Democrația liberală, revoluția și nașterea consensului dominant

Democrația liberală, revoluția și nașterea consensului dominant

by -
0 358

Din momentul transformării democraţiei în actuala democraţie liberală, spectrul acceptabilităţii politice s-a restrâns. Democraţia liberală și-a creat propria ortodoxie, ceea ce a făcut ca ea să devină într-o măsură mai mică un forum de articulare a opțiunilor şi de punere în acord a acţiunilor, cât, mult mai mult, un mecanism de selecţie politică a oamenilor, organizaţiilor şi ideilor aflate în consonanţă cu această ortodoxie. Acest lucru se vede în primul rând în Europa unde, în decursul câtorva decenii, a avut loc o apropiere ideologică între principalele partide de stânga şi de dreapta, ceea ce a generat așa numitul „mainstream” (curentul politic principal). Se încadrează aici socialiştii, creştin-democraţii, ecologiştii, social-democraţii, stângiştii şi chiar conservatorii. Acest curent politic principal curge astăzi în Europa mult mai mult pe partea stângă decât pe partea dreaptă. În cadrul său, stânga a făcut o ușoară deplasare spre dreapta în unele chestiuni (în special în domeniul economic), dar s-a deplasat și mai la stânga în alte chestiuni (în principal, în zona morală și culturală), în timp ce mişcarea dreptei spre partea stângă a fost uriaşă.

Ar putea fi identficate unele rădăcini istorice ale acestui proces, dar principala sursă este moştenirea anilor 1960. A avut loc atunci o revoluţie masivă, cu un caracter radical de stânga, plină de lozinci anarhiste, retorica marxistă a luptei de clasă, a exploatării și răsturnării ordinii capitaliste, dar și de limbajul liberal al drepturilor civile, emancipării și discriminării. Au fost atacate capitalismul şi statul, dar şi universităţile, şcolile, familia, dreptul, moravurile. Revoluţia a izbucnit neașteptat, într-o perioadă de înflorire deosebită şi de stabilitate a societăţilor occidentale. Existau, cu siguranță, și factori care mai stricau, în parte, acest tablou, și care afectau starea populației: procesul furtunos al pierderii coloniilor de către ţările europene, intervenția Americii în războiul vietnamez ori revolta ridicarea la lupta pentru drepturi civile a negrilor din Statele Unite.

Revoluţia anilor 1960 s-a dovedit a fi un succes, întrucât multe dintre revendicările revoluţionarilor s-au bucurat de bunăvoinţa opiniei publice şi a mediilor formatoare de opinie. Mulți au considerat – și se pare că au au avut dreptate – că Europa, ca de altfel întregul Occident, nutreau deja de la un timp acele înclinaţii ce constituiau solul fertil pentru mișcările de stânga ce au zguduit lumea în anii șaizeci. După cum pe bună dreptate scria François Furet, principalul impuls moral al Europei s-a concentrat în ultimele secole în jurul noţiunii de egalitate, aceasta fiind, după cum ştim, dezideratul principal al tuturor mişcărilor de stânga. O mult mai mică importanţă au, de exemplu, ideea de dreptate – care a fost preluată şi modelată după modelul egalitarist – ori ideea de libertate în sensul clasic al capacităţii de perfecţionare sau ca paternitate a propriilor decizii. Din acest motiv, orientările contrare egalitarismului, cum ar fi conservatorismul, republicanismul sau chiar liberalismul clasic al pieţei libere nu se încadrează prea bine în schemele dominante de gândire ale timpurilor noastre.

Revoluţia anilor 1960 nu doar că a produs o deplasare majoră a societății spre stânga, dar această deplasare a fost validată – aproape natural și fără prea multă rezistență din partea intelectualilor și politicienilor – ca o cucerire a progresului politic. O alunecare similară spre stânga a avut loc și în Statele Unite, deşi acolo, din considerente ce țin de specificul American, acest proces se desfăşoară într-un mod mai complex, iar stânga întâmpină mereu o serioasă contraofensivă. De aceea, în America se desfășoară, încă, aşa-numitul război cultural, ce durează, fără a fi ajuns la un deznodământ, de câteva decenii, deşi inclusiv acolo forţele de stânga domină în mod clar forţele de dreapta. În Europa, un asemenea război nu există şi nu va izbucni în viitorul previzibil, deoarece nu există o forţă socială care să poată ameninţa poziţia dominantă a stângii. Societăţile care, în teorie, ar putea declanşa un asemenea război – de exemplu, societatea poloneză – tremură la simpla idee de a rezista, ca și cum ar fi vorba despre o nesupunere blasfemică.

Acest mod de formare a consensului politic generat de revolta anilor şaizeci a influențat schimbările sociale şi instituţionale produse în Europa. Deși mecanismul pluripartidismului a perpetuat, într-o oarecare măsură, strădania partidelor de a-și sublinia specificul, în realitate sfera diferenţelor doctrinare se diminuase în mod vizibil. A apărut, în acest fel, așa-numitul ,,curent politic principal” (mainstream) și așa-numitele “partide mainstream”. Sintagma a pătruns definitiv în limbajul politic de astăzi, definind tocmai spaţiul de intersecție a ideilor comune, a premiselor şi programelor celor mai importante forţe politice. Caracteristic pentru „curentul politic principal” (mainstream) este faptul că nu mai permite “devieri”. Cine nu se încadrează în trendul principal nu are credibilitate şi legitimitate politică: fie e considerat neserios, trebuie ignorat şi poate fi luat peste picior, fie este un fascist care trebuie eliminat.

Această evoluție a marcat o schimbare istorică insuficient – în opinia mea – observată și cercetată. Sistemul liberal-democratic, până atunci un aparat procedural bazat pe două principii – mecanism multipartinic și sufragiu universal – s-a transformat într-un set pietrificat de idei și obiective politice specifice. În plus, aceste idei și obiective au căpătat un puternic colorit radical, ca rezultat al revoluției anilor 1960, ce a transformat profund societățile vestice. Revoluția a avut loc sub stindardul “eliberării” a diferite categorii oprimate, indiferent dacă acestea doreau a fi eliberate, ori dacă nici măcar nu se considerau oprimate. Dar, odată preluate și asimilate aceste deziderate de către instituţiile democrat-liberale, ținta a devenit continuarea acestui proces de “eliberare” prin impunerea de noi măsuri legale și norme sociale, ce a dezlănțuit o rapidă politizare a lor ce nu ar mai putea fi oprită fără respingerea presupoziției inițiale. Oricine ar îndrăzni să pună la îndoială că democrația liberală ar trebui să lucreze pentru emanciparea a noi și noi categorii sociale ar deveni imediat pasibil de a fi considerat dușmanul democrației liberale înseși.

Trebuie să nu uităm că mişcarea care a zguduit lumea occidentală în anii şaizeci nu a apărut în vremuri şi societăţi autoritare, ci dimpotrivă, într-o perioadă şi în ţări în care sistemul democratic era durabil consolidat și cu vechime. Și chiar și așa, răzvrătiţii erau atât de nemulţumiţi de acest sistem, încât s-au hotărât să-l respingă în mod conştient, în cel mai vocal mod, contestând odată cu el sistemul clasic al partidelor politice, despre care afirmau că nu face decât să preserve situația existentă. Acest sistem, prin urmare, trebuia înlăturat din afară, prin acțiune directă. Tocmai de aceea, contestarea a avut de obicei natura unei acţiuni directe, justificată prin respingerea procedurilor democratice, înlocuite cu o presupusă voinţă a poporului – mai exact, cu voinţa organizaţiilor care îşi atribuiau rolul de reprezentant al acestuia.

Revoluţia nu a fost, aşadar, un triumf al democraţiei clasice, ci a izbucnit ca un reflex al furiei, al nerăbdării orientate spre disciplina pe care acest sistem o cerea; nu mai era acceptabil să aștepți senin și răbdător rezultatele aduse de mecanismul democratic. Devenise necesar să se lupte pentru o democrație tot mai democratică și tot mai liberală, o democrație eliberată de orice povară conservatoare, și care urma să aducă anumite roade concrete în legislaţie, în normele sociale şi în gândirea umană. Iar dacă nu reușea să producă efectele scontate, era de la sine înțeles că sistemul putea fi manipulat în așa fel încât să obțină rezultatele pe care orice democrat-liberal le considera a fi binefaceri în afara oricărei îndoieli.

Revoluţia a declanşat, aşadar, slăbirea modelului de până atunci al sistemului democratic de partide, în primul rând la nivelul percepţiei ideii de politică democratică, schimbând, în consecinţă, atitudinea publicului. De acum, democraţia era instrumentul menit să servească acelor idei şi scopurilor numite îndeobște “democratice” – modernizării, progresului, pluralismului, toleranţei – care urma să fie îndeplinite independent de decizia electorală a poporului. În jurul acestor idei şi scopuri s-a creat cu timpul un amplu consens politic, un fel de emanaţie civilizată şi instituţionalizată a mişcării anilor 1960. Promisiunea unui marş lung prin instituţii, lansată în perioada când această mişcare devenise muribundă, s-a împlinit, după mai mulți ani, într-o măsură excesivă.

*Fragment din Ryszard Legutko, The Demon in Democracy: Totalitarian Temptations in Free Societies, (Encounter Books, 2016); sursa traducere: Reacționarii

(Visited 37 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.