Teologia Istoriei- Formarea Neamului Românesc

Mai multi autori s-au ocupat de-a lungul timpului de ceea ce s-ar putea numi teologia istoriei (1). Dar, cu toate ca unul dintre ei si-a denumit chiar asa opera (2), în realitate nu a existat o încercare adevarata de elaborare a unei teorii a Teologiei Istoriei. O asemenea elaborare cere în primul rand cunoasterea si trairea – de cate ori nu se uita acest aspect – Revelatiei, asa cum ea se gaseste doar în Ortodoxie.
Desigur, nu este acesta locul umplerii acestui gol, nici subsemnatul cel care ar putea realiza o astfel de opera grandioasa. Dar unele repere tot trebuie trasate, macar pentru a evita exprimari de genul : “omul este singura fiinta istorica” (3).
Chiar daca unii sunt de alta parere, Sfanta Scriptura este o carte istorica. Ba chiar, daca întelegem Istoria în sensul ei originar, de ceea ce merita retinut, este Cartea Istorica prin excelenta, arhetip pentru orice alte realizari în domeniu, paradigma absoluta. Acest lucru se poate verifica relativ usor, prin cercetarea literaturii patristice si mai ales a celei din perioada apostolica. Se va putea astfel constata ca toate scrierile ce au ca subiect evenimente mai noi sau mai vechi sunt realizate cu mare grija în acelasi duh în care traieste si Scriptura. De aceea, orice încercare de studiu în domeniul Teologiei Istoriei trebuie sa aiba la baza exemplul biblic. Asa cum s-a precizat deja, în scurtul studiu introductiv al prezentei lucrari nu se pot selecta decat unele repere ale Teologiei Istorice. Este totusi un avantaj fata de situatia unui vid total.

Primul element ce trebuie retinut este cel al realitatii cadrului istoric Dumnezeire-creatie.
Întreaga Istorie este bazata pe interactiunea dintre activitatea din interiorul lumii create si legile si interventiile divine. Legile sunt cele prin care este ordonata lumea de Cel ce este Dumnezeul ordinii; unele dintre ele pot fi încalcate, în special de fiintele extraordinare care sunt îngerii si oamenii, dar nu fara consecinte inevitabile, prevazute de alte legi. Interventiile dumnezeiesti nu sunt în principiu obligatorii, caci Dumnezeu nu este conditionat de nimic. Dar în practica ele sunt inevitabile, deoarece Dumnezeu nu a creat lumea spre a o abandona, ci spre a avea cu ea o relatie deosebita, numita de obicei proniere.
Studierea Teologiei Istoriei înseamna tocmai studierea pronierii si a legilor pe care se bazeaza existenta lumii. Importanta unor astfel de studii nu este de loc mica, atat din punct de vedere apologetic dar si dogmatic, moral etc. Am putea da ca exemplu textul “ Atunci a zis Dumnezeu catre Avraam: « Sa sti bine ca urmasii tai vor pribegi în pamant strain, unde vor fi robiti si apasati patru sute de ani; dar pe neamul acela, caruia ei vor fi robi, îl voi judeca Eu si dupa aceea ei vor iesi sa vina aici, cu avere multa […] Ei însa se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, caci nu s-a umplut înca masura nelegiuirilor Amoreilor.» “ (Fac. 15.13-16).Avem aici prestiinta dumnezeiasca, ce intereseaza în mod deosebit atat Dogmatica si Apologetica – chiar si Morala – dar si, fireste, Teologia Istoriei. Avem de asemenea exemplul relatiei speciale între un popor ca întreg si ordinea morala a lumii. Avem exemplul pronierii si milei divine, atat fata de urmasii lui Avraam cat si fata de Amorei. si astfel de informatii deosebit de importante pentru întelegerea realitatii în care traim se gasesc peste tot în Sfanta Scriptura, multe fiind deja explicate de catre Sfintii Parinti; lipseste aici însa munca de sinteza necesara adunarii textelor patristice din domeniu iar dincolo efortul special de selectie si sistematizare al pasajelor înca nevalorificate din unghiul Teologiei Istoriei (ceea ce poate constitui un larg camp de lucru pentru Exegetica si Patrologie).
Pentru aceasta lucrare ne vom opri pe moment la observarea existentei popoarelor ca entitati bine definite, cu responsabilitate morala. Aceasta existenta se arata nu doar în pasajul citat mai sus, ci în întreaga Scriptura, prin atitudinea lui Dumnezeu fata de poporul ales si fata de toate popoarele mentionate în Istoria sfanta a mantuirii. Este un lucru ce ne intereseaza în mod deosebit, deoarece implica o noua atitudine fata de istoria Neamului nostru.
Privind Istoria Neamului din acest punct de vedere, realizam adevarata importanta a unor aspecte altfel minimalizate ori, din contra, maximizate. Trairea duhovniceasca a unor oameni sfinti, fie ei din popor sau nu, capata o noua semnificatie în lumina Scripturii, fie si rezumandu-ne la dialogul dintre Dumnezeu si Avraam dinainte de distrugerea Sodomei si Gomorei, sau la cererea lui Lot de crutare a unei mici cetati în care se refugiaza (Fac.18.16 33 si 19.15-22). De asemenea, anumite obiceiuri ori traditii straine crestinismului, privite cu îngaduinta si chiar placere de unii istorici si de mai toti etnologii, apar altfel daca ne raportam la raspunderea pe care o are un Neam ce se vrea crestin.
Un alt reper teologic ce trebuie obligatoriu recuperat este cel al rostului, al motivatiei existentei unui popor. De vreme ce neamurile exista prin voia lui Dumnezeu si vor exista în veci – Apocalipsa 21.26; 22.2 – este limpede ca aparitia fiecaruia corespunde unui sau unor teluri cunoscute de Dumnezeu si care, macar partial, pot fi detectate de Teologia Istoriei. Cunoasterea acestor teluri este absolut necesara pentru orice om care doreste sa îsi înteleaga rostul sau, dar si fiecarui neam care vrea sa îsi împlineasca menirea. Deosebirile între rosturile pentru care a fost creat un popor si imaginea pe care acesta o are despre ele pot provoca greseli ireparabile si chiar distrugerea acelui popor.
Alt aspect deseori uitat, însa deosebit de important mai ales sub aspect practic, este cel al legaturii dintre oameni, mai ales considerati comunitar, si restul lumii create, chiar excluzand pe îngeri. Vedem astfel, în Vechiul Testament, cum poporul evreu, departat de Dumnezeu, se desfata de bogatiile naturale ale Canaanului pentru ca dintr-o data, prin puterea lui Dumnezeu, sa fie lipsiti de aceste bogatii. Pustiirile, ca si belsugul, nu sunt deci rezultatul unor forte oarbe, mecanice si indiferente, ci al legilor morale ce stabilesc relatiile în triunghiul Dumnezeire – oameni – restul creatiei.
Tot aici trebuie subliniat si acel aspect al vietii nationale care este din pacate uitat de multi asa-zisi patrioti: desi ereditatea conteaza, nu ea este factorul primordial în stabilirea apartenentei nationale. “Dumnezeu a facut dintr-un sange tot neamul omenesc” ( F.A. 7.26 ), iar urmasii lui Avraam sunt cei care fac faptele lui Avraam si au aceeasi credinta cu el (Ioan 8.39;Rom. 2.28-29, 4.11-12 etc.). Se poate observa de aici – ca si din studiile stiintifice existente (4) – ca factorul determinant din punct de vedere national este cel spiritual si nu cel biologic.

Formarea Romanilor- Generalitati

Aparitia Neamului Romanesc nu a fost un eveniment întamplator. Ea nu a însemnat nici aparitia unui vas al maniei lui Dumnezeu, sau al unuia de rusine. Modul cu totul unic în care a aparut Neamul Romanesc lamureste o parte din scopurile înalte pentru care Dumnezeu l-a chemat la existenta. Acest mod unic de nastere va fi descris în paginile care urmeaza, si se va încerca, în final, gasirea rosturilor existentei Neamului Romanesc.
Importanta întelegerii felului în care s-a format Neamul Romanesc se vede clar din randurile de mai sus. A întelege pentru ce exista poporul de care prin voia lui Dumnezeu aparti înseamna a-ti clarifica o mare parte din rostul existentei tale individuale. Tainele nedeslusite ale sufletului – tulburari, nemultumiri, chemari ascunse etc. – au de multe ori la origine prapastia dintre fiinta Neamului si ceea ce se pretinde ca ar fi ea.
Într-adevar, cum ar putea presupune cineva ca Dumnezeu, facandu-te sa apari într-un anume popor, zamislit cu anume scop, nu te-ar si dota într-un mod mai special, astfel încat sa poti lucra si tu pentru împlinirea celor bune în poporul tau? O astfel de idee este evident absurda.
Se poate afirma aici, fara dubiu, ca multe din greselile facute de Neamul nostru, mai ales în ultimele secole, se datoreaza distantei gigantice dintre realitate si teoriile pseudo-istorice propagate de felurite institutii si persoane. Tot din cauza acestei ruperi de realitate a aparut si fenomenul de înstrainare fata de Neam pe care îl putem constata, tot mai amplificat, de mai multe generatii.
Autorii initiali ai teoriilor false sus amintite nu sunt, asa cum s-ar putea crede, inocenti savanti de buna credinta dar lipsiti de informatii, nici teoriile simple erori. Realizarea primelor teorii false a fost un act constient, voit, avand scopuri precise. Se poate vedea acest lucru cercetand izvorul lor. În cazul autorilor pro-ungari acest lucru se vede cu claritate, motiv pentru care ele au putut fi mai usor evitate; totusi nu s-a putut evita de fiecare data cand li s-a raspuns caderea în anumite exagerari. O pozitie mai speciala o ocupa însa “scoala Ardeleana”. Izvoarele ei se afla la Vatican. De aceea falsurile constatate aici capata o semnificatie speciala. Ne referim în special la pozitia unica în Imperiul Roman pe care, dupa afirmatiile întemeietorilor “scolii Ardelene”, o ocupa Dacia (1) . Ea apare ca singura provincie în care a avut loc exterminarea populatiei autohtone si totodata ca singura în care s-au colonizat numai cetateni ai Romei. Daca veneau din alta sursa aceste afirmatii puteau parea simple erori. Dar ele au ca izvor Vaticanul, depozitarul unor informatii clare în acest domeniu. Columna Traiana, document în imagini , atesta supravietuirea populatiei dacice, fiind astfel cel mai evident document (2). Dar si fara aceasta biblioteca Vaticanului putea furniza informatiile obiective necesare. Corespondenta dintre tarul roman Ionita Asan si Vatican (3) atesta cunoasterea de catre acesta din urma a originii unice a romanilor, indiferent ca ei erau în Dacia, Macedonia sau alte foste provincii romane. De aceea nu se putea în nici un caz lansa ipoteza, absurda stiintific din toate punctele de vedere, a exterminarii dacilor si colonizarii cu locuitori ai Romei. Desigur, se pune întrebarea : ce scop a urmarit Vaticanul prin lansarea acestui fals?
Dezradacinarea.
Odata separati de adevarata lor istorie, odata convinsi ca ei sunt, ereditar, fii ai Romei, romanii ar fi putut fi mult mai usor convertiti la romano-catolicism si pastrati sub controlul Romei. De asemenea, prin divizarea realizata între romanii din Dacia si cei din alte provincii s-ar fi slabit puterea unui neam prea mare pentru a fi controlat. Primul scop a fost partial atins, al doilea în întregime.
Initiatorii “scolii Ardelene” au facut astfel un rau imens, practic ireparabil, ca dovada ca nu a putut fi îndreptat ulterior nici de istoricii mai realisti ai acestei “scoli” . Un rezultat similar l-au obtinut în sudul Romaniei – luata în sensul sau real, v. Atl.3 – clericii si calugarii greci. Acestia au nascocit termenul de vlaho-elini, nemaiîntalnit pana atunci si au convins pe multi dintre romanii macedoneni, epiroti etc. ca ar fi de origine … greceasca! Astfel prelucrati romanii grecizati au devenit cei mai mari dusmani ai natiei lor, cum se întampla de altfel cu toti renegatii care nu revin la adevar (4).
De aceea, privind lucrurile în singura perspectiva valida, cea ortodoxa, este evident ca regasirea adevarului privind formarea Neamului Romanesc si redarea lui Neamului sunt lucruri de o deosebita importanta. Fara exagerare, de recapatarea constiintei adevaratei noastre origini depinde existenta noastra ca neam.

Cadrul aparitiei Neamului Romanesc

Au fost lansate de-a lungul vremurilor o multime de ipoteze si teorii privind formarea romanilor. Dupa cei mai multi alogeni din sudul Dunarii romanii au aparut în teritoriile lor din nordul acestui fluviu. Dupa cei mai multi alogeni din miazanoaptea Dunarii romanii ar fi sosit din sudul acesteia. Deoarece nu avem informatii despre oameni amfibie în vechiul Danubius, iar romanii sunt prezenti din cele mai vechi timpuri si la nord si la sud de Dunare, o concluzie se impune: indiferent ce ar dori unii sau altii romanii nu au fost niciodata migratori si s-au format în toata aceasta zona în care se afla si astazi. Silviu Dragomir afirma ca romanii sunt urmasii traco-ilirilor romanizati (5). Acelasi lucru este afirmat si de istorici ca Nicolae Iorga (6) si Theodor Capidan (7). Dar istorici romani de prestigiu, ca de exemplu, Dinu si Constantin Giurescu afirma o origine daco-romana a romanilor (8). Informatiile pe care însa le prezinta chiar ei dovedesc labilitatea acestei teorii. Nu se poate explica de ce în Dacia Romana, dintr-un amestec de daci, traci sudici, iliri si traco-iliri romanizati s-au putut forma romani, iar în alte provincii cu aceeasi compozitie etnica, nu (9). Fara a intra în dispute ce nu fac obiectul prezentei lucrari mentionam ca singura teorie ce se sustine stiintific este cea a formarii Romanilor din traco-ilirii romanizati. Cu o precizare: romanizati prin crestinism.
Se impune aici o lamurire mai larga. Limba tracilor era pentru ei o limba sfanta; cultura lor era o cultura mistica, esoterica si aproape total orala. Sfintenia limbii era pentru traci un element atat de important încat nu renuntau la ea nici sub presiunea civilizatiei grecesti, nici în urma îndelungatului stagiu militar roman. Singura putere care a reusit sa le schimbe limba a fost crestinismul. De aceea se poate afirma fara nici o îndoiala ca romanizarea stramosilor nostri s-a realizat prin crestinarea lor. si daca sintagma “poporul roman este singurul popor nascut crestin” e evident eronata – crestini au fost de la aparitia lor ca popoare si spaniolii, portughezii, francezii etc. – în schimb este profund adevarat faptul ca, pe cat stim, Poporul Roman este singurul popor nascut în si prin Biserica.
În aceasta forma, nasterea Poporului Roman apare pentru prima oara la Pr. Dumitru Staniloae (10), iar actul de nastere al Neamului Romanesc îl constituie textul din F.A. 16.8 40 (11). În acesta se arata activitatea Sfantului Apostol Pavel în colonia romana Filipi, aflata în unul dintre cele mai puternice tinuturi tracice din Macedonia. Neamul Romanesc a prins a se zamisli din astfel de puncte de vietuire crestineasca înfiintate de apostoli si ucenicii lor în spatiul traco-ilir. Momentul a fost acelasi mai pentru toti traco-ilirii, caci înca din acei ani minunati ai începutului Biserici propovaduitorii au ajuns în majoritatea zonelor traco-ilire europene. Sfantul Apostol Pavel a predicat nu doar în Asia Mica, Grecia, Italia sau Orientul Apropiat, ci si în Macedonia – cum am mai aratat – , Tesalia si Iliria, Sfantul Apostol Andrei a vestit Evanghelia si în Dobrogea, Campia Romana si sudul Moldovei si Ucrainei de azi, Sfantul Apostol Tit a predicat si în Dalmatia s.a.m.d.(12). Predica s-a facut peste tot în latina populara, cunoscuta atat evreilor din Palestina – de care apartinea Sf. Ap. Andrei – cat si tuturor locuitorilor din orasele Imperiului Roman. Latina era limba filipenilor, si de ea s-a slujit printre ei Sfantul Pavel, ca si de cetatenia sa romana. În Iliria sau Dalmatia limba internationala era de asemenea latina. De la începutul secolului sub dominatie romana Dobrogea adoptase latina în administratie si viata publica, chiar daca elina era înca limba “cultilor”. De altfel influenta romana în Dacia se facuse de mult simtita ; denarul roman – ca sa dam un singur exemplu – fusese adoptat si perfect copiat cand între Donaris si hotarele Imperiului erau înca cca. 200 km. Mai mult, daca limba greceasca avea, la fel cu celta sau germana, unii cunoscatori în zona, ea, la fel cu celelalte limbi alogene, nu se bucura însa de raspandirea deosebita a latinei, de statutul unanim acceptat al acesteia de “lingua franca”.
Revenind, trebuie sa subliniem alte doua aspecte ale acestor momente de început ale neamului. Astfel trebuie înteles faptul ca adoptarea crestinismului de catre iliro-traci nu a fost, oricat ne-ar fi placut sa fie asa, un fenomen rapid. El a avut loc în timp îndelungat, printr-un proces complex de traire si vestire a Evangheliei. Astfel, în sec.lV-V, Sfantul Niceta de Remesiana desfasura înca o misiune de crestinare a tracilor pagani, crestinare ce însemna totodata si romanizarea lor (13). Dar, si acesta este al doilea aspect important, centrele protoromanesti ce existau deja sau apareau, unite între ele prin fraternitatea si ierarhia crestina, aveau o stabilitate deosebit de mare. Membrii lor nu mai erau iliro-tracii pagani dornici de lupte si aventuri, ci iliro-tracii crestinati si romanizati, cetateni de nadejde ai Imperiului, oameni legati de pamantul pe care trebuiau sa-l sfinteasca prin viata lor. S-a derivat din “pagus” cuvantul “pagan”, si s-a dedus gresit ca viata crestina a patruns în mediul rural foarte greu si foarte tarziu. Ca si în mediul rural a patruns greu crestinismul este adevarat. Dar se uita atat faptul ca diferenta dintre oras si sat nu era pe atunci chiar asa de mare – exceptand cele cateva orase … de exceptie – cat si ca mai exista un termen pentru localitatile rurale : “fossatum” ! Ori tocmai din acest cuvant ce desemna satele întarite (14) sunt originari termenii ce definesc în limba romana asezarea rurala si membrii ei : “sat” si respectiv “satean”! Explicatia este una singura, conforma cu toate dovezile arheologice, istorice si lingvistice cunoscute : opozitia fiintiala între satele întarite ale sedentarilor protoromani crestini, aparatori sau nostalgici ai Imperiului, si pagusurile paganilor migratori, localitati neîntarite, ridicate pentru un timp si nu pentru totdeauna. Avem astfel, pastrata în limba nationala cea mai autentica, imaginea comunitatilor stabile protoromane. Stabilitatea lor, rezistenta lor în fata migratiilor, s-au datorat Bisericii si puterii dumnezeiesti ce lucra prin aceasta.
De altfel în limba romana exista o serie de aspecte unice aparute în urma acestei situatii. Parintele Petroniu de la Athos dadea ca exemplu numele cele mai raspandite date de rusi, greci si romani Fecioarei Maria. Astfel, în vreme ce primii o numesc în general Bogorodita, Nascatoare de Dumnezeu, iar grecii Panaghia, Prea Sfanta, romanii folosesc numele de Maica Domnului, care include în el si fecioria si calitatea de mama a lui Dumnezeu, precum si – trebuie adaugat – adevarata înfatisare a puterii si sfinteniei Preacuratei. Acest nume este o sinteza milenara a constiintei ortodoxe despre cea care s-a învrednicit a naste pe Dumnezeu întrupat . La aceeasi concluzie conduce si termenul de “nevointa” folosit pentru ostenelile mantuitoare ale vietii calugaresti, în comparatie cu sportivul “askisis”, tipic spatiului elenistic marcat de psihologia veche, ante-crestina (15).
Fireste, nu trebuie sa neglijam nici importanta armatei romane în cadrul procesului de formare a Poporului Roman. Chiar din punctul de vedere al vietii crestine functia armatei nu a fost de mica însemnatate. E cazul sa amintim ca Sfantul Ioan Botezatorul nu a cerut militarilor sa renunte la meseria armelor ( Lc. 3.14) si nu a cerut aceasta nici Sfantul Petru, atunci cand l-a botezat pe Corneliu si casa acestuia (F.A. cap.10). De aceea în armata au existat multi crestini, chiar de la începuturile propovaduirii apostolice, mai ales ca si Ortodoxia este potrivita cu spiritul militar-cavaleresc – luat în sensul cel mai curat al cuvantului.
Sfintii militari (16) au dovedit cu prisosinta acest lucru. Ei au dat în Romania un nou sens vietii militare; armata, soldatul roman au devenit imaginea aparatorului. Aparator în fata dusmanului dar si a paganilor. Dublul sens s-a datorat atat faptului ca toti migratorii erau pagani cat si faptului ca persecutiile, singurele atacuri “de stat” asupra armatei, au fost organizate de împaratii pagani, de obicei si cei mai “ghinionisti” – de fapt batuti de Dumnezeu – în ceea ce priveste situatia economica. În plus a existat un fenomen de mare importanta etnogenetica: asimilarea veteranilor. Atat autohtonii întorsi din zari îndepartate dupa cei 20-25 de ani de armata cat si veteranii din trupele din Romania stabiliti aici în calitate de coloni au participat esential la etnogeneza. Aceste doua fenomene, ca si influenta generala a coloniilor si taberelor militare din Romania au dat înca o caracteristica personala Neamului Romanesc: aceea de popor razboinic defensiv, aparator prin definitie nu doar al unui pamant strabun, ci al unui întreg spatiu crestin.
Au existat o serie de centre de romanizare. Asa a fost zona celebrei Via Egnatia ce facea legatura între coasta adriatica a Epirului si Constantinopol (initial drumul viza legatura cu Asia Mica). Asa a fost coasta Dalmatiei, apreciata de romani pentru frumusetea ei (17). Asa au fost fiecare din comunitatile crestine aparute în Filipi, Salona (romanul Saruna (18), gr. Tesaloniki) si în alte zone (în Scitia Mica, Dalmatia, Iliria etc.).

Generalitati (Explicarea unor termeni)

Crestinism, v. Ortodoxie.
Ortodoxia, dreapta credinta, este un nume folosit aici în sensul sau real de Crestinism, de Crestinism autentic, asa cum l-a lasat Hristos Iisus. Celelalte culte care se deriva din Ortodoxie (arianism, romano-catolicism etc.) sunt denumite cu numele lor propriu-zise.
Protoroman este un termen întrebuintat aici pentru acei stramosi traco-iliri care prin aderenta la o serie de valori specifice – cum sunt crestinismul, viata militar-defensiva etc. – s-au distantat de restul romanitatii devenind baza unui nou popor, Poporul Roman. Existenta protoromanilor poate fi situata aproximativ între anii 40-313 ai erei crestine, adica între începerea raspandirii Crestinismului în lumea latina si victoria partidei crestine din cadrul traco-ilirilor romanizati. Dupa aceasta data putem vorbi despre existenta Neamului Romanesc în forma sa initiala, primitiva (v. straromanii).
Romania este vechiul nume al Imperiului Roman de Rasarit, statul straromanilor (v.) ; este “stramosul” numelui Romania.
Romanitate este un termen folosit în dubla sa acceptiune, cea general cunoscuta – aceea de latinitate – fie ea privita ca grupare umana, fie ca fenomen cultural, social, lingvistic etc. – legata intim de Roma si Imperiul Roman si cea particulara – valabila pentru Romani într-un mod unic si explicata în Concluzii, subcapitolul Romanitatea Romanilor.
Romania este un cuvant folosit în aceasta lucrare nu cu sensul de “stat romanesc” ori de “Republica Romania”, ci în cel initial, autentic, de Patrie originara, de spatiu de formare a Poporului Roman. Se foloseste acest termen deci pentru teritoriul aratat în Harta V.3.3.
Straromanii sunt romanii cei mai vechi, din primele secole de existenta a Neamului Romanesc în forma sa propriu-zisa ( cca. 313-602).

___________________________________________________________

Note:

(1) În scrierile Parintilor Apostolici se gasesc elemente de Teologia Istoriei, fireste nu sistematizate. Asa sunt I Cor. si cap.17 din ll Cor. a Sfantului Clement Romanul, Pastorul lui Herma etc.

(2) Marrou, Teologia istoriei , Iasi, 1995. Desigur, aceasta critica nu anuleaza unele “bucatele” de adevar prinse în lucrare. Mai mult, trebuie subliniat ca în Occident exista o preocupare activa pentru dovedirea si analizarea implicarii lui Dumnezeu în istorie, ca o reactie la deismul si ateismul ce îl distrug. Un exemplu recent este lucrarea Dumnezeu si stiinta, realizata de Jean Guitton, Griska si Igor Bogdanov.

(3) Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, p.7

(4) *** Rasismul în fata stiintei , Bucuresti, 1982, în totalitate; este o culegere de studii stiintifice de valoare ce atesta validitatea punctului de vedere crestin – pentru cei ce au nevoie de o astfel de validare – în ceea ce priveste raportul dintre spiritual si biologic în definirea raselor, natiunilor si în general a grupurilor umane, în ceea ce priveste originea comuna, unica a oamenilor; fireste, contine si anumite afirmatii propagandistice deplasate.

• Note bibliografice la capitolul Formarea Romanilor

(1) Romul Munteanu, scoala Ardeleana, Bucuresti, 1997, p.19-20, dar si 12-14 s.a.; tot aici se pot vedea eforturile ineficiente ale unor urmasi de corectare a gravelor falsuri introduse anterior. Pentru efectele avute a se vedea prezentarea, de fapt nu doar laudativa, ci si absurda, facuta de dl. Radulescu-Motru în Etnicul romanesc. Nationalismul , Bucuresti, 1996, p.42-46, d-sa fiind de altfel perfect convins de formarea Neamului Romanesc exclusiv în Dacia (p.68, de pilda); fara a mai insista asupra elementelor din respectivele pagini care conduc spre izvoarele straine ce au lansat din timpuri, e drept, mai vechi, aceasta teorie, sa subliniem atat iresponsabilitatea si netemeinicia credintei în lipsa de constiinta latina a Poporului, cat si absurditatea de a crede ca un popor atat de vechi ca Neamul Romanesc poate a nu avea constiinta nationala sau, si mai grav, ca aceasta ar putea fi “îmbunatatita”. Pentru alte “originalitati” ale d-sale a se vedea eleganta combatere facuta de pr. Dumitru Staniloae în Iarasi Ortodoxie si Romanism , din Ortodoxie si Romanism , de acelasi autor, editata de Asociatia Romanilor din Bucovina de Nord (1992 ?), p.70-86 si lucrarile indicate în articolul respectiv de autor; merita studiat si Ortodoxie si latinitate , op. cit. , p.87-101, pentru a observa caracterul antiteologic si antinational al uniatismului interbelic.
A se vedea pentru problema constiintei nationale lucrarea dl.-ui Iscru, Formarea natiunii romane, Bucuresti, 1995, iar pentru cea a constiintei latine cea a dl-ui Armbruster, Romanitatea Romanilor, Bucuresti, 1993.

(2) Radu Vulpe, Cel mai original document al Romei – Columna Traiana , «M.i.» Vll(1973), nr.5(74), p.60-67; Paul MacKendrick, Pietrele dacilor vorbesc, Bucuresti, 1978, p.63-75; Constantin si Dinu C. Giurescu, Istoria romanilor , 1, Ed.s.E., Bucuresti, 1975, p.78

(3) Adolf Armbruster, op. cit. , p.

(4) *** Romanii de la sud de Dunare , Bucuresti 1997, p.142-43, 144-145, 166-169, 184, 193-197, 202-204, 206-208 etc;

(5) Silviu Dragomir, Romanii din nordul Pen. Balcanice în Evul Mediu , Ed. Ac.R.P.R., Bucuresti, 1959, p.5

(6) Nicolae Iorga, Istoria romanilor , II, Bucuresti, 1935, în special p.108, dar si 17-19 s.a.

(7) Th. Capidan, Macedoromanii. Etnografie. Istorie. Limba , Fundatia regala pentru literatura si arta, Bucuresti, 1942, p.130-131s.u.(aproximativ pana la p.147, dar si în alte locuri din lucrarea citata, se poate urmari opinia autorului în aceasta privinta, cu citarea izvoarelor si lucrarilor folosite si comentarii de valoare; la p.143 afirma ca “în epoca de dupa parasirea partiala a Daciei sub Aurelian, limba latina a rasunat din Carpati pana la Pind si de la tarmurile Adriaticii pana la Egee” si continua în p.143… admitand romanizarea întregii zone)

(8) De exemplu în Romanii în secolul migratiilor , aparut în «BOR»5-6/1975, p.729-745, dl. Constantin C. Giurescu vorbeste despre romanii din Dacia Pontica, Dobrogea, ca fiind urmasi ai populatiei romanice locale, “alcatuita din geti, bessi, crobyzi si tirizi romanizati” ; daca din acest amestec de traci sudici si geti romanizati s-au putut forma romani, de ce nu s-au format si în alte zone de amestec, asa cum a fost de altfel întreaga Peninsula Balcanica? De asemenea în Istoria romanilor, vol.I, domnii Constantin si Dinu Giurescu observa numarul mare de dalmati din Apuseni (lucru de altfel valabil si pentru Banat, cu mult înainte de cucerirea romana), trupele dacice din Panonia si alte regiuni balcanice etc. Este probabil ca aceasta contradictie între faptele prezentate si concluziile trase sa provina din imperativele vremii de dictat în care s-au realizat lucrarile.
Ar fi poate cazul sa mentionam ca importanta elementului ilir în formarea Romanilor este dovedita de fenomene lingvistice incontestabile, ca cele prezentate de Ovid Densusianu în lucrarea sa Istoria limbii romîne, vol. I, Bucuresti, 1961, desigur fara a lua în seama comentariile istorice pripite în care se aventureaza d-sa.

(10) Pr. Dumitru Staniloae, «Besii» în manastirile din Orient , «BOR», XCIV(1976), Nr.5-6, p. 587-589

(11) F.A. 16.8-40 – “si trecand dincolo de Misia, au coborat la Troa. si noaptea s-a aratat lui Pavel o vedenie: Un barbat macedonean sta rugandu-l si zicand: Treci în Macedonia si ne ajuta. Cand a vazut el aceasta vedenie, am cautat sa plecam îndata în Macedonia, întelegand ca Dumnezeu ne cheama sa le vestim Evanghelia.
Pornind cu corabia de la Tora, am mers drept la Samotracea, iar a doua zi la Neapoli, si de acolo la Filipi, care este cea dintai cetate a acestei parti a Macedoniei si colonie romana. Iar în aceasta cetate am ramas cateva zile. si în ziua sambetei am iesit în afara portii, langa rau, unde credeam ca este loc de rugaciune si, sezand, vorbeam femeilor care se adunasera. si o femeie cu numele Lidia, vanzatoare de porfira, din cetatea Tiatirelor, asculta. Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca sa ia aminte la cele graite de Pavel. Iar dupa ce s-a botezat si ea si casa ei, ne-a rugat, zicand: De m-ati socotit ca sunt credincioasa Domnului, intrand în casa mea, ramaneti. si ne-a facut sa ramanem.
Dar odata, pe cand ne duceam la rugaciune, ne-a întampinat o slujnica, care avea duh pitonicesc si care aducea mult castig stapanilor ei, ghicind. Aceasta, tinandu-se dupa Pavel si dupa noi, striga, zicand: Acesti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care va vestesc voua calea mantuirii. si aceasta o facea timp de multe zile. Iar Pavel, maniindu-se si întorcandu-se a zis duhului: În numele lui Iisus Histos îti poruncesc sa iesi din ea. si în acel ceas a iesit. si stapanii ei, vazand ca s-a dus nadejdea castigului lor, au pus mana pe Pavel si pe Sila si i-au dus în piata înaintea dregatorilor. si ducandu-i la judecatori, au zis: Acesti oameni, care sunt iudei, tulbura cetatea noastra si vestesc obiceiuri care noua nu ne este îngaduit sa le primim, nici sa le facem, fiindca suntem romani. si s-a sculat si multimea împotriva lor. si judecatorii, rupandu-le hainele, au poruncit sa îi bata cu vergi. si, dupa ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temnita, poruncind temnicerului sa-i pazeasca cu grija.
Acesta, primind o asemenea porunca, i-a bagat în fundul temnitei si le-a strans picioarele în butuci; iar la miezul noptii, Pavel si Sila, rugandu-se, laudau pe Dumnezeu în cantari, iar cei ce erau în temnita îi ascultau. si deodata s-a facut cutremur mare, încat s-au zguduit temeliile temnitei si îndata s-au deschis toate usile si legaturile tuturor s-au dezlegat. si desteptandu-se temnicerul, si vazand deschise usile temnitei, scotand sabia, voia sa se omoare, socotind ca cei închisi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicand: Sa nu-ti faci nici un rau, ca toti suntem aici. Iar el, cerand lumina, s-a repezit înauntru si, tremurand de spaima, a cazut înaintea lui Pavel si a lui Sila; si scotandu-i afara (dupa ce pe ceilalti i-a zavorat la loc), le-a zis: Domnilor, ce trebuie sa fac ca sa ma mantuiesc? Iar ei au zis: Crede în Domnul Iisus si te vei mantui tu si casa ta.
si i-au grait lui cuvantul lui Dumnezeu si tuturor celor din casa lui. si el, luandu-i la sine, în acel ceas al noptii, a spalat ranile lor, si s-a botezat, el si toti ai lui îndata. si ducandu-i în casa, a pus masa si s-a veselit cu toata casa, crezand în Dumnezeu.
si facandu-se ziua, judecatorii au trimis pe purtatorii de vergi, zicand : Da drumul oamenilor acelora. Iar temnicerul a spus cuvintele acestea catre Pavel: Ca au trimis judecatorii sa fiti lasati liberi. Acum deci iesiti si mergeti în pace. Dar Pavel a zis catre ei: Dupa ce, fara judecata, ne-au batut în fata lumii, pe noi care suntem cetateni romani si ne-au bagat în temnita, acum ne scot afara pe ascuns ? Nu asa ! Ci sa vina ei însisi sa ne scoata afara. si purtatorii de vergi au spus judecatorilor aceste cuvinte. si auzind ca sunt cetateni romani, judecatorii s-au temut. si venind, se rugau de ei si scotandu-i afara, îi rugau sa plece din cetate. Iar ei, iesind din închisoare, s-au dus în casa Lidiei; si vazand pe frati, i-au mangaiat si au plecat.”

(12) Pr. prof. dr. Ioan Ramureanu, Istoria bisericeasca universala , Bucuresti 1992, p.30-35, 41-43 (au vestit Evanghelia în spatiile traco-ilire europene Sf. Ap. Andrei, Sf. Ap. si Ev. Luca, Sf. Ap. Sila / Silvan, Sf. Ap. Tit, Sf. Ap. Pavel)

(13) asistent Stefan C. Alexe, Sfantul Niceta de Remesiana si ecumenicitatea patristica din secolele lV si V , Bucuresti 1969, p.24

(14) T. Capidan, Limba si cultura, Bucuresti, 1943, p.149;M. Petrescu-Dambovita, Cetati medievale de pamant pe teritoriul Romaniei , «M.i.», XII(1978), nr.9(138), p.28-32

(15) pr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei , Bucuresti, 1995, p.211-212; tot aici se da si pilda unor obiceiuri romanesti ce dovedesc adancimea patrunderii crestinismului în sufletul acestui popor.

(16) Sfintii: Achindin din Nicomidia, ostas, +20 apr. 303; Adrian din Nicomidia, general, +26 aug. 303-305; Adrian, fiul împaratului traco-roman Probus, +26 aug.; Aglaie, împreuna cu cei treizecisinoua de ostasi mucenici din Sevastia Armeniei, +9 martie 320; Agapie, ostas, +3 nov. în vremea împaratului Decie; Anatolie stratilatul, +23 aprilie 303; Andrei stratilatul, +19 aug. 303-305 si cei doua mii cinci sute nouazecisi trei de ostasi împreuna cu dansul; Andrei din Mesopotamia, ostas, +18 mai 250; Anichit din Nicomidia, ofiter, +12 aug. 305; Antonin din Nicomidia, ostas, +20 apr. 303; Attic, împreuna cu Agapie mai sus amintit si cu Evdoxie, Carterie, Istrucarie, Pactobie, Nictopolion si alti douazecisiunu de ostasi martiri, +3nov. cca.320; Azi, facatorul de minuni, ostas, +19 nov. 303-305; Calistrat din Cartagena, ostas, +27 sept. 304; Chelsie din Egipt, fiu de guvernator, +8 ian. 303; Chesarie din Nicomidia, ostas, +20 apr. 303; Chindeas / Candea din Durostorum (sudul Dobrogei), ostas, 20 nov. 303; Chiriac, fratele Sf. Orentie, ostas, +25 iunie 303-305; Chiril din Durostorum, ostas, +20 nov. 303; Ciprian din Italia, fiu de guvernator, 10 mai 310; Claudie tribunul din Roma, +19 mart. 283; Cleonic din Amasia (Pont), ostas, rastignit, 3 mart. 304; Codrat, ostas, +4 martie 274; Codrat, sluj. împ., +21 apr. 303; Constantin din Efes, ofiter, +4 aug. 250; Cristofor din Nicomidia, ostas, +20 apr. 303; Dada din Durostorum, ostas, +28 apr. 286; Dasie din Durostorum, ostas, +20 nov. 303; Dimitrie izvoratorul de mir, guvern. Sarunei, +26 oct. 303; Dorotei din Nicomidia, dreg. împ., +28 dec. 278; Elefterie cubicularul, +4 aug. 304; Elefterie cubicularul, +15 dec., sec. III; Emilian din Durostorum, ostas, 18 iulie 362; Eudoxie, ostas, +3 nov., sec. III; Evcarpion din Nicomidia, ostas, +18 mai 300; Evdoxie, dreg. împ., 6 sept. 303; Eventie din Antiohia Siriei, ostas, 9 oct., sec. IV; Evsignie din Antiohia Siriei, ostas, +5 aug. 362; Exacustodian din Efes, ofiter, +4 aug. 250; Farmachie din Anatolia, ostas, +25 iunie 303-305; Faust, ostas, +12 iulie 303-305; Firm din Anatolia, ostas, +25 iun. 303-305; Gheorghe din Capadocia 23 apr. 303; Gordie din Cesareea Capadochiei, ofiter, +3 ian. 314; Ieraclie ostasul, +22 oct., sec. III; Ipolit din Roma, ostas, +10 aug. 258; Isidor din Chios, ostas, +14 mai 251; Isihie singliticul, general, +2martie303-305; Istucarie, ostas, +3nov., sec. III; Iust din Roma, ostas, +14iul., sec. IV; cei 200 de ostasi mucenici – cu Hristofor mucenicul – , +9 mai 250 s.a.m.d.(a se vedea Anexa V.4)

(17) Constantin Papanace, Geneza si evolutia constiintei nationale la macedo-romani , Ed. Brumar, 1995, p. 68-69

(18) A se vedea pentru acest vechi toponim romanesc, precum si pentru altele ce dovedesc definitiv continuitatea romaneasca si în sudul Dunarii, Cicerone Poghirc, Romanizarea lingvistica si culturala în Balcani. Supravietuiri si evolutie , în *** Aromanii Istorie. Limba. Destin , Bucuresti 1996, în general la p. 13-49, referitor la subiect la p.39-41; de asemenea si Th. Capidan , Limba si cultura, Bucuresti, 1943, p. 161-163 si plansa Nr.2 (între p.-le 164 si 165).

de Mihai-Andrei Aldea