Prietenia literaturii românesti

Prietenia literaturii românesti

by -
1 1065

Pe dealurile ondulate ale Iasului, umblau razna odinioara, in ceasurile de repaos, doi prieteni. Unul roscovan si rotofei, barbos dar raspopit, argint viu la minte si vorbaret ca un copil, iar vorba lui plina de dracovenii piperate si pline de intelepciuni glumete; celalalt – obraz palid, frunte boltita ce lumina ca un crampei de cer printre norii de pacura ai pletelor, mai mult tacea, asculta pe flecar si, ascultandu-l, parea un zimbru ce soarbe din izvor. Rar, cand deschidea si el gura, vorbaretul se oprea. Si-n mintea celui ce n-avea un orizont mai larg ca vatra unde se nascuse, vorbele rare ale palidului prieten deschideau, cercuri de lumina: cat roata zarilor, cat roata Daciei, cat roata pamantului, cat roata cerului cu stele. Erau vorbe culese de prin cele strainatati pe care cel simplu, uimit, nici nu le banuia, cazute apoi adanc in suflet, coapte acolo ca intr-un cuptor, indelung, marite si dospite ca painile rotunde…Cateodata se opreau la vreo carciuma de margine, ascultau lautari batrani, beau vin si se ospatau cu pui fripti si mamaliga calda. Roscovanul, inflorit de multumirea vietii, scotea apoi o poveste nou mestesugita si i-o cetea “lui Mihai”. Iar Mihai ii spunea in urma taraganat, Doina: Tot romanul plansu-mi-sa…Ion Creanga cel nazdravan plangea ca un copil. Tot asa precum radea.

Eminescu isi regasea in el pe vechiul lui prieten, sufletul popular, folklorul, haosul spuzit de stele, din care a desprins cea mai frumoasa poezie romaneasca: Luceafarul. Prietenia lor e prietenia literaturii romanesti cu poporul romanesc. Tot ce a zamislit mai de seama aceasta literatura, de la Luceafarul si Nunta Zamfirei, pana la Niculaita Minciuna si Dumbrava minunata s-a facut in colaborare cu sufletul popular. Apele lui adanci s-au ridicat prin ea ca-n vartejul unui sorb.

Caracterul dominant al acestei literaturi e caracterul satului. Mentalitatea care a nascut-o vine dintr-o conceptie de viata patriarhala. Scriitorul roman nu vede inca sub unghiul modern, sub unghiul “problemelor”. Ar trebui sa aiba pentru aceasta o mentalitate faurita in furnalele marilor orase. Pe el nu-l atrage aproape nimic din viata care se framanta intr-un centru industrial. Avem in tara o industrie a petrolului: nu exista inca nici o pagina care sa oglindeasca zbuciumul din jurul sondelor care, ventuze uriase de fier, sug sangele de pacura ale acestui pamant. Literatura a ramas in tara pentru a trambita mai departe, sub boltile artei, ce se sopteste acolo si ce se suspina langa opaitul noptilor de iarna. Ea e prin instinct premergatoare. Ea e intaia forma de cultura care se naste din informul popular. Si, prin insasi esenta ei, e misionara: a fost unionista, cand nu exista unirea, a fost demofila cand nu exista democratia. Acesta e semnul tineretii ei: copil ce nu se departeaza prea mult de casa parinteasca. Iar cand uneori s-a departat, a cazut in ezoterismul care, dupa Splenger, e semnul mortii. Au fost aceste manifestari izolate expresia batranetii noastre sufletesti, a sleirii de puteri zamislitoare? Sau, mai sigur, accidente pseudomorfice? Iluzia orasului european a ademenit in trecat si pe unii dintre cantaretii nostri. Dar prietenia Eminescu-Creanga traieste, ca odinioara de frageda, in scrisul lui Mihail Sadoveanu.

 

Nichifor Crainic, Parsifal, 1924.

 

 

(Visited 477 times, 1 visits today)

1 COMMENT

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.