Nicolae Grigorescu – pictorul Razboiului de Independenta

Nicolae Grigorescu – pictorul Razboiului de Independenta

by -
3 3249

Poetul linistii, bunatatii si blandetii, poetul luminii si al cerului albastru e chemat sa cante intunericul si viforul mortii- sa gaseasca pe paleta lui de colori pentru cea mai ingrozitoare priveliste pe care o poate infatisa salbaticia nedomolita inca a neamului omenesc. Si n-a fost pictor pe lume care sa le fi gasit mai bine ca el. Pare ca toata viata lui nu facuse decat asta. In rand cu soldatii, infruntand moartea, a privit de aproape toate atrocitatile razboiului, a inteles cine sunt adevaratii eroi, si lor le-a inchinat toata iubirea si toata admiratia sufletului lui; pe ei, pe opincarii aceia uscati si vanjosi care se azvarleau cu frenezie in bratele mortii, pe ei mai ales i-a nemurit in puternica lui opera- cea mai miscatoare epopee a vitejiei neamului nostru. Da. Erau fratii lui aceia. Si cum ii semanau! Frati buni, puindu-si ca si el tot sufletul in ceea ce faceau, muncind din greu, luptand din greu, jertfindu-se, fara nici un gand de rasplata, – simtind in tot ceasul, asupra destinului lor, o porunca ce vine mai de departe si porunceste mai strasnic decat cea pe care le-o striga imprejurarile. In fata ingrozitoarei tragedii a razboiului, un pictor nou se destepta in Grigorescu.

Sunt douazeci de ani de cand – pogorit din lumea sfintilor – omul acesta culege din aspectele vietii pamantesti numai ce i se pare ca se apropie mai mult de cele sfinte. Seninatate, vis luminos, soapta discreta, miscare linistita – partea de zambet, de iubire si de bunatate a vietii – tot ce se poate exprima printr-o desavarsita armonie de colori si printr-o calda euritmie de linii – acestea sunt notele fundamental caracteristice din mai toate tablourile lui Grigorescu de pana acum.

Dealurile lui sunt lin traganate, muntii din fund de abia se zaresc, taindu-si, in linii frumos ondulate si din ce in ce mai sterse, coamele fumurii pe cerul albastru cu nori de argint, copacii lui sunt de obicei mesteceni svelti, cu tulpina alba, cu ramurelele fine, indoite in jos, si frunzulita usoara ca lumina; boii lui trag incet, fara sa se opinteasca in jug – arareori carele sunt incarcate – si oamenii merg incet pe langa boi, fara sa-i sileasca; ciobanul sprinten si voinic, ce sta razemat in bata, cu privirea pierduta in adancul zarii, e visator, cum visatoare e si pastorita care toarce pe tapsan, in marginea padurii; in atitudinea si pe figura lor e liniste si gratie, si un aer de straveche noblete, ca si cum ar zice: “Noi suntem solii trecutului, noi suntem lamura neamului acestuia”.

Largul zarilor, departarile strabatute incet, privirea ingrijat indreptata spre cer, munca pamantului cu fatalitatea ei misterioasa au dat sufletului romanesc o mare putere de resemnare si nu stiu ce miscare potolita si ritmica in felul lui de a se exprima.

Toti oamenii lui Grigorescu, tacutii, gaditorii lui oameni de la tara sunt rasariti ca si arborii lui, din calmul aceleasi naturi marete si nepasatoare. Ei nu gandesc cine stie stie ce. Totusi, pe buzele lor, o taina mare pare ca asteapta dezlegarea cuvantului. Si acum, tacutii acestia, uitatii si nestiutii acestia aveau sa spuna, in fata mortii si-n auzul intregii lumi, cine sunt, de unde vin…

Grigorescu a trecut cu ei Dunarea. A trait cu ei ostenelile, suferintele si primejdiile razboiului. A pandit cu ei in santuri, sub suierul gloantelor, s-a amestecat cu ei in iuresul de la Grivita; la Smardan, la Opanez, la Plevna, a vazut ce lucru de nimic e viata unui om in razboi, si ce fiara a fost dormind subt infatisarea aceea blanda a frumosului pastor ce facea podoaba peisajelor lui.

El era acolo, in ceasurile acele de scarsnire, un glas al Istoriei, un trimis care avea sa vada intr-o clipa, si pentru toti, ceea ce nu se poate vedea decat o singura data in toata lumea intunecata nemarginire a timpului, – sa vada profund, “cu ochi pe care moartea nu-i inchide”, si sa spuna veacurilor viitoare ce-a vazut.

In tablourile lui din campanie, nu-s miscari de manevre, nici grupari conventionale de modele care pozeaza. Nimic aranjat, nimic teatral. Sincer, ca insusi faptul pe care-l priveste, el te face sa vezi, ca la lumina unui fulger, in grozavenia unei clipe, toata zguduitoarea tragedie a razboiului; dar asa de strasnic iti lumineaza clipa aceea, si asa din adanc iti rascoleste sufletul cu ceea ce-ti arata, ca ai dintr-o data intreaga priveliste a celor ce au fost si a celor ce au sa fie.

Toata priveliste luptei, in toiul ei… cine a putut-o vedea vreodata? Cine si-o poate macar inchipui? O panorama de miscari? Vai, au facut destui pictori batalii de acestea reci, incremenite, compuse in atelier spre glorificarea cutarui “mare general”. Privindu-le, te gandesti linistit la… talentul pictorului. Ostasii lui Grigorescu se bat, ucid si mor in chipul cel mai adevarat si mai serios al vitejiei si al mortii. Bunatatea si mila acestui suflet de artist au strigat de groaza si de durere in fiecare trasatura de creion. Ceva din inima lui ranita se simte in fiecare lovitura de pensula.

Alexandru Vlahuta

Convoi de prizonieri
Atacul de la Smardan
Spionul

(Visited 1.809 times, 1 visits today)

3 COMMENTS

  1. We are very sorry but for now we can’t help with your request! We hope to give you an answer in the future!

  2. I just returned from Bucharest, where I fell in love with Rigorescu and Amam’s paintings, especially Spoiul. I am very happy that you have this site and now I can look at the painting when I want. I was unable to find books in the National Gallery. Amazon does not have books on Romanian artists either. Can you suggest some? Greetings, Roxanna Cain, Panama City, Panama

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.