Nicolae Bălcescu – călugăr și soldat

Nicolae Bălcescu – călugăr și soldat

by -
0 975

Dacă prezenţa lui Kogălniceanu în istoria literaturii române nu se explică prin intermitenta sa activitate de prozator ori dramaturg, ci prin modul în care el a influenţat literatura română, prezenţa lui Bălcescu în acelaşi context ascultă de altă dinamică: fără să fi scris literatură propriu-zisă, fără a fi meditat la sensul actului creator, fără să fi fost participant la mişcarea literară a epocii, Bălcescu intră în literatura română ca personaj, ca prezenţă literară; întruchipînd, prin propria sa existenţă, idealurile paşoptismului la modul eroic, Bălcescu a devenit referinţă naţională. Nu a fost literar, ci mai degrabă subiect de literatură, cu destin exemplar, construit pe modelul sacrificiului individual.

Atunci cînd un tînăr strălucit şi fascinant, cum a fost Bălcescu, se sacrifică fără şovăială sub ochii celorlalţi, el se transformă aproape obligatoriu în punct de plecare al unui mit. „Mitul Bălcescu” a luat naştere de îndată ce autorul s-a sfîrşit departe de ţară, la vîrsta cristică de 33 de ani. Iar literatura provocată de insolita sa trecere prin cultura noastră avea să se materializeze mai întîi printr-o pletoră de poezii scrise de prieteni (Bolintineanu, Bolliac, Alecsandri etc.), apoi în opere compuse de autori romantici care nu-l cunoscuseră personal (Eminescu), în fine – în scrieri tardive, pînă spre a doua jumătate a secolului XX.

Unicitatea lui Bălcescu în romantismul românesc decurge din aceea că, pentru noi, existenţa lui a devenit mai importantă decît opera, în cadrul unui veritabil act romantic total, ne pasionează nu atît fragmentele lăsate de un istoric ce n-a putut ajunge la dezvoltare completă, cît modul special în care acest istoric şi-a trăit viaţa. Nu întîmplător mai unitară şi cea mai valoroasă parte a operei lui Bălcescu (la fel ca şi a altor paşoptişti) o reprezintă corespondenţa personală, seismograf scriptic formidabil, notînd mişcările sufletului unui personaj situat în afara tiparului comun, scrisori ce compun un soi de roman indirect, ataşant şi cu final tragic.

Nimic nu părea să indice că Nicu Bălcescu, bunul prieten al lui Ion Ghica, ar fi fost sortit unui destin excepţional. Născut la 1819, în familia unui boier de a doua categorie, urmează cursurile Colegiului Sfîntul Sava, se entuziasmează de idealurile proprii generaţiei, se înrolează în armata română incipientă, studiază mai tîrziu în Franţa: traseu tipic de paşoptist muntean. Preeminenţa lui se schiţează doar atunci cînd, paralel cu studiul stăruitor, trece la acţiunea directă şi se implică într-un complot politic riscant, aşa cum nici unul dintre colegii săi nu avusese îndrăzneala să facă. De acum încolo, încearcă să-şi pună de acord ideile cu comportamentul de fiecare zi, după o etică proprie. Nu-i de mirare că va juca un rol de prim plan în Guvernul Provizoriu instalat în lunile Revoluţiei de la 1848, că va urmări apoi idealul căruia i se consacrase acţionînd în Transilvania, unde vede prăbuşindu-se o a doua revoluţie; că se va refugia la Paris, după spulberarea tuturor speranţelor. şi-a asumat conştient destinul de martir încă de la vîrsta de 21 de ani, cînd s-a asociat cu Mitiţă Filipescu la complotul eşuat, şi, din înfrîngere în înfrîngere, a ajuns senin la punctul cel mai dureros al exilului, la moartea în Sicilia, „singur şi necunoscut”, cum stă scris astăzi pe placa memorială de pe faţada Hotelului Alla Trinacria din Palermo. Era la finele anului 1852. Revoluţia fusese, aparent, zdrobită definitiv în toată Europa. Stingîndu-se de ftizie în Italia, Bălcescu nu şi-a închipuit probabil nici în cele mai aprinse visuri ale sale că, peste doar cîţiva ani, Principatele Române aveau să ajungă la starea pe care el le-o dorise, că delegaţia oficială a Domnitorului şi a Guvernului României unite avea să-i caute, febril şi inutil, rămăşiţele pămînteşti, pentru a fi reînhumate cu pompă în ţară.

Cifrul personalităţii lui Bălcescu îl reprezintă, cred, spiritul monahal cu care istoricul s-a identificat complet, convins tot mai mult că posedă o misiune specială încredinţată de Divinitate. Spiritul său religios-romantic a văzut în istorie (ca şi Michelet, interpret al lui Hegel) o neîncetată evoluţie, uneori sinuoasă, dar al cărei sens este clar – instaurarea pe pămînt a dumnezeirii. Rostogolirea aparent haotică de evenimente tragice ascunde o unică semnificaţie, victoria finală a Spiritului. Istoria ar fi „acea mişcare providenţială care tîrăşte pe naţia română, împreună cu toată omenirea, pe calea nemărginită a unei dezvoltări progresive, regulate, către ţinta prea înaltă ce Dumnezeu ne ascunde şi unde el ne aşteaptă” (Mersul revoluţiei în istoria românilor).
Din această premisă comun-romantică, Bălcescu extrage însă o concluzie proprie: în imediat, dumnezeirea se identifică cu ideea de Patrie, cu ideea unei viitoare Românii independente formate în hotarele vechii Dacii. Lansat pe panta acestui raţionament, autorul trage concluzia ce se impune: îşi va consacra viaţa Patriei române, angajîndu-se în această misiune cu fervoarea neofitului care intră la mînăstire. Văzînd în patrie o entitate mistică, Bălcescu, pornit pe un drum fără întoarcere, devine slujitorul ei necondiţionat. Viaţa sa devine cea a unui soldat-călugăr. Dă la o parte tentaţiile lumeşti, şterge din planul său existenţial instanţele parazitare, precum cariera, averea ori căsătoria, consacrîndu-se propriei sale religii, cu fervoare totală. în generaţia romantică, paşoptistă, Bălcescu a reprezentat singurul exemplu de asemenea comportament.

Istoricul a avut intuitiv, aplecarea spre explicaţia divină a istoriei, spre motivarea spirituală a desfăşurării ei – şi asta în ciuda faptului că motivaţiile materiale, chiar strict economice, l-au preocupat în mod deosebit (vezi Question économique des Principautés Danubiennes); pentru el, explicaţia ultimă, divină, are mai multă forţă decît explicaţiile materiale şi parţiale. A fost convins că România beneficiază de un destin înalt, decis de însăşi mîna Providenţei:
„Românii îşi păstrară naţionalitatea lor. O mînă providenţială priveghiă asupră-le şi îi strecură minunat din toate primejdiile. Aceasta ne va aduce să credem că o naţie, care în mijlocul atîtor nevoi şi-a păstrat naţionalitatea ei în curgere de optsprezece veacuri, nu mai poate pieri” (Cuvînt preliminar despre izvoarele istoriei românilor).

Modelul uman al unui asemenea călugăr-soldat, gata de jertfă, s-a aflat bine instalat în conştiinţa istoricului nostru. Cînd îşi va mărturisi, pe ocolite, propriul program de viaţă, Bălcescu o va face indirect, schiţînd – în cîteva rînduri memorabile – portretul lui Tudor Vladimirescu, primul revoluţionar modern român, în care istoricul îşi surprinde fără îndoială autoportretul.
„Vladimirescu, care avu norocirea d-a purta glasul în numele poporului şi a personifica deşteptarea lui, avu încă norocirea d-a-şi da viaţa pentru credinţa sa şi d-a fi ucis d-aceşti fanarioţi pe carii şi dupe moarte-i umbra lui urmează a-i mătura din ţară. Căci revoluţia nu moare cu dînsul” (Mersul revoluţiei în istoria românilor).

Identificarea Patriei cu Divinitatea dobîndeşte în conştiinţa autorului asemenea evidenţă, încît identificarea istoriei României cu un fel de Biblie, cu un fel de „carte sfîntă”, decurge în chip natural. Nu ne mai mirăm că principala sa scriere istorică, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, începe cu cuvintele: „Deschid sfînta carte a neamului nostru unde se află înscrise…” Cît priveşte definiţia, statutul şi întinderea acestei patrii visate, Bălcescu – spre deosebire de mulţi contemporani ai săi – n-a avut vreo îndoială: România (aşa o va numi mereu) e ţara compusă din cele trei provincii istorice, coincizînd cu hotarele vechii Dacii. în mintea lui Bălcescu, condiţia europeană a acestei ţări pare un dat natural, analizele pe care el le închină situaţiei de la noi pleacă întotdeauna de la situaţia din principalele ţări europene (Franţa, Prusia, Anglia), socotind că problemele României se pot rezolva doar în context european.

Tot astfel cum istoricului Jules Michelet i s-a închinat un capitol distinct în oricare tratat de istorie a literaturii franceze, şi Nicolae Bălcescu a dobîndit, în mod natural, acelaşi privilegiu. Nu atît pentru calităţile pur literare ale stilului său (cum e cazul lui Michelet), cît pentru modul în care a reuşit să transforme patriotismul în stil de existenţă şi, în cele din urmă, în stil scriptic pur şi simplu. Asemenea concordanţă perfectă între ideile profesate de gînditor şi modul în care acesta şi-a dus existenţa mai poate fi întîlnit, în romantismul nostru, doar în cazul lui Eminescu. Pe măsură ce anii au trecut peste acel noiembrie 1852, cînd istoricul se stingea la Palermo părăsit de toţi, mitul şi personajul literar Bălcescu aveau să pună în umbră existenţa terestră reală a lui Nicolae Bălcescu, conferindu-i celui ce propovăduise martirajul statutul de martir oficial al naţiunii române, cu toate consecinţele culturale ce decurg de aici. Iar cea mai evidentă dintre ele o reprezintă semnul hiperbolic sub care, pînă şi astăzi, după un secol şi jumătate, îl contemplăm pe autor.

dupa Mihai Zamfir

http://www.romlit.ro

(Visited 187 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.