Să ne „croim” altă soartă!

Privim inapoi la cei 22 de ani trecuti si in buna parte irositi si macar acum, in ceasul al doisprezecelea, ar trebui sa ne intrebam unde si de ce s-a gresit! A avut loc atunci, la sfârsitul celui de-al noualea deceniu al veacului trecut, o mare rasturnare. Posibilitatea care n-a existat cu patru decenii mai inainte, când marile puteri anglo-saxone n-au avut energia si chiar puterea de a impune celui de-al treilea partener dintre invingatorii celui de-al Doilea Razboi Mondial respectarea Cartii Atlantice pe care o proclamasera, acum a fiintat! Ar fi fost posibil sa se redeschida contenciosul problematic si sa se dea alte si noi si mai ales drepte solutii. Pentru unii, un astfel de lucru s-a realizat, dar numai pentru unii si n-a fost cazul nostru!

Mult dezbatuta si de unii atât de nedrept contestata ridicare a natiunii române prin care s-a pus capat unui regim de dictatura in decembrie 1989 a avut loc si poate desfasurarea ei nu ne-a satisfacut pe deplin si nici n-a implinit toate asteptarile unor puteri din afara. Poate unele planuri au fost dejucate prin desfasurarea evenimentelor, dupa cum nu provocarile din afara in toate sensurile s-au impus dominant. Rezultantele au fost diferite de cele asteptate si pentru noi, dar si pentru unii din afara.

O cucerire certa – in limitele nou dominantei „corectitudini politice“! – a fost recâstigarea libertatii individuale si a posibilitatii de a ne exprima opiniile, dar, pe de alta parte, ca tara am pierdut neatârnarea noastra, dreptul de a decide in probleme cruciale. Fara indoiala, este vorba de un proces la scara mondiala sau cel putin europeana, dar el ar trebui sa rezulte din consultari, dezbateri, concesii reciproce, ceea ce uneori a avut loc, când cei in cauza au stiut sa-si impuna dorinta si vointa – cazul Poloniei, intre altele – dar alteori n-a fost vorba decât de o constrângere sau de o acceptare sub presiune, chiar când se afisa un surâs pe buze….

Mai grav, ne-am oferit cu mâinile legate, acceptându-ne soarta ca mieii dusi la sacrificare! Dar la aceasta s-a adaugat o componenta si mai grava. N-am fost in stare ca prin selectia naturala a alegerilor sa deosebim grâul de neghina si am cultivat mai ales neghina! Unde ne sunt barbatii politici de felul celor care au construit si aparat o Românie si n-au avut ca prima grija propria lor stare materiala? Câti dintre oamenii de valoare ai acestei tari apartin clasei politice si care este procentajul celor putini aflati in aceasta situatie fata de ceilalti?

Mai grava, pe lânga lipsa de competenta la foarte multi, este lipsa de corectitudine. Coruptia, foloasele necuvenite, fraudele, totdeauna existente intr-un fel sau altul, n-au avut niciodata proportiile atinse astazi la scara nationala. Tara vedem unde a ajuns, spitalele se inchid, scoli se inchid, salariatii si pensionarii si-au vazut restrânse salariile si pensiile, dar, paradoxal, in ceea ce priveste cei ce fac politica, ne intrebam care este starea materiala a celor mai multi astazi, in comparatie cu cea pe care o detineau când s-au angajat in atare activitate?!

Dar revenind la starea tarii, constatam o teribila saracire a averii ei. A avut loc un mare jaf, ale carui proportii n-au mai fost niciodata atinse. La rasturnarea dictaturii, visteria era dotata cu câteva miliarde de dolari, datorii nu existau, este drept ca economia nu se infatisa corespunzator. Dar industria nu era o „gramada de fier vechi“. Ea avea componente competitive la scara mondiala si situatia unitatilor afectate de o neinlocuire corespunzatoare a aparaturii lor de catre regimul lui Ceausescu putea fi indreptata prin investitii proprii sau prin colaborare, in conditii favorabile si demne, cu investitori straini.

In agricultura, s-a acceptat daca nu incurajat, distrugerea unei intinse retele de irigatii si a atâtea gospodarii colective, care ar fi putut fi transformate in societati pe actiuni, au fost nimicite. Modalitatile de restituire a bunurilor pe nedrept insusite de regimul comunist si asa-numita privatizare au oferit un teren propice marelui jaf. Ma intreb, daca am face astazi recensamântul acestor bunuri, câte vom constata ca se gasesc in mâinile fostilor detinatori sau a urmasilor lor si câte au fost folosite ca, in schimbul unor preturi de nimic, sa ajunga in mâinile unor noi latifundiari? Si câti urmasi fictivi sunt astazi beneficiari ai unei averi necuvenite cu complicitatea unora sau altora dintre autoritati? Un control onest al restituirii in foarte multe localitati ar demonstra jaful la scara nationala, inlesnit de altfel printr-o legislatie parca facuta spre a inlesni acest lucru!

Lichidarea averii statului – avere care reprezenta un garant al existentei tarii! – concesii acordate pe nimic, setea de a vinde orice si a scoate bani din orice, a dus la o saracire nejustificata si paguboasa. Ma mai intreb care a fost si este folosul a multor regii, forma noua, care, in nu putine cazuri nu da rezultatele asteptate si reprezinta o cale de rasplatire a unor „obligatii politice“. Care a fost si este folosul fondului Proprietatea pentru masa celor indrituiti a fi despagubiti?

Fara indoiala, apartinem astazi, in conditiile mondializarii si ale apartenentei la Uniunea Europeana, unui complex proces mondial economic, de circulatie libera, dar cei care reprezinta statul au datoria de a apara averea comuna a comunitatii, de a nu lasa sa se ajunga ca investitorii si bancile din afara sa fie stapânele unei economii intr-o tara care si-a câstigat neatârnarea inca cu aproape un veac si jumatate in urma! Nu poate fi fireasca o instrainare de atari proportii, când bancile autohtone n-au mai ajuns sa detina decât câteva procente din acest sector atât de important al economiei.

Dar lucrurile au capatat o infatisare si mai grava in actualele circumstante mondiale si europene. De data aceasta, suntem prinsi si intr-un vârtej care ne impune stapânire de sine, organizare inteleapta facuta de oamenii cei mai competenti in fiecare domeniu, mai lasând politica si conflictele deoparte macar pâna trec marile primejdii si de asemenea demnitate si daruire catre interesul tarii. O reformare a atitudinii noastre, a fiecaruia si mai ales a celor care si-au asumat raspunderi actuale sau viitoare pentru comunitate este mai mult decât necesara. Sa ne comportam ca cetateni solidari ai tarii si a marilor ei interese si nu ca entitati individuale, egoiste si rupte de trecut, prezent si viitor!

autor: Dan Berindei

sursa: Revista Cultura