Preliminarii medievale şi drame contemporane în istoria Ucrainei

Mãrginitã de statele recent aderate la Uniunea Europeanã, Rusia în curs de reconstrucţie şi Marea Neagrã cu reverberaţiile lumii orientale, ţara celor mai apuseni dintre slavii de est certificã mai curând validitatea teoriei lui Samuel Huntington cu privire la identitatea sfâşiatã decât proiecţia unui pol de putere de la Atlantic la Vladivostok. Publicul occidental s-a familiarizat cu motivul Poloniei martire, victimã a meschinelor calcule ale marilor puteri, dar vecinii estici ai acesteia au beneficiat în mai multe rânduri de aceleaşi tratamente. Drama ucraineanã nu se circumscrie unei confruntãri ireductibile între prooccidentali şi filoruşi, grefatã pe falia dintre vestul agrar şi naţionalist şi estul industrial, rusofon şi sensibil la mesajul social, oricât ar corespunde o atare imagine simplificãrilor maniheiste cu care opereazã media. Revoluţiile şi conspiraţiile, conducãtorii mesianici şi solidaritãţile de clan nu sunt realitãţi nãscute din dezintegrarea Uniunii Sovietice, deşi chiar şi acest din urmã episod şi-a avut rolul sãu în acutizarea unor tensiuni preexistente. Originile acestora din urmã pot fi identificate încã din timpuri în care Ucraina şi ucrainenii nu intraserã sub aceste denominaţii în conştiinţa publicã şi în care unitatea popoarelor slave, cheia de boltã a logicii panslaviste, era o realitate demonstratã de studiile lingvistice comparative.

Naţiunile slave rãsãritene sunt produse ale marilor migraţii de la începutul Evului Mediu, iar zonele fertile din bazinul Niprului au reprezentat baza de putere pentru prima structurã politicã a acestora, Rusia Kieveanã. Statul kievean este produsul unei Europe în expansiune, a relansãrii schimburilor economice pe artera dintre bizantini şi varegi. Kievul şi Novgorodul devin centre intermediare ale comerţului pontic şi baltic, iar marii cneji sunt profund implicaţi în raporturile de putere de pe continent. Iaroslav cel Înţelept şi Vladimir Monomah încheie alianţe matrimoniale cu regii Franţei şi cu împãraţi ai Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germanã, iar fiicele lor aduc la curţile apusene elemente ale rafinamentului şi protocolului bizantin. Convertirea la creştinismul de rit grec nu a impietat asupra dialogului cu papalitatea, al cãrei arbitraj este solicitat de unii cneji antrenaţi în dispute succesorale.

Caracterul confederativ specific primelor state slave a favorizat afirmarea unor centre de putere în nord-est sau vest, intrate din a doua jumãtate a secolului al XII-lea în lupta pentru supremaţie cu Kievul, primatul acestuia fiind asigurat de calitatea sa de sediu metropolitan. Invazia mongolã, ultima ameninţare majorã la adresa Europei creştine venitã din lumea stepelor, a pus însã capãt existenţei acestui insolit amestec de fragilitate şi grandoare care a fost statul kievean. Capitala  sa nu şi-a mai recâştigat niciodatã rolul de centru politic al lumii ruse, iar protecţia Marelui Han şi afluxul demografic au preliminat ascensiunea cnezatelor din teritoriul care se va numi ulterior Velikorossia.

Şocul impactului mongol a succedat radicalizarea conflictului dintre ortodocşi şi catolici, cu urmãri şi la frontierele nordice ale Rusiei, unde Novgorodul şi Pskovul au avut de înfruntat forţele armate ale cruciaţilor germani şi interesele comercianţilor Hansei. Iniţiativa politicã în vest este preluatã de cnejii de Halici-Volhinia, care oscileazã între tentaţia reconcilierii cu lumea catolicã pe o platformã antimongolã şi pãstrarea unei tradiţii ortodoxe şi a autonomiei instituţionale, în curs de încadrare într-un specific identitar pe cale de cristalizare, care mai aminteau de mãreţia trecutului. Volatilitatea politicã din regiune a inspirat o serie de iniţiative de încorporare a unor teritorii ruse apusene în regatele vecine, prin forţa armelor sau prin intermediul cãsãtoriilor dinastice, dar fãrã consecinţe durabile. Pe acest fond, are loc o relativã detaşare a rutenilor în ansamblul lumii ruse, fapt evidenţiat de diferenţierile semantice prezente în scrierile medievale. Implicarea acestora într-un nou proiect politic s-a datorat încorporãrii lor progresive în Marele Ducat al Lituaniei, forţa care avea sã dispute Moscovei poziţia de centru al unificãrii cnezatelor ruseşti, iar stãpânirea ducilor de la Vilnius a pãrut boierilor ruteni mai acceptabilã decât cea a tãtarilor sau a supuşilor moscoviţi ai acestora.

Din a doua jumãtate a secolului al XIV-lea, moscoviţii şi rutenii sunt încadraţi în structuri statale rivale, dar afinitãţile confesionale genereazã cãutarea unor cãi de integrare. Formarea Uniunii Polono-Lituaniene a pus în cauzã apartenenţa confesionalã a elitei sociale a rutenilor, zonele care compun în prezent Ucraina şi Belarus fiind guvernate nominal de un suveran catolic, asistat de un establishment socialpolitic perceput ca ostil. Loialitatea boierimii, tentatã de implicarea în acte de rebeliune, a putut fi obţinutã graţie emiterii unor documente privilegiale care le garantau liberul exerciţiu al credinţei ortodoxe şi menţinerea imunitãţilor administrative. Încadrarea rutenilor în commonwealthul polono-lituanian a preliminat o a doua racordare a regiunii la dinamica europeanã, fãrã a anula afinitãţile cu lumea rusã din proximitate. Locuitorii ortodocşi ai regatelor catolice din est, rutenii şi românii, fac obiectul interesului Sfântului Scaun, preocupat de restaurarea unitãţii creştine ca premisã a cruciadei târzii. Dacã ambiţiosul proiect al unirii religioase de la Florenţa nu s-a concretizat datoritã opoziţiei concertate a factorilor de putere locali, catolici şi ortodocşi, şi a implicãrii, mai curând episodice, a puterii de stat, conceptele pe care le-a pus în circulaţie au servit drept incubator al iniţiativelor similare, concretizate un secol şi jumãtate mai târziu prin cunoscuta Uniune de la Brest, de aceastã datã circumscrise cadrului regional ucrainean şi belarus şi reformei catolice posttridentine. Respingerea unirii florentine de cãtre Marele Cneaz şi ierarhia ecleziasticã moscovitã a amplificat în duratã lungã dimensiunile faliei dintre spaţiul politic şi cultural de expresie rusã. De acum, identitatea moscovitã şi mai târziu cea velico-rusã se vor fundamenta pe discursul antiuniat, pe afirmarea puritãţii şi adevãrului credinţei ruse, a cãrei expresie politicã va deveni loialitatea faţã de ţar, succesorul autocraţilor bizantini şi implicit al împãraţilor romani. Elaborarea acestui discurs este un proces de duratã, recognoscibil la nivelul cronisticii ruse şi al simbolisticii puterii. El coincide cu conturarea unei alte identitãţi etnice şi confesionale, aşanumita gens sau natio Ruthenica, care amalgameazã fidelitatea faţã de credinţa ortodoxã, ajunsã la slavi prin predicile Sfântului Apostol Andrei, loialitatea faţã de libertãţile tradiţionale ale Kievului şi loialitatea faţã de suveranii Iageloni.

Esenţialã în promovarea acestor valori a fost translaţia pe care cnezatele din Rusia Roşie au realizat-o odatã cu Uniunea de la Lublin, când acestea devin posesiuni ale Coroanei Poloniei. Istoricii polonezi au insistat asupra toleranţei şi respectului pentru diversitatea etnicã şi de credinţã care a guvernat raporturile social-politice din Polonia medievalã şi premodernã, în contrast cu convulsiile din Occidentul divizat de rãzboaiele religioase. Imaginea corespunde doar în parte adevãrului istoric, în sensul cã instituţiile centrale ale statului şi ale bisericii catolice nu au dispus de capacitãţile necesare promovãrii unei politici de centralizare sau asimilare a strãinilor. Ascensiunea la demnitãţile publice, captivantã pentru descendenţii familiilor princiare de origine ruteanã, contactele cotidiene cu omologii lor polonezi şi mai ales atracţia exercitatã de paradigmele culturii renascentiste şi de libertãţile şleahtei erau tot atâţia factori favorizanţi pentru asimilare. Polonizarea a avut efecte mai profunde în Galiţia, unde au putut fi documentate şi colonizãri de populaţie alogenã, mai ales în zonele urbane. Integrarea aproape obiectivã a elitei în cadrele societãţii poloneze a coincis cu o epocã de relativã prosperitate, marcatã de dezvoltarea centrelor comerciale şi revalorificarea unor zone din vechiul no man’s land al stepelor nord-pontice.

Dezvoltarea economicã a alimentat şi ea clivajul social dintre suprastructurã şi majoritatea pauperã, care perpetua mentalitãţi rurale şi o fidelitate indestructibilã faţã de riturile bisericii ruse. Circumstanţele politice şi militare de la finele secolului al XVI-lea au favorizat individualizarea în cadrul acestei majoritãţi a unor categorii intermediare, susceptibile de a lua locul vechilor elite cneziale, comunitãţile de comercianţi şi artizani ortodocşi, structurate în paradigmele protestantismului polonez, şi mai ales cazacii zaporojeni. Formarea acestei comunitãţi, amestec de insurgenţã popularã şi brigandaj, de rudimente democratice şi solidaritãţi militare, s-a aflat la originea unei noi crize în istoria Ucrainei, cu acelaşi amestec de grandoare şi decãdere. Revolta condusã de Bohdan Hmielniţki, începutã ca un nou episod al conflictelor, endemice în prima jumãtate a secolului al XVII-lea, dintre cazaci şi autoritãţile regale de frontierã, a escaladat la nivelul unui rãzboi civil, catalizând tensiunile sociale şi confesionale. Sub steagurile hatmanului zaporojan s-au raliat categoriile servile victime ale noilor relaţii economice, clerici ostili unirii de la Brest, mici nobili ruinaţi. Succesul secesiunii cãzãceşti, lipsitã de obiective politice şi sociale coerente şi apelând rând pe rând la inamicii tradiţionali ai statului, relevã în ultimã instanţã vulnerabilitãţile construcţiei politice polono-lituaniene, intratã de acum în epoca imortalizatã în plan literar de romanele lui Henryk Sienkiewicz. Din perspectiva ucraineanã, succesiunea evenimentelor relevã deficienţele funcţionale ale propriului model societal edificat pe durata a douã secole. În seria victimelor violenţelor populare se regãsesc nu doar exponenţi ai şleahtei poloneze şi ai clerului catolic, dar şi populaţia târgurilor, în mare parte de origine evreiascã sau armeanã, împreunã cu elementele moderate ale cãzãcimii, susceptibile de afinitãţi polonofile, traume cu impact în duratã lungã asupra mentalului colectiv al comunitãţilor implicate. Marele beneficiar al noii situaţii politice a fost Moscova dinastiei Romanov, care a ştiut sã profite de incoerenţa conduitei politice a noii puteri de la Pragurile Niprului prin activarea solidaritãţii ortodoxe. Tratatul de la Pereiaslav din ianuarie 1654, care proclama unirea Ucrainei cu Rusia, sub forma unui parteneriat garantat de suveranul comun, însemna reunificarea pãmânturilor ruseşti, dar nu în succesiunea tradiţiei cosmopolite şi aproape libertariene a Kievului, ci în tiparele autocraţiei afirmate dupã Vremurile Tulburi. Stãpânirea rusã a devenit repede mai greu de tolerat pentru atamanii obişnuiţi cu democraţia nobiliarã a Poloniei sarmatiste, iar conflictele între diversele facţiuni au transformat Ucraina în teatrul unor rãzboaie civile vreme de patru decenii. Eroii baladelor populare precum Ivan Bohun sau Ivan Sirko, celebrul ataman decapitat, schimbã frecvent tabãra, luptând când de partea Poloniei, când alãturi de voievozii moscoviţi, iar oameni politici precum Ivan Vihovski sau Petro Doroşenko propun cãi de salvare parţialã a vechii autonomii a ţãrii, fie prin intrarea rutenilor într-o nouã uniune cu Polonia şi Lituania, proiect ce a cãpãtat şi o dimensiune juridicã prin Tratatul de la Hadziaci (1658), fie prin transformarea Ucrainei într-o zonã neutrã, sub protectoratul sultanului. Ultima tentativã de redobândire a independenţei, legatã de personalitatea hatmanului Ivan Mazepa, s-a sfârşit printr-un nou dezastru, odatã cu înfrângerea aliaţilor sãi suedezi la Poltava. Ucraina dintre Nipru şi Bug prelimina destinul Poloniei şi sfârşea prin a fi anexatã de noua putere a Nordului, care va implementa aici propriul sistem social-economic, bazat pe anihilarea oricãrei forme de opoziţie şi pe legea de fier a şerbiei. Ecaterina a II-a, Semiramida lui Voltaire, avea sã punã capãt existenţei instituţiei hãtmãniei ucrainene, care oricum devenise un oficiu formal în cadrul birocraţiei imperiale ruse.

Centralismul administrativ şi încercãrile de rusificare nu au anihilat specificul etnic şi solidaritãţile comunitare nici în Ucraina, unde entuziasmul pentru tradiţia culturalã şi istoricã specifice romantismului şi-au gãsit expresia în operele paradigmatice ale lui Taras Shevcenko sau Mihailo Hruşevski. Fãrã a face analogii atemporale improprii spiritului critic, constatãm totuşi persistenţa unei extraordinare fragmentãri a societãţii ucrainene, de naturã sã perpetueze indecizia cu privire la orice opţiune majorã. Colapsul puterii dominante, indiferent cã era vorba de Rusia ţaristã, de Monarhia Austro-Ungarã sau de Uniunea Sovieticã, a oferit prilejul de manifestare a facţionismului tradiţional, care a degenerat de cele mai multe ori în confruntãri violente. Rãzboiul civil început odatã cu Revoluţia Bolşevicã a însemnat o nouã fazã de interdevorare a forţelor interne în Ucraina, unde unitãţile private ale hatmanilor se confruntã cu naţionaliştii greco-catolici din Galiţia, dar şi cu Gãrzile Roşii sau cu forţele anarhiste ale lui Nestor Mahno.

Al Doilea Rãzboi Mondial a determinat noi confruntãri între cei care vedeau în colaborarea cu Germania nazistã o cale de eliberare, naţionaliştii lui Stepan Bandera, opuşi deopotrivã naziştilor şi comuniştilor şi susţinãtorii puterii sovietice, care fãcuse de altfel în anii ’30 o durã demonstraţie de forţã cu ocazia colectivizãrii forţate. Ultimul deceniu a transferat cadrul disputelor de pe câmpul de luptã în arena politicã, deşi tentaţia revoluţionarã şi apelul la mase mai stãruie în mentalul public. Perpetuarea incertitudinilor cu privire la propria identitate inspirã, alãturi de tradiţionalele resentimente antimoscovite, şi tendinţe de anihilare a minoritãţilor etnice din vest şi sud.

Ecuaţia politicã ucraineanã, rãmasã în captivitatea antinomiei dostoievskiene Rusia-Europa, nu va fi tranşatã probabil nici de frecventele confruntãri electorale, nici de vreo nouã revoluţie de o iarnã. Soluţia poate rezida ca de atâtea ori în istoria trecutã sau mai recentã a regiunii în competiţia economicã şi politicã, între proiectul de modernizare a Rusiei iniţiat şi de aceastã datã de birocraţia de la Sankt Petersburg şi viabilitatea construcţiei europene.

Nota FN: Bucovina de Nord Pamãnt Romãnesc! Bugeac Pamãnt Romãnesc!

articol dupa Florian Dumitru Soporan

sursa: Revista Tribuna, Cluj