Inventatorul Justin Capra

Americanii, canadienii, nemţii şi italienii au vrut să-l „importe“. De fiecare dată, răspunsul lui a fost „Nu“

“Mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic“

Justin Capră, românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casă austeră ca o chilie. Când l-au „vizitat“, hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună.

Cu rucsacul zburător în beciurile miliţiei

Rucsacul zburător i-a adus, la început, doar belele. „În 1956 l-am propus Academiei şi bineînţeles că am produs ilaritate. «Tovarăşi, avem nevoie de tractoare, nu de oameni să zboare» şi, mă rog, chestii d-astea. În ’58 l-am brevetat. Dar, în ’56, pentru că aveam intenţia să realizez un astfel de aparat şi nişte maşinuţe, am făcut prostia să merg, neştiind puterea comuniştilor, la Ambasada Americană să cer sprijin. Am fost arestat. Nu m-au ţinut mult – două săptămâni –, dar dormeam pe ciment şi mâncam un sfert de pâine pe zi. Înainte de asta eram ofiţer de aviaţie. După – am fost dat afară din Armată şi am fost trecut la index. Spălam maşini, măturam, ca să pot exista. Până în 1962, când a venit Expoziţia Americană la Bucureşti şi şi-au expus americanii aparatul lor de zbor. Diferenţa între al meu şi al lor era de culoare: al lor era gri şi al nostru – negru. Altminteri erau identice“.

O jucărie: curent electric din zgomot

Americanii şi mai apoi Henri Coandă i-au făcut pe tovarăşi să-şi reconsidere poziţia faţă de Justin Capră. L-au reabilitat oarecum, adică şi-a putut găsi un loc de muncă mai tehnic decât măturător. Dar şi munca de jos a fost o „sursă de inspiraţie“.

Ce faci, de pildă, dacă trebuie să lucrezi într-o cazangerie, într-un zgomot infernal? Evident: încerci să transformi zgomotul în curent electric! „Am folosit un telefon Bell, o membrană cu o bobină şi un miez de fier, pusă în hala în care se făcea gălăgie şi recoltam în altă parte curent. Nu am reuşit să produc mult curent, dar mă gândeam să pun membrane peste tot, în toată hala, ca să meargă măcar polizoarele fără să mai consume din reţea“. Asta este una dintre invenţiile pe care le-a considerat jucării şi nu s-a obosit să le breveteze.

„Nu se poate, da’ funcţionează“

Există însă o invenţie pe care ar fi vrut s-o breveteze, dar n-a putut, pentru că nimeni nu i-a găsit explicaţia fizică. „Am realizat odată un dispozitiv care micşora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului care se certa cu una dintre legile fizicii care spune că fiecărei acţiuni trebuie să-i corespundă o reacţiune egală şi de sens contrar. Or, ăsta al meu n-avea jet, n-avea elice, n-avea roţi, n-avea interacţiune magnetică şi al naibii se mişca. Bineînţeles, consuma, nu era perpetuum mobile. Şi atunci m-a luat ministrul Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, şi m-a dus la Consiliul Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie. Şi acolo a venit un hectar de mărimi – profesori, academicieni, savanţi – şi prima expresie a fost «nu se poate». La care Groza zice «Nu se poate, da’ merge. Cum dracu’ justificăm?» Doctor în fizică, Dan Vamanu, care a fost şef de promoţie la Oxford, a studiat dispozitivul şi mi-a zis «Justine, să mă ia dracu’ dacă am înţeles. Ăsta n-ar trebui să meargă. Da’ bine că merge, c-om găsi noi justificare matematică». Nu s-a găsit nici acum“.

Circa 100 de vehicule neconvenţionale

Justin Capră a realizat 72 de prototipuri de autoturisme cu consum infim (2 litri de benzină pentru un drum între Bucureşti şi Iaşi, cu viteza medie de 70km/h), 7 aparate de zbor neconvenţionale pe care le-a testat personal şi 15 motoare neconvenţionale. Din toate acestea, doar o invenţie – automobilul fără caroserie, cu efect pelicular – şi-a găsit o oarecare aplicare.

Este vorba despre un prototip care a rămas la stadiul de machetă pentru că Justin Capră n-a avut bani să-l construiască. „Un automobil cu caroseria dintr-o perdea aeriană, care creează şi o propulsie şi poate face, eu ştiu, şi aer condiţionat în maşină. Este vorba de un jet de aer evacuat din faţă şi aspirat în spate, care îmbracă ocupanţii autovehiculului. Am aruncat şi apă pe el, nu se întâmplă nimic – nu plouă, nu ninge“. Iar aplicarea a fost mai mult decât modestă: un cetăţean din Bacău a folosit invenţia lui Capră pentru a realiza un acvariu care n-are un perete, dar ţine, totuşi, şi apa, şi peştii!

Întrebare frecventă: „De ce nu plecaţi?“

De ce n-a plecat să se realizeze în ţări mai civilizate? „M-a întrebat asta un ziarist pe vremea lui Ceauşescu. I-am zis «Eu să plec? Să plece ei (comuniştii, n.n.). Păi ce, eu am stricat atmosfera în ţara asta? Aici este o ţară formidabilă – nu se poate da faliment pentru că tot sistemul e falimentar. Şi pe urmă, dacă mă duc cu o sticlă de coniac la ITB, iau un tramvai. În Germania nu poţi să faci treaba asta, cade guvernul». După revoluţie au venit alţii să mă întrebe «De ce nu plecaţi?». Păi ce, să mănânc lebede la Viena? Şi pe urmă, mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic. Am fost invitat să rămân în Italia, America, Germania, Canada… Credeţi că umblă pe undeva câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă e în România…“

Nu există inginer adevărat fără cultură

Acum, Justin Capră are 75 de ani, dar nici vorba, nici mişcarea nu-i arată vârsta. El pune „tinereţea“ pe seama familiei. „Tata a murit la 90 de ani pentru că l-a lovit o maşină când era pe bicicletă. Bunicii, mătuşile – la 102, 107, 110… „Lucrează la al 73-lea prototip de autoturism şi şi-ar dori ca cineva să-i continue munca, să cerceteze şi să pună în aplicare efectele pe care le-a descoperit.

Nu este însă uşor să ajungi ucenicul lui Capră. „Un inginer, dacă nu are cultură, nu poate lega fenomenele. De fapt nu cultură, ci un simţ al sintezei. Kant zice «eu sunt propriul meu stăpân». Ei, cum dracu’ poţi să fii propriul tău stăpân într-o lume conjuncturală, înlănţuită? Şi spune că morala poate fi în afara moralei creştine, ceea ce iar este o greşeală. (…) Newton zice «Ce este gravitaţia? Eu pot să vă spun că este direct proporţională cu masa şi invers proporţională cu pătratul distanţei, e o formulă matematică exactă, dar esenţa n-o ştie nimeni». Pentru că nu există esenţe în materie. Noi, oamenii, ne deplasăm asimptotic spre cunoaştere pe care nu o s-o întâlnim pentru că curba asimptotă întâlneşte verticala cunoaşterii undeva la infinit.“

de Caterina Nicolae,

Sursa: gandul.info

EMIGRAREA

Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învăţând voi fi mai liber şi mai fericit. Doamne, ce deziluzie am avut atunci când mi-am dat seama că prin învăţătură ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponenţial aria de necunoaştere. Şi, în fond, ce să cunoaştem, de vreme ce definiţiile nu ne apropie de esenţe, de vreme ce adevăr egal subiectiv?

Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este diferenţial, centrifug, nu dă răspunsul la întrebări. Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoaşterii. Simt un gol sprijinindu-mă pe adevărul ştiinţific oficial. Nu mai vreau clasicul în abordarea căilor de studiu. Vreau altceva! N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilităţi, conjuncturi, relativitate.

Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin.

Spiritul, în schimb, nu intră în crize, spiritualistul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat, ştiinţa spirituală este de aceea interferenţială, centripetă şi nu dă reacţii secundare.

Există totuşi o cale şi anume: evoluţie în plan spiritual, în plan creştin, pentru că iubirea, stima, toleranţa rezolvă toate problemele.

Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel de nesimţire, este un alt fel de a vedea lucrurile. Eu, de exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic şi când văd rezultatul muncii mele.

Sunt un hobist, un tip dificil, o dualitate psihică, sunt ăla care vede alfel. Pentru acest motiv am fost persiflat, invectivat şi chiar agresat fizic, şi de ce? Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obişnuit. Deranjez nişte somnolenţe, nişte tipare. Lumea nu are nevoie de oameni care nu cred în definiţii, care nu cred în academii şi nici în premianţi oficiali.

Când ţin o conferinţă sau un curs văd discipolii mei plecând mai îngânduraţi. Am acest defect, această particularitate, pun lumea pe gânduri. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că nu trebuie să critic, înţeleg faptul că există o programare din afara noastră, în alt raport spaţiu – timp. (Care spaţiu, care timp? alte relativităţi?)

Nu-mi permit să critic istoria, de vreme ce aceasta este conjuncturală. Mai întâi că nu cunosc noţiunea de bine şi de rău. Dar nici nu îl înţeleg pe filosoful Kant atunci când afirmă că dânsul îşi este propriul lui stăpân! Cum poate un om fi stăpân pe el într-o lume înlănţuită?

Prefer înţelepciunea vârstei, observ că geneticul poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală.

Eu nu sunt în măsură să ofer soluţii, nu mă pricep, soluţii vă poate da natura, în măsura înţelegerii noastre. Eu nu cred în politicieni, vorbăreţi, colesterolizaţi, cu ţinută opulentă şi ostentativă.

Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual. Eu cred în pădure, în apă, în aer, în filosofia ţăranului bătrân, pardon, nu în ţăranul de lângă metropolă.

Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul prin intermediul monarhului şi al sacerdotului. Nici pe filosoful Platon nu-l înţeleg atunci când şi-a declarat repubica ce-i poartă numele, de vreme ce l-a şcolit pe Aristotel în spirit monarhic. Cred într-un reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter.

Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.

Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oameni adevăraţi sau fără oameni.

Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.

Justin CAPRĂ

Interviu realizat la sfârşitul lunii noiembrie 2008, la Baloteşti

REPORTER: Cum v-a venit ideea să inventaţi rucsacul zburător?

IUSTIN CAPRĂ: Ideea a fost prozaică, mă gândeam cum să pot fugi din cazarmă (eram în armată) fără să mă vadă şeful. Nu e nimic superior în ce am gândit eu. Peştii, ca zodie, au întotdeauna o dualitate psihică şi sigur că o veşnica nemulţumire. Eu nu sunt mulţumit de mine, deşi ar trebui să fiu pentru că toată viaţa m-am jucat.

Mai am două-trei luni până împlinesc 76 de ani şi mulţumesc lui Dumnezeu (n.red. acum inventatorul are 78 de ani), nu mă doare nimic. Teoretic, ar trebui să fiu fericit. Eu aş împărţi lumea ştiinţifică în două şi anume inventatorul care este un veşnic nemulţumit şi care sigur devine oaia neagră a societăţii pentru că merge pe un alt drum decât cel obişnuit şi sigur că va fi penalizat de societate, de familie, bunăoară când eram mic spunea că nu sunt bun decât de păzit porci, n-a fost cazul pentru că nu am avut porci, dar mă rog, ca idee; şi opus nemulţumitului este naivul, care este savantul şi cercetătorul. Este naiv pentru că el îşi imaginează că poate ascede la adevărul absolut prin studiu, prin academic, ceea ce e fundamental greşit pentru că nu există adevăr absolut afară de cel divin, restul sunt raportate la el, sunt complemenatrităţi. Francezii spun că savanţii ştiu totul, dar din păcate numai atât.

„Un cioban este superior mie pentru că el este natural“

R: Spuneaţi despre reproşurile familiei dumneavoastră. Ce aveţi să vă reproşaţi?

I.C.: Am fost un tip dificil, am fost când restanţier, când premiant. Niciodată nu eram atent la lecţii, eu aveam visurile mele, n-am fost un copil ascultător, ci dificil, eu personal nu am fost mulţumit de mine. Totdeauna am avut senzaţii de frică, anxietate, de irealizări, nici la ora actuală nu mă simt realizat. Noi, oamenii, ne mişcăm asimptotic spre cunoaştere, pe care nu o să o întâlnim niciodată pentru că e asimptotică şi de fapt mărind sfera de cunoaştere, mărim implicit sfera de necunoaştere care e în afara sferei şi este infinită. Numai un naiv va crede că învăţând va şti, de unde? Pe dracu’, poate sa-ţi crape capu’! Important e să ai simţul sintezei şi nu cantitatea, numai calitatea informaţiilor. Eu consider că un cioban este superior mie pentru că el este natural, eu sunt artificial, noi trăncănim silogisme. Or, el este un om simplu, mai aproape de Dumnezeu.

Triciclu ecologic, premiat la Bruxelles

R: Aţi colindat lumea cu invenţiile dumneavoastră, aveţi o groază de medalii şi trofee, de ce nu aţi rămas în străinătate şi v-aţi întors tot aici, în România?

I.C.: În anul 1956 am fost arestat de către nişte comunişti care îşi imaginau că vreau să fug din ţară, n-am avut ideea asta şi n-o am nici acum, deşi pot pleca oricând. Eu sunt român, sunt mândru de acest statut, sunt născut la ţară şi ţară însemnează zbor, visare, filozofie, mişcare, poezie. Ce s-a întâmplat cu premiile, sigur nu este meritul meu. Nici nu le-am numărat. Câteva cupe sunt pe masă şi nişte geamantane pline cu medalii: Bruxelles, Geneva, Budapesta, Chişinău, Iaşi, Zabreb, nu le ţin nici eu minte. Am primit de la preşedintele României, Traian Băsescu, la începutul acestui an (n.red.: 2008), Ordinul Naţional, în grad de cavaler.

R.: L-aţi cunoscut până şi pe Coandă…

I.C.: Am colaborat cu savantul român Henri Coandă, în 1972, într-o problemă de antigravitaţie, am colaborat cu profesor doctor Ion Purica în problema unei lucrări de fizică fundamentală, cu germanul Karlo Johann Wilde în problema de antigravitaţie, cu academicianul Eugen Macovschi în problema viului. Am participat la foarte multe şedinţe de medicină, eu nu sunt medic, sunt inginer, dar mi-a plăcut.

La un moment dat, eram ofiţer la aviaţie, cu grad de locotenent, şi am intrat îmbrăcat civil la Ambasada Americană din Bucureşti să cer sprijin pentru invenţiile mele. Bineînţeles că a doua zi am fost arestat. Voiam să lucrez la un automobil mai special. Unul dintre modelele pe care le propuneam era un automobil cu caroserie fluidă, este o caroserie creată dintr-un strat de aer care păzeşte pe ocupant de intemperii, poţi face aer condiţionat, caroseria avea şi rol de propulsie. Maşina nu stătea pe roţi, stătea pe o interacţiune magnetică, aşa încât nu te deranja drumul. N-a rămas decât la nivel de machetă.

Imediat ce am ieşit, am fost arestat, m-au ţinut două săptămâni. Dădeam declaraţii, nu ştiu când era zi, când era noapte. Eram într-un beci, dormeam pe ciment şi aveam un sfert de pâine neagră pe zi. După ce am fost eliberat, mi s-a atras atenţia că dacă vorbesc, voi dispărea, pentru că se numea trădare de patrie . N-am avut voie să am decât servicii din astea: să spăl maşini, să mătur, servicii minore. Bineînţeles, mi s-au luat gradul şi funcţia. Lucram la Escadrila 206 Vânătoare la Otopeni, la MIG-uri. După aceea, un secretar de partid, mai cuminte, s-a interesat de mine şi mi-a dat un serviciu la Uzina 23 August  – pe vremea aceea, la proiectare, unde, după ce am dat examen, fiecare dintre şefii de acolo a dorit să mă folosească şi i-am servit lucrând la proiectare locomotivelor Diesel electrice.

R.: De la avioane, aţi trecut la trenuri…

I.C.:După aceea, am fost angajat la Institutul de Cercetări Auto, Navale şi Aeriene, prin ’61-’62, pentru că aveam nişte idei referitoare la oprirea automată a trenurilor în caz de pericol. Am mai lucrat şi în aviaţie, dar detaşat, nu oficial. Am realizat o sumă de mici inovaţii, nu ştiu dacă depăşesc 40-50 la număr pentru că de vreo 40 de ani nu mai am brevete. Neavând simţul proprietăţii, nu mă interesează dacă cineva îmi ia ideea, foarte frumos din partea lui! Dacă reuşeşte, e cu atât mai bine.

„Nu sunt ataşat de invenţia mea, drept dovadă, cum o termin, o stric. Fac alta “

R.: Care sunt ultimele brevete pe care le-aţi obţinut?

I.C.: Ultimele invenţii brevetate: motor rotativ cu jet periferic, efect pelicular, adică obţinerea forţei portante pe alte căi decât pe cele clasice; fotoliul zburător –  e de fapt tot un aparat de zbor pe care nu-l ţii în spate, ci stai pe scaun care e şi rezervor. Nu e mare brânză de noutate, e o îmbunătăţire a ceea ce am făcut iniţial. Mai sunt invitat să ţin cursuri la diferite instituţii de învăţământ superior şi în general nu discut probleme tehnice, pentru că tehnica se face, nu se vorbeşte. De obicei ţin cursuri legate de filosofie, de religie. Am ţinut cursuri la Politehnică, la Electronică, la Mecanică, la Construcţii şi sunt invitat la Universitatea Agricolă din Bucureşti.

R.: Se poate trăi din invenţii?

I.C.: Nu sunt ataşat de invenţia mea, drept dovadă, cum o termin, o stric, fac alta. Eu sunt un prost negustor, iar un prototip nu se vinde. La ora actuală mai sunt în viaţă, dar nu neapărat funcţionale vreo patru aparate de zbor, două la Muzeul Aviaţiei şi două la Muzeul Tehnic. La Târgul de Inventică, din toamna lui 2008, au scos băieţii din muzee câteva maşini, câteva aparate de zbor şi câteva lucrări la care au mai ataşat un cearşaf de 10 metri pe 2 metri cu tot ce am făcut, până şi un desen făcut de mine la vârsta de cinci ani, pentru care am luat un premiu şi nişte bani.

R.: Ce desen?

I.C.: Am făcut un desen pentru care am luat un premiu, în 1938, de o sută de lei care însemnau foarte mult la vremea aceea, mai ales pentru un copil de cinci ani. Nici atunci, nici acum, nu am valoarea banilor, nu ştiu la ce folosesc banii. O fi cumpărat tata jucării, dulceţuri. Tata a studiat teologia, iar mama  a fost la pension. Eu sunt inginer de aviaţie. Mi s-a propus să merg în Germania, mi s-a dat salariu, atelier. Am refuzat. Am fos invitat la Torino pentru o linie tehnologică, dar nu m-am dus să locuiesc acolo. Am fost în aproape toată Europa, fără intenţia de a rămâne. Eu sunt de aici şi trebuie să demonstrez ce se poate face într-o ţară unde se zice că nu se poate face. Cunosc nemţi care au emigrat în America pentru că nu se putea realiza la ei ceva. Chiar şi directorul de la Volvo a emigrat în Anglia pentru că impozitul era mai mare decât câştigul.

„Automobilul nu şi-a atins scopul!“

R.: Marii producători de automobile cum privesc invenţiile dumneavoastră revoluţionare?

I.C.: Am primit chiar ameninţări de la unele fabrici de maşini din România care mi-au spus că e o mafie mare şi că e bine să-mi văd de treabă, asta cu câţiva ani în urmă. Mi s-a spus, de la fabricile noastre de automobile, că le-ar trebui doi ani pentru o linie tehnologică.  Indiferent ce vom face, dezastrul este clar, nu îl putem evita, în vreo trei ani şi jumătate va fi un colaps ecologic: se vor opri maşinile, vapoarele, avioanele, n-o să mai circule nimic.

Automobilul este o crimă. Automobilul nu şi-a atins scopul. Automobilul are scopul să ne transporte. Dar nu ne transportă pe noi, se transportă pe el. O mie de kile ca să transporte 70-80 de kile, şi dacă punem cap la cap toate conversiile, rezultă 2% randament şi 98% distrugerea atmosferei. Şi avionul la fel. Va trebui să ne apropiem de natură. Dacă nu ne apropiem de natură vom pieri, calendarul maiaş se opreşte la 2012.

„Un inginer e un dobitoc, e un meşter. Dacă nu ai o cultură generală cât de cât, nu poţi interconecta fenomenele“

R.: Cum îmbinaţi filosofia cu ingineria?

I.C.: Matematica este o sculă şi cu matematica s-a demonstrat în 1902 la Oxford că un avion nu poate zbura. Cu un an mai târziu, la Academia de Ştiinţă din Paris, i s-a demonstrat compatriotului nostru Traian Vuia că numai o minte bolnavă poate să conceapă un aparat de zbor mai greu decât aerul. De aceea, filosoful Petre Ţuţea, care nu se considera filosof, dar eu îl consider un mare filosof, spunea că „Ştiinţa are nevoie Dumnezeu cum am eu nevoie de guturai”; Biserica este cu totul deasupra ştiinţei, este în alt plan. Până şi Newton spunea că gravitaţia este Dumnezeu.

R.: Aveţi atâta activitate zilnic, când vă mai odihniţi?

I.C.: Nu mă simt bine dacă stau, nu ştiu dacă am luat vreodată concediu, nu prea dorm şi niciodată nu obosesc atunci când trebuie să fac ceva sau să ajut pe cineva şi viaţa mi se pare mult prea scurtă ca să pierdem vremea.

Mă scol noaptea, dau drumul la polizor şi mai fac câte ceva. Singurul colaborator care îmi este apropiat, tot inginer de aviaţie, mult mai tânăr, este colegul meu, Marian Velcea şi împreună cu el am luat multe medalii în câţiva ani. El mă ajută foarte mult, nu se bagă în treburile mele. Îmi dă câte o idee, eu o fac, numai în acest mod pot colabora. Un inginer e un dobitoc, e un meşter. Dacă nu ai o cultură generală cât de cât, nu poţi interconecta fenomenele.

Profil

S-a născut la 22 februarie 1933, la Măgureni, judeţul Prahova

A absolvit Şcoala Superioară de Aviaţie şi apoi Politehnica Bucureşti

Familie: Este căsătorit, o fiică

Experienţă: Peste o sută de invenţii inedite, colaborări cu Henri Coandă, participări la târguri de inventatori din lumea întreagă etc.

Sursa: adevarul.ro