Consumismul – exploatarea în mileniul trei?

Consumismul – exploatarea în mileniul trei?

by -
0 630

A detine autoritatea revine la a nu fi exploatat – a nu avea nici un drept asupra autoritătii te face să fi expus la o posibilă exploatare. Exploatarea potentială în lumea politicii, înseamnă a fi, pur si simplu, exploatat. Într-o democratie, poporul în ansamblul său, are toate drepturile asupra puterii politice, în cazul împlinirii unei singure conditii: aceea de a fi implicat, în marea sa majoritate, dacă nu în întregul său, în actiunea politică. Se poate spune despre „Contractul social” , al lui Jean Jacques Rousseau, că reprezintă cvasi-integral cartea manifest si, totodată, filozofia aproape completă a democratiei – ceva lipseste, totusi în această operă care enuntă principiile democratiei, si politicii, moderne: ideea nu inexistentă, dar nici suficient exprimată de Rousseau în „Contractul” său, aceea a neabsentării, a neretragerii individului, a cetăteanului, apartinînd unui stat si popor din nici un moment al vietii politice a natiunii sale. Un creator de autoritate statală, un dictator, cu acest titlu obtinut pentru întreaga sa viată – un om politic popular, ca ideologie si conditie C. Iulius Cesar, a înfiintat primul ziar din istorie, o publicatie afisată, căci nu putea fi altfel la acea vreme: „Acta diurna populi romani”. Cesar a stiut că statul este puternic în măsura în care întreg poporul – sau cetatea – participă activ, si deci informat, la viata politică. Iată de unde încep mediile, atît de disputate, si discutate, atît de puternice astăzi. Marele om politic, general de geniu si scriitor inegalabil, în primul rînd sub aspectul rafinamentului si perfectiunii limbii, un dictator, a aruncat în pămîntul Europei sămînta democratiei, care peste mai mult de un mileniu si jumătate avea nu doar să rostească, dar si să ajungă a nu mai putea fi extirpată si nici împiedicată să îsi extindă reimplantarea la scară planetară. Poporul, poate fi făcut să ajungă la starea de submisiune si exploatare în măsura în care abdică de la vointa si exercitiul informării sale si mai ales, ori drept o consecintă, în cazul abandonului interventiei politice continui a întregului cap cetătenesc.

În ce mod poate fi o natiune făcută să renunte la dreptul politicii sale continui? Si mai cu seamă: cîte sînt, în realitate, natiunile care îsi mai mentin, dacă nu integral, cel putin în semnificativă măsură, acest drept?

A nu putea acumula proprietate, cît de redusă, totusi utilizabilă pragmatic, revine la a pierde orice rol politic eventual accesibil încă, existent potential – astfel fiinta umană este adusă la conditia ineficacitătii politice, a incapacitătii de a actiona de comun acord si coniventă cu poporul, cu semenii săi. Platon se întreabă retoric, în „Republica”: „cum procedează tiranul odată ce se instalează la conducerea statului? Sărăceste poporul pentru a-l face să nu se mai poată gîndi decît la problemele subzistentei sale, si îsi caută dusmani spre a fi socotit util”. În democratiile actuale metodele conducerii nu diferă de acelea practicate în statele dictatoriale ale lumii antice. Cuvîntul sărăcire este înlocuit cu acela de exploatare – si acesta însă este proscris în limbajul politic modern; el acoperă totusi o realitate împotriva căreia la un moment dat reactia nu va mai lipsi.

În secolul XIX, consecutiv Revolutiei Industriale, a împiedica poporul să acumuleze valori materiale pe care să le poată utiliza apoi, în chip individual sau prin asocieri, drept capital, a fost plata odios de joasă a muncii. Singurul care a observat că metoda poate conduce la dezastru a fost Otto von Bismarck. Acesta nu s-a sfiit să se consulte cu Ferdinand Lassalle, conducătorul comunistilor germani, spre a găsi căi si solutii de temperare a sălbăticiei modului în care munca aducea la dezastru existenta celui care trăia din ea. Ulterior procedeul nu mai putea fi continuat si printul Bismarck a manevrat abil istoria.

Detinătorul de capital a acceptat să plătească relativ bine munca. Istoria teoriei precum si a luptelor sindicale nu merită să fie reluată aici – ele au avut un rol important în procesul renuntării la amputările valorii tradusă în plata muncii Problema care a apărut a fost aceea a returnării remunerării prin salarii si, eventual prin mici drepturi, ca actionari, a muncii prestate. Această reîntoarcere a banului la investitorul în capital se numeste consumism. Iată opiul pentru producătorul prin muncă si inventii a bunurilor materiale enorm diversificate de astăzi: fericirea, doar aparent asigurătoare social a consumului. Astfel forta poporului, economică si consecutiv politică este suprimată: a cheltui tot ceea ce ai obtinut, pentru ce ai produs, revine la a sta fără nici o resursă în fata capitalului care se regenerează prin beneficiul adus de investitie, beneficiu creat integral de consumul indus de fascinatia unui act de autodistrugere.

Capacitatea de a forma depozite financiare oricît de modeste initial, de a le asigura acestora soliditate, durabilitate, posibilitatea apoi a asocierilor micilor capitaluri – această cale a fost urmată în Roma antică, în momente de criză, precum si, atunci cînd au fost să apară, „miracolul german” , sau cel japonez, ori sud-coreean. Întelepciunea economică a unui popor ce rezistă capcanelor marelui capital este adevărata conditie a democratiei si libertătii – si această întelepciune înseamnă proiectarea consumului nu doar pentru satisfactii prezente ci, în primul rînd, pentru succese viitoare. (Caius Traian Dragomir, sursa: Convorbiri Literare)

(Visited 166 times, 2 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.