Kemalism vs. Neo-otomanism sau de ce alegerile prezidențiale din 2014 l-au scos...

Kemalism vs. Neo-otomanism sau de ce alegerile prezidențiale din 2014 l-au scos pe Erdoğan câștigător

by -
0 579

La alegerile prezidențiale din 10 august 2014 Recep Tayyip Erdoğan – prim-ministrul în funcție al Turciei – a câștigat din prima rundă cu un procent de 51,79% din voturi, obținând mult peste ceilalți doi contracanditați – Ekmeleddin Ihsanoğlu, independent (susținut de 13 partide de opoziție, printer care și CHP), 38.44% – și Selahetin Demirtas, HDP (Partidul Democrat al Poporului), 9.76%. Un  rezultat neașteptat din prima rundă, având în vedere multiplele scandaluri în  care prim-ministrul a fost implicat în ultimii doi ani.

Și totuși…la o privire mai atentă, poate nu este atât de neașteptat și imprevizibil. O mică incursiune în istoria politică și ideologică a Turciei poate oferi explicația de care e nevoie pentru a înțelege ascensiunea AKP și a liderului său carismatic, chiar și în momente în care orice lider al unui stat democratic ar avea de suferit în ceea ce privește cariera politică.

Statul turc a luat naștere printr-o ruptură definitivă și irevocabilă de trecutul său imperialist. Noul stat trebuia să fie aliniat cu țările vestice, dezvoltate, civilizate, iar eroul aceastei tranziții atât de bruște și nenaturale a fost un ofițer de armată, Mustafa Kemal, devenind și primul preşedinte al republicii turce. Supranumit Atatürk, însemnând „tatăl turcilor”, în funcţie din 1923 pậnǎ în 1938, el a introdus o serie de reforme radicale menite sǎ modernizeze noul stat şi sǎ îi consolideze identitatea europeanǎ. Trecutul său ca apărător al independenţei ţării şi ca iniţiator al mişcării naţionale de rezistenţă din Anatolia şi Tracia de est, dar şi politica dusă, de apropiere a noului stat de puterile vestice şi, în acelaşi timp, de veghere asupra integrităţii sale teritoriale, i-au adus statutul de fondator al Republicii şi, implicit, de erou naţional. În jurul său s-a creat un cult care domină şi astăzi, în mare măsură, statul şi care împarte politica şi societatea turcă în două.

Partidul pe care l-a condus, CHP – Partidul Republican al Poporului – a adoptat kemalismul ca ideologie, în 1932. Aceasta era bazată pe şase principii – etatism, naţionalism, secularism, republicanism, populism şi revoluţionism – ce au fost introduse în constituţie în 1937.  Noul stat, conform acestei ideologii, se distanţa de cultura Otomană (revoluţionism), de sultanat (republicanism) şi justifica naţionalizarea industriei şi locul pe care “statul” îl ocupa in în discursul public.

Să facem o scurtă trecere în revistă a trei dintre cele șase principii ale kemalismului. Fundamentul ideologiei kemaliste a fost republicanismul, care include noțiuni ca suveranitatea națională, libertate și egalitate în fața legii. Republicanismul a însemnat o rupere totală de istoria politică a imperiului, care a fost condus de dinastii, în care supușii nu aveau dreptul de a alege, în timp ce noul stat a fost fondat prin voința națiunii turce.

Secularismul a fost un principiu foarte important de asemenea. De fapt, a fost, în opinia mea, principiul cel mai “de succes” al Republicii Turce, cel care i-a permis să adere la spațiul European, exclusiv creștin. În termeni vestici, secularismul se traduce prin separarea Bisericii de Stat, dar în accepțiunea turcă, înseamnă controlul statului asupra religiei. În ultimii ani tot mai multe grupuri contestă ideologia kemalistă, prin urmare şi principiile pe care aceasta s-a fundamentat, însă criticile sunt adesea aduse doar modului în care aceste principii au fost definite şi implementate. Nimeni nu este împotriva principiului secularismului, de exemplu, pentru că nimeni nu doreşte trecerea la un regim politic bazat pe Sharia (cu excepţia, probabil, a câtorva grupuri extremiste, a căror viziune nu este reprezentativă pentru societatea turcă), însă mulţi se opun modului în care secularismul a fost implementat.

Al treilea principiu foarte important pe care s-a bazat kemalismul a fost naționalismul. Naţionalismul turc se bazează pe cetăţenie comună şi nu pe etnie, doar că etnia majoritară este cea turcă (în proporţie de 98%), prin urmare minorităţile recunoscute şi cele nerecunoscute trebuie să se supună valorilor şi tradiţiilor majoritarilor. Şi acest principiu este contestat în prezent de diferite grupuri de pe scena politică şi socială a Turciei, fiind considerat responsabil pentru ciocnirile cu etnicii kurzi şi greci.

Kemalismul a fost determinant în conturarea scenei domestice, dar şi în acţiunile statului pe plan extern. Astfel, la nivel intern, rolul tutelar autoasumat al armatei a avut ca şi consecinţă imposibilitatea dezvoltării unui mediu competitiv la nivel politic între partide de orientări diferite, deoarece orice abatere de la regulile stricte ale kemalismului era interpretată de către armată ca o ameninţare la adresa securităţii statului, prin urmare aceasta a intervenit ori de câte ori un partid politic a încălcat aceste principii. Mai mult decât atât, revizuirea datelor istorice, discuţii referitoare la personalitatea lui Atatürk sau punerea în discuţie a principiului unităţii identităţii naţionale pot atrage pedepse penale.

Pe plan extern, dorinţa de a face parte din liga naţiunilor moderne şi, în acelaşi timp, frica de interferenţă a marilor puteri în afacerile sale interne, a dictat apropierea Turciei de statele europene şi de SUA, ale căror strategii în Orientul Mijlociu le-a promovat, aliniindu-şi propria politică externă cu a acestora.

Din 2002, însă, odată cu venirea la putere a Partidului Justiţiei şi Adevărului, principiile ideologiei kemaliste au început să piardă teren sau să fie reinterpretate. AKP este un partid de centru-dreapta, ce se autodescrie ca fiind moderat, conservator, pro-vestic, fără axă religioasă, susţinând o economie liberală şi având ca obiectiv principal în politica externă aderarea Turciei la Uniunea Europeană. Acţiunile sale, însă, au ridicat semne de întrebare în ceea ce priveşte autenticitatea declaraţiilor partidului. Deşi, la nivel declarativ, este un partid fără axă religioasă, AKP a avut multe iniţiative – unele dintre ele care s-au şi materializat – ce au fost interpretate ca fiind non-seculare, sau având rădăcini în Islam. Printre acestea se numără interzicerea comercializării de băuturi alcoolice într-o parte a Ankarei în care există multe baruri şi restaurante (2005), sau votarea unei legi care abolea interzicerea purtării vălului de către femei în cadrul instituţiilor de învăţământ superior (2007). Această din urmă iniţiativă a fost văzută ca atentând la principiul secularist al statului, ceea ce l-a determinat pe procurorul-şef, Abdurrahman Yalçınkaya, să îi ceară Curţii Constituţionale să interzică partidul.  Totuşi, Curtea a respins cererea şi partidul nu a fost închis. Cazul a ridicat multe semne de întrebare. Opoziţia turcă a fost, evident, nemulţumită de decizia Curţii Constituţionale, în timp ce Uniunea Europeană a salutat hotărârea.

Mai mulți sunt factorii care au dus la ascensiunea AKP-ului pe scena politică turcă. Deși exista pluripartidism practic din 1950, CHP – partidul fondat de Atatürk – a dominat mediul politic până la începutul anilor 2000. AKP a fost singurul partid capabil să îl provoace în alegeri. Ideologia nou formatului AKP a atras foarte mulți simpatizanți din rândul maselor conservatoare și practicant musulmane din Anatolia. Ideologia adoptată de Recep Tayyıp Erdoğan și partidul său a fost neo-otomanismul, în forma dată de ministrul de exerne Ahmet Davutoğlu. Neo-otomanismul contesta, în principiu, trei piloni ai viziunii dominante asupra proiectului național: accentul pe identitatea unitară, secularismul, înțeles ca dominare a religiei de către stat, și ambivalența față de Vest, care se traduce prin dorința de integrare și acceptare în familia occidentală, pe de o parte, și frica unei intervenții din partea puterilor vestice în afacerile interne ale statului, pe de altă parte.

Neo-otomanismul, articulat prima dată în anii ’90 de către intelectuali liberali seculari, împreună cu prim-ministrul de atunci, Turgut Özal, dorea să găseasca surse pentru apariția pluralismului și a deschiderii vieții politice și sociale din Turcia, iar pe plan național, punea accent pe legăturile lingvistice, culturale și religioase cu noile state independente din Caucaz și Asia Centrală, precum și cu fostele dominioane arabe. Neo-otomanismul, la polul opus kemalismului, din acest punct de vedere, se hrănește cu trecutul imperialist al spațiului Turciei de astăzi, având ca scop creşterea importanţei şi a influenţei Turciei atât în Orientul Mijlociu, cât şi în Europa şi, la un nivel mult mai general, devenirea unui actor global. Această nouă ideologie a determinat eforturile de detensionare a relaţiilor cu Armenia, cooperarea pe tema cipriotă (şi susţinerea Planului Annan, în 2004), menţinerea unor relaţii cordiale cu Grecia, cooperarea economică şi politică cu Georgia şi intensificarea cooperării cu Rusia. Pe plan intern, a răspuns nevoii majorității populației de relaxare a practicilor religioase, prin care mulți etnici turci se definesc, a creat stabilitate economică și îmbunătățirea sistemului de sănătate.

Alternativa politică pe care AKP a adus-o în fața maselor în 2002 a fost convingătoare, determinând rezultatul alegerilor. Următorii ani de prosperitate pe plan intern, de îmbunătățire a relațiilor cu Uniunea Europeană, dar și cu statele vecine, imaginea de partener de încredere pe care Turcia a căpătat-o pe plan extern, i-au consolidat poziția, iar carisma lui Recep Tayyıp Erdoğan, combinată cu puterea, pe care a obținut-o în toți anii petrecuți la guvernare, explică, într-o oarecare măsură, și reușita lui la alegerile prezidențiale. Și spun într-o oarecare măsură, fiindcă manipularea și intimidarea media, dar și folosirea inegală a resurselor publice oficiale în timpul campaniei (critici venite din partea observatorilor internaționali la alegeri și a opoziției politice) au înclinat, de asemenea, balanța în favoarea prim-ministrului în funcție. Dar toate acestea fac obiectul unui alt articol. (autor: Dana Ştefan, sursa: www.ir-report.ro)

(Visited 142 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.