este tara oamenilor atenuati, a oamenilor care, în loc sa sfârseasca în nebunie, sfârsesc în impotenta”, scria Emil Cioran într-un articol astazi celebru, aparut în „Vremea”, în 1933 [1] .

Revoltat, indignat pâna la exasperare de neputinta propriului popor, de mentinere într-o vesnica stare de potentialitate, tânarul Cioran simte nevoia unui strigat care sa dezmorteasca si sa înlature vegetarea. Atitudinea aceasta de activism nationalist caracterizeaza mare parte a publicisticii sale din perioada „româneasca” a evolutiei culturale cioraniene ce va culmina cu socanta, tumultoasa carte Schimbarea la fata a României aparuta în 1936. Analiza „lucida” (un atribut drag gânditorului, în anumite momente, mai ales când vorbea despre sine sau despre opera sa) a conditiei noastre istorice, condimentata cu blamari, respingeri, imperative izbucnite în suvoi din sufletul nemultumit al unui tânar obsedat de nesansa de a face parte dintr-un popor uitat de Dumnezeu la portile Orientului, cartea este totodata un portret crud, dureros si violent al românilor si României [2] , dar si o chemare disperata la reînviere (chiar daca riscant, printr-un proiect totalitarist-utopic). De remarcat ca toate acestea nu izvorasc dintr-o manie negativista, distructiva (dupa cum se poate crede usor despre un gânditor care excela în scrisul sau îndeosebi prin pesimism), ci, asa cum s-a confesat însusi autorul, dintr-o profunda dragoste: „(…) am avut momente când mi-a fost rusine ca sunt român. Dar daca regret ceva, sunt aceste momente. De nu as fi român decât prin defecte, si tot as iubi aceasta tara, împotriva careia sunt înversunat dintr-o nemarturisita iubire” [3] . Negativismul este doar, în cazul poporului român, elementul ce-l zguduie, îl trezeste din amorteala, este primul pas pe drumul mobilizator al renasterii, al orgoliului national, al renuntarii la scepticism si neîncredere, la compromis.

În linii mari, nemultumirea cioraniana se refera, mai întâi, la situatia de robie în care se afla cultura noastra, în calitate de cultura mica, locala, fata de culturile mari (egipteana, franceza, germana, rusa etc.) si la situatia ei labila ce nu poate genera un universalism mesianic [4] . Apoi, lipsa unui trecut, a unei istorii, care sa ne ofere forta de a exista cu demnitate, lipsa ce se explica prin neîncrederea în actiune, prin scepticismul nostru ancestral, „plaga seculara” a României, „doliu permanent (…) profund organic la noi”, având urmatoarele trasaturi: abandonarea pasiva în fata mortii si a destinului, necredinta în forta, ocolirea solutiilor tari, a evenimentelor, distanta fata de lume, autodispretul etc. Emblema acestui fatal scepticism este balada Miorita , „blestem national”, „rana neînchisa a sufletului românesc” [5] .

Emil Cioran a încercat o vreme (în prima perioada pariziana, mai ales când înca era un necunoscut în Franta) sa se detaseze de mostenirea fatidica ce venea din spatiul românesc, având convingerea ca el poate fi altfel : „Stramosi ce v-ati gemut anii în fluier, în mine nu mai sunteti. Cântecele voastre n-au rasunet în doruri pline de dulci înstrainari si de meleaguri norocoase. Alaturi de voi, singur ma voi stinge. Si oasele mele nu va vor povesti pe unde mi-am pierdut onoarea maduvei si licaririle creierului” [6] . Pasiunea pentru România se vrea înlaturata, scrierile dedicate ei sunt considerate acum rataciri [7] . Începea o epoca noua, epoca încercarilor de a se desprinde de trecut, cum s-a mai spus. Astfel, viata lui s-a înscris pe o directie ce avea ca punct terminus eliberarea : independent de convingeri, de idei ce l-ar fi putut orbi, independent de societate (s-a retras pe cât a putut în mansarda sa celebra), renuntând chiar la limba româna în care s-a exprimat eclatant, adoptând cu acelasi succes pe cea franceza, a crezut pentru un timp ca este salvat.

I-a ramas însa… scepticismul. Urmarit de el toata viata, pare ca i-a fost unica certitudine. Târziu, în a doua parte a vietii, realizeaza ca fusese în situatia pietrei de care vorbea Spinoza, piatra care, primind un impuls de la o cauza externa, miscându-se în aer, în zborul ei crede ca e libera, sau în situatia unei zale dintr-un lant care, purtata la fel prin vazduh, uita ca, de fapt, ea este legata de celelalte. Viata sa din perioada pariziana întruchipa într-un fel resemnarea, blazarea. Se putea spune acum despre el ca nu fusese decât fiul risipitor al acelei creatii populare, emblema a scepticismului stramosesc, pe care o urâse atâta: Miorita . Cu luciditatea despre care credea ca i-a fost reazem al întregii opere, constientizeaza acest fapt si îl recunoaste în mod public. Mai mult, îl considera acum o sansa (în maniera optimista (!) a prietenilor din tinerete Vulcanescu si Noica), iar pentru Cioran credem ca a fost o sansa: daca este adevarat ca trasatura definitorie a poporului român este scepticismul, atunci un sceptic autentic nu se poate naste decât în acest spatiu; vocatia sa de sceptic (recunoscuta pe plan european) n-ar fi existat daca n-ar fi purtat în vene sângele molcom al stramosilor sai. Redam aici un pasaj definitoriu pentru schimbarea produsa în sufletul încercat al filosofului exilat: „Paradoxul de a fi persan (român, în cazul nostru) este un chin pe care trebuie sa stii sa-l fructifici, un cusur de care trebuie sa profiti. Marturisesc ca am privit cândva ca pe o rusine apartenenta la un popor oarecare, la o colectivitate de învinsi, cu origini asupra carora nici o iluzie nu-mi era permisa. Credeam, si poate nu ma înselam, ca ne ivisem din drojdia barbarilor, din deseurile marilor invazii, din acele hoarde care, incapabile sa-si continue drumul spre vest, au esuat de-a lungul Carpatilor si Dunarii, ca sa se pripaseasca acolo si sa somnoleze, gloata de dezertori la fruntariile Imperiului, scursura boita cu o bruma de latinitate. La asa trecut, asa prezent. Si asa viitor. Ce încercare pentru juna mea semetie! Cum e cu putinta sa fii român? Era o întrebare la care nu puteam raspunde decât umilindu-ma-n fiece clipa. Detestându-i pe ai mei, detestându-mi tara, cu taranii ei atemporali, îmbatati de toropeala si parca plesnind de buimaceala, roseam pentru aceasta ascendenta, îi renegam, refuzat de vesnicia lor de mâna a doua, le respingeam certitudinile de larve pietrificate, reveria geologica. Degeaba cautam pe chipurile lor zvâcnirea sau macar maimutareala revoltei: maimuta, vai!, agoniza în ei. De fapt, nu tineau ei oare de regnul mineral? Nestiind cum sa-i mai îmboldesc, cum sa-i însufletesc, am ajuns sa visez la o exterminare. Numai ca pietrele nu pot fi masacrate. Spectacolul pe care mi-l ofereau îmi justifica si descumpanea, îmi hranea si îmi reprima isteria. Si nu încetam sa blestem întâmplarea ce facuse sa ma nasc printre ei.

O mare idee îi stapânea: ideea destinului; eu o respingeam din toate puterile, vedeam în ea doar viclenia lasului, o scuza pentru toate renuntarile, o expresie a bunului simt si a funebrei sale filosofii. Ce reazem sa-mi fi gasit? Tara mea, a carei existenta vedeam limpede ca n-are nici o noima, îmi aparea ca un rezumat al neantului sau ca o materializare a imposibilului, ca un soi de Spanie fara secol de aur, fara cuceriri si fara nebunie, fara un Don Quijote al amaraciunilor noastre. Sa-i apartii – ce lectie de umilinta si sarcasm, ce urgie, ce lepra!

Marea idee ce domnea acolo – eram prea insolent, prea plin de mine pentru a-i intui originea, profunzimea sau experientele, sistemul de dezastre pe care le presupunea. Aveam s-o pricep doar mult mai târziu. Cum mi s-a strecurat în minte, n-as putea spune. Cert este ca atunci când am ajuns s-o simt cu luciditate, m-am împacat cu tara mea, care pe data a încetat sa ma mai obsedeze.

Pentru a nu fi nevoite sa actioneze, popoarele împilate se lasa în voia «soartei», mântuire negativa si totodata mijloc de a interpreta evenimentele: filosofie a istoriei de uz cotidian , viziune determinista cu temei afectiv, metafizica de circumstanta” [8] .

Rândurile de mai sus au avut un efect straniu în mintea ideologilor comunisti care nu le-au considerat drept un efort de împacare a autorului cu originile sale, ci o ofensa adusa acestora, punând în functiune masina de propaganda împotriva lui, cu implicarea silita în aceasta actiune a unor nume mari ale culturii române [9] . Cele câteva pagini dedicate poporului sau în Ispita de a exista au devenit „elucubratii”, „pagini lipsite de pudoare si de adevar”, „pagini infame” ale unui apatrid, ale unui renegat „care-si vinde pe un pumn de silingi frazele gaunoase”, au devenit „o imagine mincinoasa a poporului român”, o calomnie [10] . Au fost însa în tara si oameni care îl apreciau si îl iubeau pe Cioran si care s-au simtit si ei lezati de acestea, considerând momentul nepotrivit, tara fiind îngenuncheata dupa razboi si sub talpa sovietica [11] . De asemenea, Scrisoare catre un prieten de departe (aparuta în „Nouvelle revue française”, în 1957) [12] provoaca noi nemultumiri atât politrucilor comunisti, cât si celor care sufereau din pricina lor, scrisoare adresata lui Constantin Noica (cu precautia de a nu-l numi), în care filosoful de acum parizian sustinea ca românii nu se puteau opune comunismului, întrucât, neavând sansa de-a fi opresori în istoria lor, nu o puteau avea nici pe aceea de a fi razvratiti, în comparatie cu vecinii unguri care, de vreme ce erau de secole obisnuiti a fi stapâni, nu aveau a suporta nici sclavia (era o referire la revolta anticomunista din Ungaria; Cioran, însa, uitase probabil de revolta de ani de zile din munti în România). El a adaugat imediat în acel loc ca felul nostru de a fi avea un soi aparte de noblete: „(…) noi ne purtam cum se cuvine lanturile, si-as fi nedrept de as nega virtutile cumpatarii, nobletea servitutii noastre, recunoscând totodata ca excesul de modestie ne împinge spre extreme nelinistitoare; atâta întelepciune întrece masura într-atât, ca uneori ma si descurajeaza” [13] . Credea ca poporul român actiona si acum conform marii sale idei, lasarea în voia destinului.

Ideea împacarii este reafirmata însa de mai multe ori, iar dovada sinceritatii o constituie prezenta ei în multe locuri din Caiete , scrierile sale intime. Pasajul urmator este fara echivoc: „Cu cât îmbatrânesc mai mult, cu atât ma simt mai român. Anii ma readuc la origini si ma cufunda iarasi în ele. Iar strabunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înteleg acum, si câte «scuze» le gasesc! Si ma gândesc la un Panait Istrati, care, dupa ce-a cunoscut o glorie mondiala, s-a întors sa moara acolo” [14] . Are uneori remuscari (din diferite motive) si în ce priveste renuntarea la limba româna: „Extraordinara limba româna! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru ca, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul ca, rupându-ma de ea, am comis o tradare criminala” [15] .

Miorita învinsese.

[1] Emil Cioran, Tara oamenilor atenuati , în vol. Singuratate si destin , Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 231.

[2] Critica dura facuta propriului popor îl absolva în mare masura, credem, de acuzatia de xenofobie. Cioran a fost critic cu tot ceea ce credea ca merita criticat, nu doar cu ceea ce era strain si, repetam, cel mai dur rechizitoriu îl face totusi poporului român, atât în carte, cât si în publicistica sa. Astfel, se poate spune ca a fost doar un nationalist nexenofob, asa cum în scoala lui Nae Ionescu au mai fost un Mircea Vulcanescu sau un Constantin Noica.

[3] Emil Cioran, Tara oamenilor atenuati , în vol. cit., p. 230-231.

[4] A se vedea Emil Cioran, capitolul Tragedia culturilor mici din Schimbarea la fata a României , Editura Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 7-40.

[5] A se vedea capitolul Golurile psihologice si istorice ale României din aceeasi carte, p. 62-136.

[6] Idem, Îndreptar patimas , Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 52.

[7] În Franta, o asemenea preocupare parea lipsita de obiect. În plus, patimile nationaliste se stinsesera si ele într-o Europa vlaguita de razboi.

[8] Idem, Ispita de a exista , Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, p. 46-47.

[9] A se vedea selectia de articole Pro si contra Emil Cioran , Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p. 171-224.

[10] Ibidem.

[11] Vezi capitolul Un schimb de scrisori din cartea lui Stelian Tanase, Anatomia mistificarii , ed. a II-a, Editura Humanitas, Bucuresti, 2003, p. 90-112.

[12] Republicata în volumul Istorie si utopie sub titlul Despre doua tipuri de societate.

[13] Emil Cioran, Istorie si utopie , Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, p. 13.

[14] Idem, Caiete, I, 1957-1965 , Editura Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 106.

[15] De exemplu, în Caiete, I, 1957-1965, p. 70.

autor: Marius Dobre

sursa: Eseu publicat în volumul Însemnari filosofice, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2006

(Visited 405 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.