Criza modelului capitalist

Criza modelului capitalist

by -
0 610

La mai bine de trei ani de la erupţia crizei financiare, desi s-a evitat (până acum) o implozie de magnitudinea Marii Depresiuni, întrebările si temerile obsedante s-au amplificat. Una priveste rezilienţa crizei; asa cum demonstrează istoria si analize serioase, o criză atât de adâncă durează mult. Altă chestiune are în vedere complexitatea, profunzimea si întinderea acestei crize. Criza financiară este întruchipată de o criză bancară, a supraîndatorării publice si private în numeroase ţări. În Europa, criza Uniunii Monetare, cu origine într-un design si aranjamente de politici defectuoase, ameninţă întregul proiect european. Redistribuirea puterii în spaţiul global si ascensiunea economică a Asiei pun o presiune teribilă pe lumea occidentală, pe ţesuturile ei economice si sociale. Până acum câteva decenii, rivalitatea economică globală era un joc euroatlantic (Japonia fiind excepţia de la regulă); acum, datele problemei s-au modificat radical. Se vorbeste despre secolul XXI ca fiind unul asiatic. Forumul Davos din ianuarie 2012 a avut ca tematică generală regândirea conceptelor, modelelor economice si sociale; s-a folosit ca generic sugestiv titlul unei lucrări faimoase a lui Karl Polanyi, Marea Transformare, o lectură necesară pentru sociologii, politologii si economistii care se respectă.

Dimensiunea socială a acestei crize îngrijorează tot mai mult. De mai bine de două decenii, erodarea clasei de mijloc a fost ocultată de îndatorare (credit ieftin) si inflaţia scăzută. O inegalitate a veniturilor în crestere puternică corodează fundamentele sociale ale democraţiei, întrucât sansele (oportunităţile) egale fac parte din regulile de bază ale unei societăţi civilizate. Sunt date (statistici care atestă fără tăgadă această erodare ce reprezintă o bifurcare în evoluţia socială a capitalismului după al Doilea Război Mondial. La cresterea inegalităţii se adaugă rata mare a somajului, mai ales în rândurile tinerilor; în unele ţări se vorbeste de o „generaţie pierdută”.

S-a accentuat o disonanţă cognitivă între structurile de guvernământ si cetăţeni, care pune în discuţie însusi procesul politic democratic. În UE se vorbeste de mult despre „deficit democratic”. Acum însă este vorba despre ceva mai profund, care priveste politicul în interiorul contextului naţional, contractul social între stat si cetăţean. Dacă în regimurile autoritariste (dictatoriale), precum în ţări arabe, si nu numai, asemenea proteste sunt de asteptat, mai devreme sau mai târziu, în democraţiile liberale ele intră într-un registru explicativ aparte; ceva scârţâie în relaţia dintre cetăţeni si guvernele alese prin scrutin democratic. De aceea, temerile sunt mari; se si fac analogii cu perioada interbelică a secolului trecut, având în vedere dificultăţile economice fără precedent de după al Doilea Război Mondial. La puţini ani după dispariţia Zidului Berlinului si în pofida avansului globalizării ca proces si al globalismului ca filosofie a relaţiilor economice internaţionale, unii au anticipat o resurecţie a spiritului naţional în Europa si în lume. Criza de acum aduce în prim-plan revolta cetăţenilor; în mod surprinzător, ea are loc atât în democraţii, cât si în regimurile autoritariste. Revista Time a considerat, de altfel, cetăţeanul (ipostaziat de proteste) principalul actor politic al anului 2011.

Unii ar spune că evoluţia tehnologiilor sau redistribuirea puterii economice în lume (în favoarea Asiei) explică „decăderea” unor categorii de „gulere albe” si „gulere albastre” în economiile mature. De exemplu, în presa americană se spune că „Apple ilustrează de ce China devine fabrica lumii” – ideea fiind că unele firme americane mari îsi maximizează profitul prin expansiune globală, în detrimentul menţinerii/creării de locuri de muncă acasă. Dar, în opinia mea, aceasta este o interpretare unilaterală a situaţiei; nu mai puţin relevantă este dinamica politicilor publice, dominanţa în ultimele decenii a paradigmei care a propovăduit dereglementarea pieţelor si a favorizat capitalul în mecanica distribuţională a veniturilor, a subestimat rolul politicilor industriale, a neglijat aspecte esenţiale de echitate (fairness). Nu întâmplător, cunoscuta revistă americană Foreign Affairs a publicat în 2011 un articol despre policy drift („alunecarea politicilor publice”), care ar fi fost determinată de influenţe ideologice si capturarea politicii publice de grupurile de interese. De aici si preocuparea tot mai vizibilă de a repune în funcţiune măsuri de politică industrială si educaţională. În SUA, Michael Spence, laureat al Premiului Nobel pentru economie, conduce un comitet naţional pentru competitivitate. În UE avem Agenda Europa 2020, ca resuscitare a Agendei Lisabona. În Marea Britanie, guvernul condus de David Cameron decide înfiinţarea unor universităţi tehnice axate pe stiinţă si tehnologie, studii doctorale. Dacă „corectarea” politicilor publice, în sensul revigorării industriale a producţiei, nu va avea succes, este de anticipat o accentuare a protecţionismului în nu puţine ţări industrializate, în UE.

Este un reflex al unora să considere că influenţa nefastă a grupurilor de interese se manifestă, ca fenomen structural, numai în economiile emergente (sau subdezvoltate), despre care se presupune că nu au instituţii solide si mecanisme de control reciproc instituţionalizat (checks and balances). Criza din acesti ani dovedeste că ţările industrializate, cu economii mature, nu sunt imune la sindromul de captură a politicii publice, a statului. Aforismul lordului Acton, „puterea absolută corupe în mod absolut”, este valabil si pentru ele. Statutul privilegiat pe care îl are industria financiară în angrenajul economic actual dovedeste această stare de fapt; finanŃele extrag o rentă necuvenită de la restul economiei, au creat riscuri sistemice mari; finanţele nereglementate au funcţie de destabilizator intern în economiile moderne. Din acest punct de vedere, analiza lui Hyman Minsky este relevantă. Criza a obligat guvernele să salveze entităţi financiare mari si a afectat negativ coeziunea socială prin accentuarea sentimentului că lucrurile sunt croite rău. Si cum ar putea fi altfel când pierderile unor organizaţii private sunt socializate (din raţiuni de risc sistemic), în mod repetat, în timp ce veniturile multor cetăţeni se erodează.

În captura politicii publice, cu efecte asupra mersul economiei, găsim o explicaţie pentru impasul politicii, ca proces (politics), în ţări dezvoltate. Neîncrederea în guverne, de-a lungul spectrului politic, grăieste si ea în acest sens. Tea Party, în SUA, si unele agregări politice similare în Europa acuză si recuză guvernele pentru că nu s-au opus ca big business (grupurile de afaceri mari) să abuzeze de poziţiile dominante pe piaţa. La stânga spectrului politic, resentimentele sunt amplificate de ceea ce este perceput ca incapacitatea establishment-ului de a formula politici care să nu favorizeze cercurile de afaceri în dauna salariaţilor. Se observă aici un numitor comun, desi punctele de pornire sunt diametral opuse, fiindcă unii doresc un stat minimal, iar alţii un stat mai puternic. Numitorul comun este dat de abuzul de putere pe care grupurile de afaceri mari îl exercită în economie si politică – prin influenţarea deseori neîngrădită, în mod efectiv, a politicilor publice. Si unii, si alţii vor o democratizare a procesului de decizie, guverne mai aproape de interesele cetăţenilor. Dar aceste interese diferă în funcţie de înclinaţiile ideologice sau statutul social si economic.

Sindromul too big to fail („prea mari pentru a esua”) arată cât de viciate sunt pieţele financiare si ce riscuri aduc în economie si în funcţionarea democraţiei. Otmar Issing, fost economist-sef al Băncii Centrale Europene, remarca si el că acest sindrom subminează încrederea în economia de piaţă. Trebuie spus că Issing este un cunoscut promotor al Ordnungspolitik, care îmbină piaţa liberă cu regulile stricte si care a stat la baza succesului economic al Germaniei după al Doilea Război Mondial. Altfel spus, chiar dacă esti un partizan al dreptei liberale (1), într-o democraţie nu poţi închide ochii la pervertirea pieţelor indusă de concentrarea puterii economice si „capturarea” mecanismelor decizionale. O asemenea evoluţie s-a produs în Marea Britanie prin Big Bang-ul din industria financiară, în 1986, sau în SUA, prin dereglementarea reprezentată de abolirea Glass-Steagall Act, în 1999, si a altor acte normative.

Trăim criza unui tip de capitalism care merge dincolo de fenomenologia specifică miscării ciclice a economiei de piaţă, cu suisuri si coborâsuri inerente, uneori de amploare. Criza din ţările industrializate este legată de suprafinancializare, subestimarea nevoii de coeziune socială, pierderea compasului moral în lumea afacerilor, neglijarea problemelor ecologice, aroganţa în relaţiile internaţionale si zelul mesianic în promovarea unui model ca „mântuire” de orice problemă socială, oriunde în lume. Această criză este accentuată de redistribuirea puterii economice în spaţiul global.

(1) Nota FN: În spectrul politic există mai multe categorii de „dreapta”. Principala promotoare a neintervenţiei statului în economie este dreapta liberală (liberistă).

fragment din Daniel Dăianu (Când finanţa subminează economia şi corodează democraţia), editura Polirom, 2012.

(Visited 126 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.