Blestemul și juruința în credința populară

Cuvântul alină, cuvântul luminează inima și mintea, cuvântul dă speranță, dar cuvântul poate fi și greu. Este blestemul, o practică de magie verbală. Blestemul nu doar se rostește, el se dă sau se pune cuiva. Implicațiile sunt îndeosebi pe teren magic. Și astăzi în mediul rural este credința că orice necaz mare apărut în viața comunității în mod inexplicabil, o mare suferință a cuiva sau simultan a mai multor persoane, este un blestem. Se crede că poate fi un blestem de la nouă neamuri, și de el nu se poate feri nimeni. Funcționează ca o pedeapsă dreaptă sau nedreaptă. Blestemul e ca și „bătaia lui Dumnezeu”. Se și spune referitor la o pedepsire prin handicap fizic sau psihic: „E bătut de Dumnezeu!”. Cel mai mare blestem este venit din partea lui Dumnezeu și s-a abătut asupra lui Adam și a Evei, după ce aceștia au săvârșit păcatul primordial: „Blestemat să fie pământul din pricina ta! Cu trudă să te hrănești din el, în toate zilele vieții tale. Spini și pălămidă să-ți aducă și să mănânci buruienile câmpului. Întru sudoarea feței tale să mănânci pâine, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat. Căci pulbere este și în pulbere te vei întoarce”. Blestemul este „expresia clară a magiei cuvântului”.

Blestemul părinților

Cel mai greu blestem este al părinților:

Blestemul de mumă

Ca fiara de ciumă;

Blestemul de tată

Ca stana de piatră,

Pustiul să-l bată;

Oricând n-ai gândi

Și n-ai socoti

Blestemul s-o-mplini

Greu te-o pedepsi.

Puterea cuvântului de a răzbuna, de a pedepsi, poate acționa asupra stării de sănătate sau de viață a celui împotriva căruia se gândește blestemul. Este un act de magie verbală, funcționează cu forța de a acționa și după nouă generații. Blestemul părinților rostit împotriva copiilor este cel mai greu și neîngăduit. Nu doar răzbună, ci întunecă sufletul celui ce-l rostește și, se crede, se va întoarce asupra celui ce a gândit și rostit blestemul. Răzbunarea siluiește sufletul.

Blestemul părinților

E ca piatra munților

Cade greu copiilor.

Femeia „pocită la gură”

În mentalitatea populară femeile „se-arată a fi sub stăpânirea diavolului, că blestemă când supărarea le-ntunecă mintea”.

Tudor Pamfile amintește câteva din blestemele femeilor:

„De muncești, ele te blastămă «să te muncească dracii», de vei ședea, «ședea-ți-ar stâlpul la cap», de vei juca «juca-te-ar Rusaliile», de vei dormi, «dormire-ai somnul morții», de vei cânta, «cânta-ți-ar dracul la ureche», de vei citi, «citi-ți-ar popa», de vei mânca, «mânca-te-ar viermii și veninul», de vei bea «bea-te-ar șerpii și tăurașii», de nu le-auzi, «n-ai mai auzi cucul», de nu le vezi, «n-ai mai vedea fața soarelui», și câte altele. Și unele din aceste blăstămuri «se lipesc», adică se îndeplinesc, fiindcă femeia este «pocită la gură», adică în legătură sau sub stăpânirea diavolului”. Pe vremuri se credea să se putea feri omul de blestem dacă, bărbat fiind, purta inel, iar femeile, cercei. Azi nu se mai știe cine-i ce-i după ce poartă! Dar femei „pocite la gură” se mai întâlnesc, că vorba n-a dispărut: Femeia a îmbătrânit pe dracu!

Blestemul peste sat sau Deșugubina

În istoria orală a comunităților regăsim întâmplări care par inexplicabile, situații dramatice datorate unor conjucturi: nu s-a știut autorul fărădelegii și atunci „năpasta a căzut peste sat”. În Novacii Gorjului mai circulă și azi povestea despre deșugubină. Este un obicei vechi numit astfel, deșugubina, însemnând năpasta. Pentru deșugubina criminalului nedovedit plătea satul, unde fusese descoperit mortul. Atunci femeile se jeleau și spuneau: „a căzut năpasta peste sat”. Plătește tot satul, pentru că nu se știe cine e făptuitorul. „Pierderea de suflet”, deșugubina, a rămas o vorbă spusă atunci când cade năpasta peste omul nevinovat, e ca un blestem pentru tăinuire.

Crucile de juruință

În județul Gorj este de reperat un obicei inedit: punerea crucilor de jurământ sau de juruință la 40 de zile de la decesul unei persoane. La Aninoasa, Hurezani, Licurici, Vladimir pădurile de cruci de la marginea drumului sau copacii cu trunchiurile acoperite de cruci sunt imagini inedite.

Crucile de juruință au dublă semnificație: sunt ridicate de urmași pentru a respecta dorința celui ce a lăsat cu limbă de moarte să i se ridice crucea de jurământ. Cei ce au jurat că vor ridica această cruce au făcut o juruință și trebuie respectată. Dacă cel decedat nu a vrut, înseamnă că a făcut păcat mare și nu merită o cruce în plus, la drum, în văzul lumii, va avea doar crucea de la cap. Crucea de juruință este un însemn al sufletului ușurat de povara păcatului: cel plecat nu are păcate mari, nemărturisite. Dacă refuză să i se pună această cruce, înseamnă că a plecat cu păcatele nemărturisite, că îi e greu în Cea Lume, iar pentru cei din familie e juruința că nu îi vor face cruce, pentru că nu se cuvine. Dar cel mai important aspect pare a fi acesta: crucea de juruință este însemn de plecat cu sufletul ușurat, împăcat cu această lume. Iar familia trebuie să respecte voința celui călătorit că nu vrea crucea de juruință, altfel familia ar face un păcat în plus, cu care s-ar împovăra defunctul.

Sunt persoane care, în pofida credinței despre crucea de juruință, vor să aibă această cruce, astfel cred că fapta de a fi jurat strâmb sau a fi făcut păcat vor fi iertate. Prin ridicarea crucii se sacralizează spațiul și sufletul se ușurează de povara păcatului. Crucea semnifică mântuirea. Informatorii noștri, o familie, soț și soție, ne-au povestit cum părinții au avut dorințe diferite. Mama a fost de acord să i se ridice crucea de jurământ, dar tatăl a refuzat, mai mult, i-a pus să jure că nu vor încălca dorința sa, altfel se vor împovăra cu un păcat. Și ei au respectat dorințele părinților, au făcut jurământ și l-au respectat.

Credința populară este raportată la credința religioasă, cele două paradigme au funcționat simbiotic dintotdeauna:

„Dacă ai făcut o juruință lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlinești, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlinește juruința pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nicio juruință decât să faci o juruință, și să n-o împlinești.” (Ecleziastul 5:4-5).

Crucile de jurământ (juruință) au valoare simbolică, iar locurile de la marginea drumului cu pădurea de cruci sunt tot atâtea spații de mărturisire și de liant între cei ce au jurat și ce-i ce sunt pomeniți. Sunt însemne ale locului, la care sufletele celor morți se întorc la marile sărbători pentru a întregi neamul. Iar pădurea de cruci de jurământ este imaginea simbol pentru o comunitate unită prin gestul de a respecta juruința. (autor: Gabriela Rusu-Păsărin, sursa: Revista Clipa)