„Pe Eminescu îl citim mereu, pentru bucuria spiritului nostru”

„Pe Eminescu îl citim mereu, pentru bucuria spiritului nostru”

by -
0 367

Interviu cu criticul și istoricul literar Eugen Simion, președintele Secției de literatură și filologie a Academiei Române, realizat de Daniela Șontică pentru Ziarul Lumina.

—————————————————————————————–

Stimate domnule profesor Eugen Simion, v-ați ocupat ani mulți de marele proiect al facsimilării caietelor eminesciene. Ce a mai rămas de studiat din opera lui? 

Da, m-am ocupat, și cred că am reușit. Ideea acestui proiect – țin să precizez încă o dată – aparține filosofului Constantin Noica. A încercat prin anii ’70-’80 s-o ducă la capăt, dar n-a reușit. A făcut zeci de memorii, a ținut cuvântări prin centrele universitare, doar-doar va reuși să determine – cum zice el – „nemernicia românească” să iasă din inerția ei. Prin 1981 mi-a trimis o scrisoare prin care mă anunța că, dezamăgit și convins că regimul politic de atunci nu-l agreează (și avea toată dreptatea!), se retrage din această cursă (aceea, desigur, de a facsimila manuscrisele lui Eminescu) și, surprinzător, îmi lasă mie această misie. Zic „surprinzător” pentru că eu nu eram unul dintre elevii săi apropiați. Eram doar, ceea ce sunt și azi, un critic literar interesat de creația din interiorul scriiturii sale filosofice. Am rătăcit multă vreme această scrisoare. Am regăsit-o acum câțiva ani și am publicat-o în prefața la „Manuscrise” (vol. I, ed. a II-a). Vă spun toate acestea pentru că, după ce Academia Română a reușit să publice în 38 de volume cele 14.000 de pagini rămase de la Eminescu, în loc să se întâmple ceea ce aștepta să se întâmple Noica în comunitatea intelectuală românească, și anume, o trezire a conștiinței naționale, o mare emulație spirituală!, s-a petrecut ­altceva: un denunț la DNA! Mă opresc aici… Restul este ceea ce denunța filosoful Constantin Noica: o dovadă că „nemernicia românească” nu obosește și nu se rușinează deloc…

Revin acum la întrebarea dumneavoastră: ce mai este de studiat din opera lui Eminescu? Aș fi înclinat să vă răspund prompt: totul! Nu mă refer la biografia poetului, nici la descrierea operei sale în totalitate, nici la faptul că unele interpretări critice s-au învechit și că altele sunt scrise fie de zelatorii, fie, mai ales după 1990, de delatorii lui Eminescu. Ce s-a făcut până acum, la acest etaj al problemei, s-a făcut, în esență, bine. George Călinescu a scris ceea ce a scris despre viața și opera lui Eminescu, ediția a II-a din „Opera lui Eminescu” este o capodoperă a criticii literare românești. Perpessicius a pregătit din 1933 până la moartea lui, în 1971, ediția poeziilor și a prozei sale. Au venit apoi alți istorici literari și au continuat munca lui benedictină. Știu ce spun pentru că am lucrat cu el câțiva ani în „Colectivul Eminescu” al Academiei Române. Vremuri îndepărtate, vremuri minunate, de neuitat pentru mine. Eram în acel timp un tânăr șomer, convins că trebuie să fac critică și istorie literară orice ar fi. Și a fost…

Ce-ar mai fi de făcut? Cu facsimilele manuscriselor în față, tinerii eminescologi să verifice și, acolo unde este necesar, să îndrepte lecțiunile aproximate din poeme. Perpessicius stătea o săptămână cu o pagină în față pentru a descifra grafia lui Eminescu! Remarc faptul că, deși facsimilele au apărut de zece ani, nici un tânăr eminescolog nu s-a grăbit să înceapă o nouă ediție a operei. Ei discută, în schimb, dacă Maiorescu l-a omorât sau nu (unii dintre ei cred că da…) pe Eminescu. Trăim vremuri absurde, stimată Daniela Șontică. „S-a întors mașina lumii”, cum prevedea chiar poetul. Această întoarcere îl atinge, acum, chiar pe el. Mai este ceva de făcut. Ceva, după mine, esențial: reinterpretarea poeziei sale. ­După Maiorescu, Ibrăileanu, G. Călinescu, Perpessicius, Tudor Vianu și atâția alți critici eminenți, poezia lui Eminescu nu și-a epuizat sensurile, semnificațiile, simbolurile de profunzime. Și este bine că este așa. Marea poezie rămâne, după o vorbă cunoscută, deschisă, inepuizabilă, gata să primească noile sen­si­bilități estetice ale timpului. Iată ce trebuie să încerce generația tânără de azi și, evident, generațiile critice de mâine.

Ce anume din opera și viața marelui poet ne face să îl vedem ca pe o figură mitică a culturii noastre? 

Poezia lui, dar și, aș zice, angajamentul lui moral și ideologic. Viața și poezia sa au intrat, fuzionând și completându-se reciproc, într-un mit. Mitul creatorului național. Ne regăsim în el cu ceea ce avem, probabil, mai bun în noi. Cei care îi contestă acest fapt nu știu ce spun. Sau nu știu să citească. Sau, pur și simplu, se află în treabă, ne țin de vorbă. Eminescu este un mare poet și biografia lui – dramatică, în fond – este creată în bună parte de opera lui. Așa se nasc miturile într-o cultură.

De ce se străduiesc unii să-l demitizeze?

Mă întreb și eu. Și nu de azi, de ieri. Îmi amintesc că prin anii ’90 a apărut un număr din „Dilema” unde Eminescu era denunțat ca „un poet prăfuit din secolul al 19-lea”, „un prozator nul” și, cam tot atunci, un critic reputat l-a numit „un protolegionar”. Îți vine să zici: cum vrei să faci mare cultură, cultură performantă, universală, dacă fiecare generație trebuie să repare ceea ce a distrus cu iresponsabilitate generația anterioară? M-am întrebat și altădată: suntem condamnați să fim, până la sfârșitul istoriei, adamici? Să luăm, de fiecare dată, totul de la început? Noroc că nu toți românii dilematici gândesc așa.

Eminescu a înnoit, după cum știm, limbajul poetic, turnând într-o formă nouă limba română. Astăzi, exprimarea în spațiul public lasă de dorit, se pare că înregistrăm o sărăcire și un regres. Ce ar spune Eminescu despre acest fenomen? 

Românii, în special românii politicieni, vorbesc dialectul „romglez”. Vor să-și arate, în acest fel, cultura, europenismul, poziția lor globalistă. Ce tristețe, Nene Iancule! Ce pacoste pe noi această meteahnă! Limba este elementul esențial al identității noastre. Este o limbă bogată, productivă, expresivă, în stare să exprime subtilitățile unei idei și complexitatea psihologică și spirituală a unui individ. Arată-mi cum vorbești, ca să-ți spun cine ești. Iată o propoziție corectă. Un fenomen ciudat în societatea noastră postmodernă: resuscitarea „chirițismului” în limbă și în „manere”. Din nou: ce tristețe pe noi și pe frumoasa limbă română, Nene Iancule. Ce zici dumneata, numit și „Moș Virgulă”, de această situațiune? Că eu zic de rău…

În ultimii ani mai sunt atrași studenții și doctoranzii spre cercetarea poeziei lui Mihai Eminescu?

Din ce în ce mai puțin. Dar să nu ne pierdem speranța. Oricând interesul pentru un mare poet poate reînvia. Deocamdată critica literară, cum v-am spus, se ocupă de altceva. Studenții, cercetătorii tineri trebuie să-și caute alte modele spirituale.

De unde ar fi potrivit să înceapă un tânăr să citească opera marelui nostru poet? 

Să înceapă de unde dorește și cu ceea ce dorește. Cu poezia erotică sau cu poemele metafizice („Scrisorile”), cu „Rugăciunea unui dac” ori cu „Odă în metru antic”. Dacă i-aș da o povață, aș spune că trebuie să citească prima oară toată poezia la 18 ani, a doua oară la 40 de ani și a treia oară la senectute. Lectură minimă, absolut necesară. În realitate, pe Eminescu îl consultăm, îl citim mereu, pentru bucuria spiritului nostru. Când eram de 18 ani am citit, evident, „Luceafărul” și elegiile lui erotice (splendide!), la 40 de ani am recitit „Scrisorile”, iar acum citesc din când în când fragmente din „Mureșanu” și celelalte poeme ideologic-metafizice, recitesc „Rugăciunea unui dac”, o rugăciune transformată într-un blestem teribil adresat neamului său!, recitesc „Magul călător prin stele”, unde descopăr, totdeauna, nuanțe noi ale discursului naturist eminescian. În concluzie: de oriunde ar începe, lectorul tânăr ajunge totdeauna unde trebuie în cazul poeziei lui Eminescu. Și, sigur, ca Sisif va relua totul de la capăt. Cu bucuria spiritului, nu cu sentimentul condiției sale nefericite în lume.

Ce pot învăța tinerii de azi din articolele de presă ale lui Eminescu, ce este actual în ideile lui?

Pot învăța multe despre epoca lui Eminescu, despre lupta lui cu „roșii” (bizantinii) și mai ales pot învăța ceva esențial despre gândirea lui organicistă și devotamentul său mistic pentru lumea românească. Teoria lui contra fantasmagoriilor împrumutate din alte părți este, de­sigur, discutabilă. Așa-zisul său „națio­nalism” (repudiat, azi, de partizanii globalismului) este, însă, în spiritul veacului al 19-lea, un concept frecvent pozitiv. Veacul națiunilor, veacul romantismului. „A fi național cu fața spre universalitate”, cum zice Maiorescu, este ideea majoră a secolului. Eminescu se ține de ea și o ­înnobilează cu geniul să lingvistic și metafizic.

Se mai pot afla lucruri neștiute despre biografia lui? 

Nu-mi dau seama. N-am semne. „Cotorologii” – cum le spunea, în deriziune, G. Călinescu – au scotocit peste tot. Dar în istorie putem avea surprize. Așa că dați-mi voie să nu vă răspund. Ce știu este că biografia lui Eminescu poate fi oricând rescrisă.

(Visited 105 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.