Bătălia de la Turtucaia

Bătălia de la Turtucaia

by -
6 1368

TutrakanBattleBătălia de la Turtucaia a fost o bătălie din cursul primului război mondial între trupe române şi trupe bulgare şi germane. S-a desfăşurat între 1 şi 6 septembrie 1916 şi s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, care apărau capul de pod Turtucaia.

La 14/27 august 1916, România declara război Austro-Ungariei. A doua zi, la 28 august 1916, ca ripostă, Germania şi Turcia declarau război României. Aliata Germaniei, Bulgaria, declara de asemenea război României la 1 septembrie 1916, moment în care armata bulgară, pregătită din timp, se punea în mişcare împotriva Turtucaiei, cel mai vestic punct al teritoriului românesc de la sud de Dunăre. Turtucaia, oraş situat în faţa Olteniţei, pe celălalt mal al Dunării, era considerat ca bază de plecare excelentă în caz de atac românesc împotriva Bulgariei, eventualitate în care, între Olteniţa şi Turtucaia ar fi trebuit să fie construit un pod de pontoane. Cum însă, campania română prevedea ofensivă pe frontul de nord (în Transilvania, împotriva Austro-Ungariei) şi defensivă pe frontul de sud (faţă de Bulgaria), podul de vase nu a mai fost construit. Pe uscat, Turtucaia se lega înspre est de Silistra printr-un drum de circa 60 de km, punct spre care garnizoana acestui cap de pod ar fi trebuit să se retragă, aşa cum prevedeau instrucţiunile marelui stat-major, în cazul unui atac bulgar puternic. În concluzie, principala grijă a comandamentului garnizoanei Turtucaiei ar fi trebuit să fie menţinerea legăturii cu trupele aflate la Silistra.

Câmpul de luptă

Capul de pod Turtucaia era organizat pe trei linii de rezistenţă. Cea mai înaintată întinzându-se până la linia pichetelor de frontieră, cu rol de supraveghere şi recunoaştere şi deservită de trupe de tăria unor plutoane sau companii era numită şi „prima linie de rezistenţă”. Era la rândul ei formată din trei serii de lucrări: linia posturilor mici, linia gărzilor mari şi linia avanposturilor înzestrate. Rolul ei era de a întârzia un eventual atac inamic, trupele având misiunea de a se retrage rezistând pe aliniamente succesive. „A doua linie de apărare”, supranumită „linia principală de rezistenţă”, „linia I-a de rezistenţă” şi „linia centrelor”, era situată la şapte-opt km de oraş şi avea formă aproximativ semicirculară, fiind dispusă în jurul Turtucaiei, cu capetele sprjinindu-se pe Dunăre. Era alcătuită din 15 centre de rezistenţă (numerotate de la vest la est) aflate la 1-3 km unul de altul şi construite sub forma unor redute de pământ prevăzute cu şanţuri, reţele de sârmă ghimpată şi adăposturi subterane pentru trupe.

Armamentul centrelor era constituit din mitraliere şi tunuri cu tragere foarte scurtă (2.000-2.500 m), de calibrul 53 mm (în număr de 41) şi 37 mm (14) şi tunuri destinate susţinerii luptei infanteriei. La 100-300 m înapoia liniei centrelor erau săpate şanţuri de trăgători, unde trupele se puteau retrage şi rezista până la sosirea întăririlor. „A treia linie de apărare”, numită şi „linia a II-a de rezistenţă”, aflată la circa trei kilometri de oraş, era mult mai slabă decât a doua linie de apărare, fiind constituită din şanţuri pentru trăgători, şanţuri care însă pe alocuri lipseau, malurile lor surpându-se din cauza neîntreţinerii lor.

Atacatorii

Forţele care au atacat Turtucaia erau reprezentate de aripa stângă a Armatei a III-a bulgare, formată din Divizia a IV-a Preslav-18 batalioane, Brigada I-a a Diviziei 1 Sofia – 8 batalioane – şi detaşamentul mixt al maiorului von Hammerstein (de puterea unei brigăzi) format din trei batalioane bulgare şi unul german. La acestea se mai adăugau cinci escadroane de cavalerie, trei companii de mitraliere şi cinci companii de genişti. Artileria de care dispuneau forţele bulgaro-germane era însă foarte puternică: 128 de guri de foc, din care şapte tunuri cu calibrul de 75 mm, cu tragere rapidă, şi 56 de piese mobile de artilerie grea, din care opt tunuri lungi de 150 mm, 24 de tunuri lungi de 120 mm şi 24 de obuziere de 120 mm. Calitativ, trupele bulgare din jurul localităţii Turtucaia aparţineau celor mai bune divizii active.

Apărătorii

Trupele ce apărau Turtucaia erau formate din Divizia a 17-a – 15 batalioane, la care s-au adăutat pe parcursul bătăliei Divizia a 15-a – 16 batalioane. Pe Dunăre, Turtucaia mai era apărată de Divizia de Dunăre a flotei, compusă din patru monitoare cuirasate şi opt vedete, cu 32 de guri de foc şi comandată de contraamiralul Negrescu. Artileria capului de pod Turtucaia era formată din 110 guri de foc împărţite astfel: 28 fixe (24 grele şi 4 uşoare), 59 semimobile – înhămate cu boi (31 grele şi 28 uşoare) şi 23 mobile – înhămate cu cai (15 grele şi 8 uşoare). La acestea trebuie scăzute cele 17 guri de foc care nu au funcţionat din lipsă de muniţii sau din cauză că nu erau instalate în poziţii şi adăugate cele 55 de tunuri mici de 37 mm şi 53 mm, montate în turele sau pe afete pe linia centrelor. Slăbiciunea artileriei româneşti era cauzată de lipsa tunurilor cu tragere rapidă (doar 40 din total), precum şi de răspândirea acesteia pe un front de peste 30 de kilometri. Calitativ, trupele române din garnizoana Turtucaia aparţineau unor divizii nou înfiinţate. În Divizia a 17-a intra un singur regiment activ, restul fiind format din rezervişti.

Desfăşurarea bătăliei

La 31 august 1916, noaptea, bulgarii au atacat pichetele române de pe frontieră, trupele române de pază retrăgându-se pe linia pichetelor mici.

Operaţiile propriu-zise împotriva Turtucaiei au început în noaptea de 1 spre 2 septembrie, printr-un atac concentric. Dinspre vest, din direcţia Rusciuk (Ruse) a venit coloana mixtă Hammerstein, care a atacat spre Satu Vechi, în special centrul 3. Din sud, a înaintat Divizia 4 Preslav, atacând sectorul Daidîr cu centrele 6-9. Dinspre sud-est, a atacat Brigada I-a din Divizia 1 Sofia spre centrele 11-12 din sectorul Antimova. Necunoscând valoarea trupelor atacatoare, posturile române s-au retras pe linia gărzilor mari, la 2-3 km înaintea liniei centrelor – principala linie de rezistenţă. În zorii zilei de 2 septembrie coloanele germano-bulgare au reînceput înaintarea, forţând trupele române să se retragă pe linia a 2-a, linia centrelor, excepţie făcând cele din sectorul Satu Vechi care au rezistat pe linia gărzilor mari până după amiaza, ajutate şi de artileria de pe malul stâng al Dunării şi de pe monitoare.
Noaptea de 2-3 septembrie s-a scurs fără a fi înregistrate atacuri din partea inamicului.

La 3 septembrie, operaţiunile s-au concentrat asupra sectorului de vest. Artileria inamică instalată la vest de Turcşmil şi pe dealurile de la Senova-Siahlar au executat un bombardament violent asupra poziţiilor române de la Satu Vechi, însă cu rezultate slabe. Începând cu ora 10.30 şi până seara târziu, infanteria germano-bulgară a întreprins atacuri violente, oprite însă la reţelele de sârmă ghimpată, cu mari pierderi pentru atacatori. Pierderile românilor au fost neînsemnate. Din nenorocire însă, comandantul sectorului, colonelul Nicolicescu, crezând că inamicul străpunsese liniile româneşti, s-a panicat şi a ordonat spre seară evacuarea poziţiei şi retragerea pe linia centrelor, ceea ce a avut drept consecinţe demoralizarea trupelor şi pierderea unui avantaj tactic, ieşindul de aici constituind un pericol pentru trupele care atacau sectorul vecin, apărat de centrele 6-9. La celelalte sectoare ale apărării Turtucaiei nu au avut loc atacuri în această zi.

Luni, 4 septembrie, ziua a fost de asemenea liniştită, trecând fără ca trupele germano-bulgare să fi derulat vreun atac împotriva Turtucaiei. Ele îşi ocupau poziţiile pentru atacul decisiv împotriva liniei fortificate a centrelor. În sectorul Satu Vechi, trupele române, la iniţiativa comandanţilor de companii, au reocupat poziţiile părăsite ca urmare a ordinului neinspirat al comandantului de sector, dar spre seară ordinul a fost repetat, astfel că poziţiile respective au fost din nou părăsite, apărătorii retrăgându-se pe linia centrelor. Până la acest moment, deşi cetatea fusese investită, situaţia nu era foarte gravă, iar numărul pierderilor româneşti se ridicau la circa 200 de oameni.

Ziua de 5 septembrie a fost cea mai sângeroasă. Ea a început cu un bombardament al poziţiilor româneşti care s-a declanşat la 6.30 dimineaţa, şi a ţinut o oră şi patruzeci de minute. Tirul s-a concentrat în special asupra centrelor 6-9, care era lovit de proiectilele a 21 de baterii, cu 84 guri de foc, dintre care 40 de tunuri şi obuziere grele. Riposta română a fost una slabă, sectorul atacat dispunând de doar 8 tunuri de 105 mm, 7 obuziere de 120 mm şi patru turele de 53 mm. În ciuda violenţei bombardamentului, acesta a fost mult prea scurt ca durată, afectând în mică măsură liniile româneşti de apărare. Pentru a rezista atacului infanteriei ar fi fost necesară doar întărirea liniei de luptă.
Cu toate că inamicul îşi dezvăluise intenţiile, comandamentul român nu a apreciat corect situaţia, trimiţând întăririle către centrele 1-5. În acest timp, centrele 6-8, apărate de trupe din Regimentul 79 Slobozia – câte o companie pentru fiecare centru şi tot câte o companie pentru fiecare spaţiu intermediar dintre două centre – sunt atacate de cele patru regimente ale Diviziei a 4-a Preslav. Centrul numărul 11 este de atacat de două regimente ale Diviziei 1 Sofia.
O parte din tunurile româneşti din sectoarele atacate au fost scaose din luptă de bombardamentul artileriei bulgare, iar restul au înhămat şi s-au retras. Singura grupare de artilerie care a acţionat în ajutorul centrelor 6-9 este un divizion de obuziere de 105 mm, trimis în ultima clipă de comandantul Turtucaiei pentru a întări sectorul Daidâr. Tirul precis al acestuia, împreună cu mitralierele şi focurile celorlalte arme de infanterie ale apărătorilor centrelor fac un adevărat carnagiu în rândurile atacatorilor, reuşind să blocheze elanul trupelor bulgare. Terminând însă muniţia, divizionul de obuziere se retrage. Infanteria română care apără centrele din sectorul atacat este copleşită de numărul atacatorilor, disproporţia de forţe fiind zdrobitoare în favoarea trupelor bulgare: două companii româneşti contra unui regiment bulgar. Deşi încearcă să reziste, trupele româneşti din sectoarele atacate sunt decimate. Un contraatac încercat cu rezervele Regimentului 79 Slobozia este respins, iar conducătorul acestuia, locotenent-colonel Popescu, moare lovit de un glonţ. La ora 12, centrele 6-8 sunt în totalitate în mâna inamicului.
Centrul 11, aflat pe direcţia atacului secundar, dat de cele două regimente din Divizia 1 Sofia, rezistă încă o oră şi jumătate, până ce locotenentul rezervist Titus Axente, comandantul apărătorilor şi sufletul rezistenţei acestui sector este lovit mortal. Mâna de supravieţuitori se retrage, dar cade sub focul celor din Regimentul 80, care veneau din spate în ajutor. Apărătorii centrelor 9-10, ameninţaţi cu încercuirea, se retrag; doar în anexele centrului 9, sublocotenenţii Ion Rotaru şi Cristodor Vasilescu, cu o mână de luptători continuă să reziste, până ce cad străpunşi de baionetele duşmane.
La rândul lor, bulgarii au pierderi foarte mari. În faţa centrului 8, cadavrele atacatorilor stau în mormane.
Situaţia cetăţii Turtucaia, la ora 14.30, cu toată apărarea străpunsă la centru, pe o distanţă foarte mare între centrele 5-11, deşi gravă nu era una disperată.
Bulgarii la rândul lor, epuizaţi de pierderile suferite şi cu unităţile dezorganizate nu mai puteau continua înaintarea. În plus, între aripa dreaptă a Diviziei a 4-a Preslav, situată în dreptul centrelor 8-9 şi aripa stângă a brigăzii aparţinătoare de Divizia 1 Sofia care atacase centrul 11, era un mare gol, pentru care nu mai existau în rezervă trupe care să-l astupe. Un contraatac puternic asupra aripii drepte a Diviziei a 4-a Preslav ar fi putut schimba radical situaţia. Comandamentul român avea la dispoziţie forţele necesare unei astfel de acţiuni: cinci batalioane proaspete sosite ca întăriri de peste Dunăre. Din păcate, generalul Teodorescu nu a sesizat oportunitatea care se ivise, iar ordinele date de comandanţii de sectoare au agravat şi mai mult situaţia trupelor române. Astfel, comandantul sectorului de est, locotenent-colonel Alexandru Marinescu, apreciază situaţia ca pierdută, după căderea centrului 11 şi dă ordin trupelor din centrele 12-15, neangajate în luptă, să părăsească poziţiile şi să se retragă pe linia a III-a de rezistenţă. Retragerea degenerează în panică, oamenii aruncă armele, iar unii dintre ei schimbă direcţia retragerii şi pornesc spre pontoanele de pe Dunăre, pentru a trece pe celălalt mal, fapt pe care unii îl reuşesc. În acest fel, poziţia apărării dinspre est a Turtucaiei, spre Silistra este aproape complet dezorganizată, permiţând trupelor brigăzii din Divizia 1 Sofia să se apropie de linia a III-a de rezistenţă. În acest timp, sectorul de sud, Daidâr, cu centrele 5-9, apărat de Regimentul 79, sucombă sub efortul principal al duşmanului, care atacă zona cu întreaga Divizie a 4-a Preslav, în vreme ce sectorul de vest, Satu Vechi, unde generalul Teodorescu, comandantul Turtucaiei, masase cele mai multe trupe şi artilerie, era neatacat. Abia în după-amiaza zilei de 5 semptembrie este atacat şi sectorul de vest, dar atacul este slab şi este respins. Colonelul Nicolicescu ordonă însă părăsirea centrelor 2, 3 şi 4, considerând că acestea sunt ameninţate dinspre sud, odată cu căderea centrelor 5-9. Trupele române se retrag peste tot, pe linia a III-a de rezistenţă. Se încearcă o serie de contraatacuri, cu trupele proaspete sosite de peste Dunăre, dar în ciuda unor succese iniţiale, aceste contraatacuri nu reuşesc, datorită faptului că trupele au fost băgate în luptă fragmentat şi fără un plan coerent de acţiune.
Ziua de 6 septembrie este ultima zi de rezistenţă a Turtucaiei.

Epilog

Pierderile româneşti s-au cifrat la aproximativ 34.000 de oameni (morţi, răniţi şi dispăruţi), alţi 3.500 de oameni reuşind să iasă spre Silistra din încercuirea realizată de trupele bulgaro-germane, în timp ce aproximativ două mii de ostaşi au scăpat trecând Dunărea spre Olteniţa, înot sau cu ajutorul marinei fluviale române. Pierderile sângeroase ale românilor (morţi şi răniţi) au totalizat 160 de ofiţeri şi 6.000 de soldaţi, în vreme ce 480 de ofiţeri şi 28.000 de soldaţi au ajuns în prizonierat.

Consecinţe

Bătălia de la Turtucaia a fost foarte importantă prin consecinţele sale. În ceea ce priveşte frontul de sud (de pe frontiera româno-bulgară), ea a permis trupelor bulgaro-germane să atace Dobrogea (pe care ulterior au şi ocupat-o). Mult mai grav a fost însă faptul că pe frontul de nord (din Transilvania) ofensiva desfăşurată de trupele române împotriva trupelor germane şi austro-ungare a fost oprită, fiind luate din acest sector şapte divizii care au fost transferate pe frontul de sud. Chiar dacă ulterior şase dintre acestea au revenit pe frontul de nord, oprirea ofensivei din Transilvania a permis, pe de o parte, concentrarea trupelor germane şi austro-ungare, care au putut declanşa o ofensivă care s-a soldat cu împingerea trupelor române pe linia Carpaţilor, şi, pe de altă parte, a permis ulterior invazia Munteniei.

Constantin Argetoianu: Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluţia politică a ţării noastre. (…) Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora ţara le încredinţase soarta ei, aproape fără niciun control. Cu Turtucaia a luat naştere la noi o mentalitate nouă şi se poate zice că, odată cu dezastrul de la Turtucaia, s’a trezit şi opinia noastră publică la conştiinţa datoriilor ei”.

Bibliografie

  • Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
(Visited 729 times, 1 visits today)

6 COMMENTS

  1. eu locuies in chirnogi langa oltenita si de aici se vede perfect turtucai. orasul e frumos dar zona arata deparca a fost un macel.si strabunicul meu a murit in ace lupta

  2. Acolo a luptat si bunicul meu. Printre altele a fost printre cei care au tinut cota 789 Dealu Cosnei. A fost decorat de Regele Ferdinand si redecorat de Carol II.
    Erau acolo si multi ardeleni din „Corpul Voluntarilor Ardeleni, Bucovineni si Legiuni”, care au trecut muntii sa se inroleze.
    Va imaginati cum ar suna azi o chemare la lupta a presedintelui republicii, Basescu, inconjurat de Boc, Eba si Udrea? Si cati ardeleni si bucovineni ar trece muntii defrisati? Nu mai zic de cuvantul „Legiuni” care i-ar speria pe cap-patratii de la putere.
    In aceeasi cheie ne-am putea imagina o chemare la lupta a lui Iliescu&Nastase sau Tariceanu&Adomnitei

    In fine, sa le fie tarana usoara celor cazuti acolo si sa ierte Romania cretinizata si atinsa de fariseism si hotie de astazi

  3. @NASCUT LIBER,Important este urmatorul lucru:Moldoveni sau Olteni sint Romani,iar diviziile care au cistigat batalia,erau ale Romaniei! Cu siguranta ca in respectivele divizii,erau Romani din toate regiunile Romaniei! Se obisnuia,ca daca avea-i domiciliul in Moldova,te recruta si te trimitea in Oltenia si invers! Eu domiciliam undeva in Moldova si am facut armata in Fagaras la u.m.de elita! Sa auzim numai de bine!

  4. „pe linia Marasti,Marasesti Oituz,unde moldovenii cu toate ca erau slab inarmati si echipati,duc o victorie rasunatoare”

    Moldovenii aia faceau parte din regimente precum : 41/53 Jiu sau 42/44 Olt , adica din „riverani” pe malul unor rauri situate asa mai mult in partea de sud-vest a „Moldovei” , parte careia unii mai slab pregatiti o numesc OLTENIA!

  5. Guvernul roman de la Bucuresti se retrage la Iasi,intre timp aproape toata Romania este ocupata de trupele Austro-Ungare Germane si Bulgare,sigura zona Romaneasca neocupata raminind Moldova,frontul stabilinduse pe linia Marasti,Marasesti Oituz,unde moldovenii cu toate ca erau slab inarmati si echipati,duc o victorie rasunatoare impotriva a 40 de divizii germane si conduc la eliberarea intregului teritoriu Rominesc,eliberarea Ungariei de bolsevici,pina a mentine ordinea si linistea in capitala Austro-Ungariei-Viena.Cu alte cuvinte Rominia a facut fata invadatorilor straini o data pe mai multe fronturi si tot in acelasi timp este prima tara din lume care sa luptat cu comunismul bolsevic,fugarindul din Ungaria lui Bella Khun,cel care ataca si distruge 40 de sate romanesti,iar marele patriot Iuliu Maniu,formeaza detasamente romanesti din ramasitele Armatei Imperiului Austro-Ungar si lupta ca ostas in Armata Romana,sub comanda lui trupele romane administreaza si mentin ordinea in orasul Viena.Avem mult mai multe exemple de mindrie nationala,care nu sint recunoscute de vecinii nostri,mai ales maghiarii,care in repetate rinduri au fost ajutati de romani.Sa auzim numai de bine!.

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.