Despre FOAMETE

Despre FOAMETE

by -
0 1295

Numarul de persoane care sufera de malnutritie la nivel global a ajuns la un nivel foarte mare, agentiile ONU avertizand ca peste un miliard de persoane de pe Glob sunt subnutrite. Adica una din sase persoane. Ajutoarele pentru combaterea foametei au atins cel mai scazut nivel din ultimii 20 de ani, iar numarul persoanelor afectate va creste simtitor, relateaza Reuters.

Suntem astăzi în jur de şase miliarde şi jumătate de oameni pe Pământ şi nu părem să ne oprim prea curând. Încă din secolul XVIII, economişti precum Thomas Malthus au văzut în această creştere un dezastru iminent: există o cantitate finită de teren arabil, aşa că, pe măsură ce creşte populaţia, va exista din ce în ce mai puţină mâncare disponibilă pe cap de locuitor. Mai recent, la sfârşitul anilor 1960, Paul Ralph Ehrlich prezicea şi el, pe baza aceloraşi argumente, că, începând din anii 1970, se va muri de foame cu milioanele din cauza exploziei populaţiei. Supermaketurile şi „epidemia de obezitate“ de azi par să-l contrazică!

Dar, dacă terenurile agricole sunt limitate, cum de nu este creşterea populaţiei o problemă? Răspunsul este tehnologia agricolă modernă. Chiar dacă terenurile agricole sunt limitate, limita producţiei agricole, care depinde de tehnologia folosită, nu este câtuşi de puţin evidentă. In ultimii 50 de ani producţia agricolă a crescut mai repede decât populaţia. Astfel, istoria foametei în lume nu este o istorie a problemelor generate de explozia populaţiei, ci o istorie a instituţiilor proaste, a pseudoştiinţei şi a fobiei de tehnologie.

Ultima oară când s-a murit de foame în Europa Occidentală a fost la sfârşitul anilor 1840. Dezastrul a fost disproporţionat de mare în Irlanda, unde au murit de foame în jur de un milion de oameni şi încă un milion au emigrat în America. Europa Continentală nu a scăpat nici ea, unii istorici considerând că această foamete, care a afectat în special păturile sărace ale populaţiei şi din cauza căreia au murit în jur de o sută de mii de oameni, a fost picătura care a declanşat revoluţiile de la 1848.

Iar în Marea Britanie ea a fost evenimentul cheie care a determinat eliminarea taxelor vamale la produsele agricole, ceea ce a condus la urbanizarea ultrarapidă a insulei; în decurs de o singură generaţie, fermele engleze s-au golit, foştii ţărani devenind forţa de muncă a revoluţiei industriale. Însă motivul din spatele acestei ultime mari foamete occidentale nu a fost explozia populaţiei, ci o epidemie a unui parazit al cartofului (care s-a răspândit şi la alte legume). Astăzi nu mai există această problemă pentru că folosim pesticide şi, mai nou, cartofi modificaţi genetic, cărora li s-a implementat o genă luată de la o specie sălbatică de cartof, genă care le conferă plantelor imunitate la parazit(conform cercetatorilor).

Ultima oară când s-a murit de foame în Europa de Est a fost după al doilea război mondial, când guvernele comuniste, în plină perioadă de secetă, în lupta lor contra lăcomiei celor care încercau să facă profituri vânzând mâncare, au introdus controale ale preţurilor la produsele agricole, efectul fiind dispariţia de pe piaţă a produselor agricole. Din cauza politicii economice comuniste, începând din 1945 producţia agricolă a României a scăzut brusc la 38%, iar în 1947 dezastrul a lovit din nou România, aproximativ 30.000 de persoane murind de foame, după o relativă prosperitate de un secol. În următoarele decenii, producţia agricolă a scăzut în continuare (inclusiv conform statisticilor comuniste oficiale!), ca urmare a procesului de colectivizare.

Ultima oară când s-a murit de foame în China a fost în 1958-1961, când au murit între 30 şi 40 de milioane de oameni, victime colaterale ale „Marelui Salt Înainte“. Din nou, nici aici problema nu a fost explozia populaţiei, ci politica economică de stat, combinată în mod fatal cu teoria „vernalizării“ al lui Lîsenko. Observând că, pe măsură ce colectivizează agricultura, scade producţia, liderii sovietici s-au gândit să rezolve problema cu ajutorul tehnologiei. În principiu, ideea era bună. Din păcate, ştiinţa sovietică era complet politizată. Discursul lui Lîsenko din 1935, aplaudat în picioare de Stalin însuşi, a surprins bine atmosfera: „Atât în lumea ştiinţifică, cât şi în afara ei, un inamic de clasă este întotdeauna un inamic, chiar şi dacă este om de ştiinţă“. În urma unei campanii organizate de Pravda, genetica a sfârşit denunţată drept „ştiinţă burgheză“, manualele de biologie au fost schimbate, iar nenumăraţi geneticieni sovietici care au refuzat să recunoască valoarea teoriilor lui Lîsenko (cum ar fi ideea că, dacă creşti o plantă în frig, descendenţii ei vor fi rezistenţi la frig sau ideea de a respinge folosirea de îngrăşăminte) au sfârşit în închisori. Nikolai Vavilov, unul dintre cei mai mari geneticieni interbelici, a încercat să facă în anii 1930 ceea ce Borlaug a reuşit două decenii mai târziu, să folosească ştiinţa biologică modernă pentru a creşte productivitatea agricolă. În 1939, Nikolai Vavilov a fost nici mai mult, nici mai puţin decât însuşi preşedintele Congresului Internaţional de Genetică, ţinut în Edinburgh; în 1940 a fost condamnat pentru trădare, sabotaj, spionaj şi contrarevoluţie; în 1943 a murit în închisoare la 55 de ani.

Iată ce trebuia să se abţină Vavilov să le spună membrilor Comitetului Central al Partidului: „Poziţia lui Lîsenko nu numai că e contrazisă de cercetările geneticienilor sovietici, dar se pune de-a curmezişul întregii biologii moderne“. Agricultura sovietică, iar apoi în mod tragic şi cea chineză, şi biologia în lumea comunistă în general au fost practic anihilate timp de decenii de această politizare antiştiinţifică, cu efecte devastatoare asupra populaţiei. Lucrurile s-au îmbunătăţit de-abia începând cu anii 1970.

Ultima oară când s-a murit de foame în Africa a fost ieri. Aproximativ 25 de mii de oameni mor de foame în fiecare zi în zonele sărace ale lumii. Din nou, nu din cauză că ar fi prea mulţi, ci din cauza unor politici economice inepte şi a lipsei de acces la tehnologie. La nivel mondial există un surplus de mâncare, de pildă, în Uniunea Europeană există milioane de tone de cereale care stau şi putrezesc în depozite, iar unele state europene îi plătesc pe fermieri să nu producă cât ar putea să facă (faimoasa Politică Agricolă Comunitară). Iar aceşti fermieri europeni nici măcar nu folosesc ultimele tehnologii agricole din teama consumatorului european de plantele modificate genetic. În 2002, în plină criză umanitară în Zambia, în care milioane de oameni se găseau în pragul foametei, organizaţiile ecologiste Greenpeace şi Friends of the Earth au reuşit să convingă guvernul african de faptul că cerealele donate de Statele Unite ar fi „otrăvite“. Cerealele erau plante modificate genetic care nu difereau cu nimic faţă de cele consumate în mod curent de populaţia americană. Alte ţări africane (Mozambic, Malawi, Zimbabwe şi Lesotho) au refuzat şi ele ajutoare similare, pe motiv că, deşi producţia agricolă a plantelor modificate genetic este superioară şi mai puţin vulnerabilă la factori imprevizibili de mediu, nu ar mai putea exporta produsele agricole în Uniunea Europeană.

Iată perspectiva lui Norman Borlaug, recipient al Premiului Nobel pentru Pace în 1970 asupra dificultăţilor cu care ne confruntăm: „Africa, fostele republici sovietice şi savana braziliană sunt ultimele frontiere. După ce le ocupăm şi pe acestea, lumea nu mai are terenuri agricole suplimentare, presupunând că nu suntem dispuşi să tăiem şi toate pădurile – ceea ce n-ar trebui să facem. Aşadar, creşterea producţiei agricole va trebui să vină exclusiv de pe urma creşterii productivităţii. Şi, cu toate că nu am nici o îndoială că productivitatea va continua să crească, întrebarea este dacă va creşte suficient de repede pentru a putea hrăni întreaga populaţie. Dacă nu continuăm să progresăm rapid, nivelul de suferinţă din acest secol, strict numeric, va depăşi orice a existat până acum“.

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.