Basarab Întemeietorul – Voievodul Român

Basarab Întemeietorul – Voievodul Român

by -
0 1408

În vremurile cnezatelor și voievodatelor de la sud de Carpați, viața românilor curgea lin – atunci când cotropitorii erau departe – lin asemenea apelor lângă care își aveau așezările. Românii știau prea bine că viața nu e ușoară de aceea ei trăiau ca și cum ar fi murit mâine și munceau pentru familie și obște ca și cum n-ar fi murit niciodată. Credința era ceva sfânt pentru ei, asemenea și legea românească. Această lege nu admitea în fruntea românilor decât pe un alt român, care trebuia să fie drept, credincios, viteaz, înțelept, bun gospodar și bun organizator. Un asemenea conducător a fost marele Basarab voievod, ale cărui fapte au fost consemnate de cronicarii vremii. Întemeietorul țării și a ,,unei dinastii care a cârmuit Muntenia timp de trei sute de ani”[1], Basarab schismaticul[2] e cel care a îndrăznit să-l înfrunte pe Carol Robert dAnjou, regele Ungariei, învingându-l în bătălia de la Posada și obținând independența Țării.

Astăzi când pana unora uită să mai scrie adevărul este necesar să amintim iubitorilor de adevăr ceea ce ne-au lăsat prin munca lor marii noștri istorici, să aducem la lumina adevărului faptele cnejilor și voievozilor români descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră, de la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră (Scrisoarea III, Mihai Eminescu). Documentele studiate, cu atâta trudă, ani de-a rândul de istoricii noștri ne povestesc despre vremuri și fapte pline de vitejie, despre voievozi și victorii obținute împotriva popoarelor vecine, despre cnezatele și voievodatele din spațiul extracarpatic, despre prestigiul, stabilitatea și bogăția acestora, despre formarea Țării Românești. Dar să le luăm pe rând!

În secolele XIII – XIV, spațiul dintre Carpați și Dunăre era locuit de români, care erau organizați în obști sătești. Rezultatul muncii românilor nu a fost trecut neobservat de către istorici, din contră aceștia consemnează că în prima jumătate a secolului al XIV-lea, a avut loc o valorificare a pământurilor, a bogățiilor animale și minerale, pe scurt a avut loc o dezvoltare economică, care a favorizat și înmulțirea populației. ,,În momentul când se întemeiază Țara Românească erau, între Carpații Meridionali și Dunăre, cel puțin două mii de sate, poate chiar între două și trei mii. Sate mici, e adevărat, cu câteva zeci de case, – satele mari, cu sute de case, au fost o excepție – dar numeroase”[3].

Odată cu înmulțirea populației unele dintre obștile sătești se unesc; aceste uniuni de obști ducând la apariția cnezatelor și voievodatelor și implicit la o diferențiere socială astfel că în fruntea acestor formațiuni apar juzii, cnejii, voievozii. Deceniile care s-au scurs în secolele XIII și XIV au fost martore la încercările de unificare teriorială ale unor voievozi căci întemeierea Țării Românești a avut loc tocmai datorită ,,reunirii sub o singură străpânire, românească, a diferitelor formațiuni politice, cnezate și voievodate, din dreapta și din stânga Oltului. Ea nu s-a făcut dintr-o dată, într-un singur an, ci a cerut mai multe decenii”[4].  Conform istoricilor Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, desăvârșirea acestei întemeieri a avut loc sub marele Basarab.

A fost Basarab cuman?

Nu se cunoaște cu exactitate anul în care a ajuns voievod Basarab, fiul lui Tihomir. Istoricii Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu propun anul 1310 ca an de început al domniei sale. Dacă sursele nu sunt generoase în privința datării începutului de domnie, ele cuprind numeroase informații privind originea voievodului care a obținut independența țării și care a întemeiat dinastia ce a cârmuit statul trei sute de ani și căreia i-a dat numele. Numele de botez al marelui voievod de origine română era Ioan, fiind botezat în religia ortodoxă conform documentelor contemporane cu acesta.

Cu toate că numele tatălui său – Tihomir – era de origine cumană, atât Basarab, cât și tatăl său nu erau cumani, ci români, fapt care reiese foarte clar din toate actele ce datează din perioada anilor 1332-1370. Simplul fapt că numele unei persoane este de origine cumană nu certifică originea acelei persoane și cu atât mai mult religia acesteia. Dorința de a demonstra originea etnică a unei persoane prin numele pe care îl poartă acea persoană înseamnă a trece cu vederea că în fiecare perioadă istorică apare fenomenul imitării, al preluării numelor ,,la modă”. De asemenea documentele istorice în care se precizează clar că Basarab era român ortodox sunt o dovadă incontestabilă a acestei realități.

În documentele date de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou – suzeran al voievodului Basarab – din 26 noiembrie 1332 și 19 mai 1335 Basarab apare ca român ortodox. Câțiva ani mai târziu (1347, respectiv 1357), în actele prin care regele Ludovic, fiul lui Carol Robert, întărește moșiile dăruite de tatăl său unor supuși ce i-au fost fideli acestuia în lupta de la Posada împotriva lui Basarab îl numește pe acesta din urmă român. ,,Că Basarab a rămas ortodox până la moarte o spune și Cronica pictată de la Viena (Chronicon pictum Vindobonense), scrisă la 1358, care îl numește și ea pe voievodul român <<schismatic perfid>> (sau: rătăcit) (de fide perfidi schismatici)”[5]. În anul 1370 când pe tronul Țării Românești se afla Vlaicu Vodă, nepotul lui Basarab, papa Urban al V-lea îî scrie domnitorului și ,,după ce deplânge faptul că nu se închină Bisericii Catolice, în afara căreia nu există mântuire, suveranul pontif îl acuză pe voievod că se află în schismă (Ortodoxie) moștenită de la vechii predecesori ai săi”[6].

 Această scurtă trecere în revistă a surselor din acea perioadă ne arată că ele susțin una și aceeași idee: Basarab și urmașii săi sunt români de religie ortodoxă. Oricât de mult s-ar dori de către unii ca întemeietorul unei dinastii ce a dat țării domnitori iubitori de Ortodoxie, de neam și țară să nu fi fost român, acest lucru nu poate fi demonstrat prin argumente, din contră așa cum am arătat sursele contemporane cu Basarab I ce cuprind mărturiile regilor Ungariei, ale elitei politice și ecleziastice din Regatul Ungariei – deci mărturii cu caracter oficial – îi contrazic. Mai mult decât atât din cadrul elitei politice maghiare făceau parte și juzii cumanilor. Aceștia confirmau la rândul lor originea română a voievodului transalpin. ,,Chiar și în actul din 1332, din care aflăm nu doar numele lui Thocomerius, tatăl lui Basarab, dar și faptul că acesta era atât ortodox (schismaticus) cât și român (Olacus), fusese autentificat, printre alții, de către Ioan Drugeth, palatinul de atunci al curții și jude al cumanilor”[7].

La toate acestea nu putem să nu adăugăm faptul că voievodul Basarab a sprijinit Ortodoxia construind Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, dar și alte lăcașuri de cult. Oare aşa ar fi procedat un domnitor catolic şi cuman? Dar să continuăm să privim în urmă pentru că știm prea bine că după faptele lor îi vom cunoaște!

,,Prima libertate românească”

În secolul al XIII-lea întreg spațiul dintre Carpați și Dunăre era locuit de români. Cnezatele și voievodatele din acest spațiu se învecinau cu Regatul Ungariei, regat care încerca să-și extindă stăpânirea și la sud de Carpați. Dar care era statutul juridic al acestor formațiuni politice? Principalul document deosebit de important pentru istoria începuturilor Țării Românești este Diploma Cavalerilor Ioaniți din anul 1247 prin care regele maghiar Bela al IV-lea acorda o serie de drepturi și bunuri cavalerilor în schimbul asigurării apărării graniței de dușmani, în principal de mongoli, a căror invazie (1241) l-a determinat să ia această măsură. Din această Diplomă aflăm că la sud de Carpați existau mai multe formațiuni politice ale românilor: cnezatele lui Ioan și Farcaș, voievodatul lui Litovoi, Țara Severinului și Țara lui Seneslau. Cnezatele lui Ioan și Farcaș, alături de Țara Severinului erau cedate de către regele maghiar Ioaniților. Nu se poate afirma același lucru despre voievodatul lui Litovoi și Țara lui Seneslau, care rămâneau românilor, în schimb regele Bela primea niște venituri de pe urma acestor țări conform Diplomei de la 1247. Această stare de fapt ar putea fi un semn al existenței unui raport de vasalitate între voievozii români și regele maghiar. ,,Asemenea raporturi feudale, de la senior la vasal, nu constituiau de altfel un unicum al regiunilor noastre, ele se întâlnesc în întreaga Europă medievală, și nicio scădere măcar: e de ajuns să spunem că regele Angliei era vasalul celui francez pentru a înțelege ce înseamnă această situație”[8].

O primă încercare de ieșire de sub suzeranitatea maghiară îi aparține voievodului Litovoi și fratelui său Bărbat, fruntași ai cnezatului dinspre Olt, care la sfârșitul secolului al XIII-lea au refuzat plata tributului către coroana maghiară. Litovoi, voievodul răzvrătit, este învins pe câmpul de luptă de către armata maghiară, iar fratele său este prins. Deși prima încercare de dobândire a independenței a eșuat, ,,războiul cu ungurii ne arată totuși că voievodatul lui Litovoi ajunsese la o dezvoltare însemnată, de vreme ce dispunea de forța militară necesară unei lupte ca aceea care avusese loc și de suma imporantă reclamată de eliberarea lui Bărbat”[9].

Faptele lui Litovoi și ale fratelui său Bărbat nu au fost în zadar, căci românii nu uitau faptele înaintașilor lor. La puțin timp după aceste evenimente în deceniile de început ale secolului al XIV-lea (1324) apare menționat în documentele maghiare Basarab, voievodul nostru transalpin (de dincolo de munți n.n.). Documentul maghiar descrie o stare de fapt: la începutul domniei sale, Basarab se afla în stare de vasalitate față de regele Ungariei, în schimb regele ,,trebuise să recunoască noua stare de lucruri de la miazăzi de Carpați, formarea statului muntean”[10].

Voievodatul condus de Basarab se pare că se afla în stânga Oltului, acesta fusese deja amintit în Diploma din 1247 sub denumirea de Țara lui Seneslau. Această situație de vasalitate nu a durat mult, după anul 1327 relațiile lui Basarab cu regele Ungariei s-au deteriorat, dovadă fiind documentul regal în care voievodul român era numit necredincios coroanei maghiare. Care este pricina pentru care Basarab era necredincios coroanei maghiare? Documentele pe care le dețin istoricii sunt puține și ele nu lămuresc pe deplin problema, un lucru este sigur ținutul și cetatea Severinului reprezentau un măr al discordiei. Cel mai probabil la sfârșitul secolului XIII, Basarab a intrat în posesia acestui teritoriu, teritoriu ce aparținuse coroanei maghiare. Necredința pe care a manifestat-o voievodul român față de coroana maghiară l-a determinat pe rege să organizeze o campanie împotriva lui Basarab.

Expediția a pornit în septembrie 1330. Armata maghiară a intrat în țară pe la Severin, pe care l-a ocupat, și a continuat drumul spre Argeș. Această acțiune a ungurilor l-a determinat pe Basarab să trimită soli la regele Carol Robert cerându-i pacea. Regele maghiar a refuzat oferta voievodului român, deși aceasta era foarte avantajoasă pentru sine: Basarab se obliga la plata unui tribut și  a unei despăgubiri de război în valoare de 7000 de mărci de argint – o sumă importantă în acea vreme – de asemenea voievodul român renunța la Severin. Pe lângă oferta de pace, solul român a transmis regelui maghiar cuvintele lui Basarab însuși: dacă regele va continua să înainteze primejdia nicidecum nu o va putea înlătura. Așadar mândria regelui maghiar l-a determinat să refuze aceste condiții avantajoase afirmând în fața solilor lui Basarab că-l va scoate de barbă din ascunzișurile sale pe voievodul român numindu-l păstor al oilor sale. Cu armata maghiară în înaintare, Basarab pustiește totul în calea dușmanului. Desigur că această pustiire a îngreunat înaintarea armatei adverse, care ajunsă la cetatea Argeșului suferea de foamea cea mare. Conform Cronicii pictate de la Viena – principala sursă pe care o dețin istoricii cu privire la acest conflict – regele maghiar a decis retragerea în condițiile în care nu reușea să-l înfrângă pe adversarul său necredincios. În retragerea sa, armata maghiară trebuia să treacă munții printr-o vale strâmtă care era mărginită de râpe înalte. Tocmai aceste întălțimi au fost ocupate de Basarab și românii săi, care au întărit cu șanțuri intrarea, ieșirea și locurile unde valea era mai largă în așa fel încât armata maghiară să nu mai aibă nicio posibilitate de retragere.

Această tristă întâmplare a ținut mult, ne spune cronicarul maghiar. Atacul  având loc între 9-12 noiembrie și sfârșind cu înfrângerea armatei maghiare, în luptă căzând tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nicio deosebire conform cronicii maghiare. Și tot Cronica ne spune că: mulțimea nenumărată a românilor, sus pe râpi, alergând din toate părțile, arunca săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul văii, pe un drum care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios… nu se puteau sui împotriva românilor pe niciuna din râpile de pe cele două lanțuri ale drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.

Victoria românilor de la Posada ,,a însemnat un cumplit dezastru pentru unguri, unul din cele mai mari pe care le-au suferit ei vreodată”[11]. Ostașii aleși – ce făceau parte din armata uneia dintre țările cele mai puternice ale vremii – așa se izbeau unii de alții precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii sau ca niște trestii bătute de vânt.

Un aspect important care nu trebuie trecut cu vederea astăzi când s-au ridicat voci care neagă originea română a lui Basarab este faptul că în cadrul oștirii române nu erau prezenți cumanii, cum ar fi fost firesc în cazul în care voievodul era de origine cumană, mai mult decât atât armata maghiară era formată și dintr-un corp militar cuman. Sursele nu menționează existența vreunei solidarități între domnul Țării Românești și cumanii aflați în armata maghiară, din contră orice milă pe care ar fi trebuit să o arate Basarab față de semenii săi lipsește.

Dar să ascultăm ce ne relatează Cronica în privința sorții regelui maghiar: regele și-a schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie, pe care, crezându-l a fi însuși regele, românii cu cruzime l-au omorât. Și regele abia a scăpat cu câțiva inși. Căci au stat împrejurul lui ca niște ziduri de piatră.

Victoria pe care a obținut-o marele voievod român în fața armatei regelui maghiar a avut o însemnătate deosebită. Până în anul 1330, anul victoriei de la Posada, ,,Basarab I s-a străduit să promoveze în principal o politică de apărare față de regatul Ungariei, țelul strategic de căpetenie – documentația istorică păstrată o dovedește – nefiind altul decât asigurarea de sine stătătoare a Țării Românești, neatârnarea sa politică. Este întrucâtva semnul de astăzi al noțiunii de independență”[12].  Prin victoria de la Posada, Prima libertate românească – cum a numit Nicolae Iorga Țara Românească condusă de Basarab I – și-a obținut neatârnarea față de Regatul Ungariei. După lupta de la Posada, regele maghiar nu a mai îndrăznit să atace țara voievodului Basarab și nici să pretindă de la acesta plata vreunui tribut. Noua situație internațională a țării reflectă o bună organizare în interiorul statului – rodul bunei orânduiri pe care a așezat-o Basarab Românul – care a rămas până la sfârșitul domniei singur stăpânitor.

După o domnie lungă de 42 de ani, în anul 1352 ,,încărcat de ani, viteazul voievod și luptător de la 1330, acela de numele căruia se leagă consolidarea ordinii statale în Țara Românească, își află sfârșitul în apropiere de scaunul țării”[13]. După o viață de luptă și muncă în slujba țării, marele Basarab merita să-și doarmă somnul. ,,Personalitatea lui Basarab a fost așa de puternică, opera îndeplinită de el așa de mare, încât numele lui personal a ajuns să fie acela al familiei, al dinastiei, dându-se tuturor membrilor ei, așa cum la Roma, după Caesar, împărații își adăugau acest nume glorios, devenit titlu, al înaintașilor lor. […] Întemeietor și organizator de țară, întemeietor de dinastie, biruitor în războaie, Basarab merită pe deplin calificativul de mare  pe care i-l dă atât grafitul de la Curtea de Argeș, cât și inscripția tombală a fiului său Basarab cel Mare, astfel va rămâne el pentru totdeauna în istoria poporului nostru”[14]. (autor: Tudora Cristea)

[1] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. 1, Ed. Științifică, București, 1974, p. 277.

[2] Termenul pe care îl foloseau catolicii în epocă pentru ortodocși

[3] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Op. Cit., p. 263.

[4] Ibidem, p. 266.

[5] Matei Cazacu, Dan Ioan Mureșan, Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești, Editura Cartier, Chișinău, 2013, p. 30.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, p. 199.

[8] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Op. Cit., p. 218.

[9] Ibidem, p. 267.

[10] Ibidem, p. 270.

[11] Ibidem, p. 272.

[12] Istoria românilor. Vol. III Genezele românești, coord. Șt. Pascu, Răzvan Theodorescu, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 573.

[13] Ibidem, p. 582.

[14] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Op. Cit., pp. 277-278.

(Visited 326 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.