Voievodul Mircea – de Hristos iubitorul și singurul stăpânitor

Voievodul Mircea – de Hristos iubitorul și singurul stăpânitor

by -
0 884

 Deschidem astăzi o nouă filă din istoria neamului românesc, filă ce cuprinde povestea voievodului Mircea principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager, de Hristos iubitorul și singurul străpânitor. O parte din povestea vieții și domniei sale o găsim în izvoarele bătrâne căci atât a rânduit Dumnezeu să se păstreze până azi. Dar atât cât ne-a rămas ne e de ajuns pentru a cunoaște personalitatea acestui domnitor care a fost un creștin adevărat, un voievod vitez, un strălucit diplomat și un priceput gospodar.

,,Țara Românească a avut parte în veacul al XIV-lea de un șir întreg de domni care au lucrat pentru mărirea și întărirea ei. După Basarab cel Mare, întemeietorul statului independent și al dinastiei, a urmat Nicolae Alexandru, organizatorul Bisericii, apoi Vladislav, care-și întinde stăpânirea peste munți, în Ardeal. Fratele acestuia, Radu, a întemeiat marile mănăstiri, iar Dan a purtat războaie pentru a cuprinde ținuturi pe malul drept al Dunării. Ca o fericită sinteză a acestor eforturi succesive și ca o desăvârșire a lor apare la sfârșitul veacului al XIV-lea domnia celui de-al doilea fiu al lui Radu, Mircea. Este momentul cel mai înalt al dezvoltării statului muntean, este un maximum atât sub raportul întinderii teritoriale, cât și sub acela al puterii militare. Trebuie să adăugăm, de altfel, că și viața economică și cea religioasă au cunoscut în timpul acestei domnii o deosebită înflorire”[1].

Vlăstarul Basarabilor a fost uns domn al Țării Românești în anul 1386, la vârsta de 31 ani. Ceremonia de încoronare a fost impresionantă asemenea ceremoniilor de la Constantinopol. Alesul Marii Adunări și al clerului a fost uns cu mir de Mitropolit fiind recunoscut de către Patriarhul de la Constantinopol. Domnia sa a fost una lungă, timp de 32 de ani a cârmuit țara cu multă pricepere consolidând poziția acesteia prin măsurile pe care le-a luat. Dacă despre personalitatea și faptele sale putem găsi însemnări în izvoarele scrise, chipul său este și astăzi prezent la Cozia nu ca o umbră ci asemenea unei confirmări parcă a celor scrise de pana istoricului.  ,,Cele două fresce de la Cozia, refăcute după cele vechi, îl arată ca un cavaler apusean, un bărbat matur, purtând plete și o barbă rotundă, ochii adânciți în cap, nasul drept și subțire; e îmbrăcat cu haine scumpe occidentale, dar cu câte un vultur bizantin cu două capete încoronate brodați, când la genunchi cu fir de aur, când pe hlamida încheiată sus pe umăr. Sabia scurtă atârnă la brâu legată cu o cingătoare scumpă închisă cu paftale, în cap coroană de aur cu pietre scumpe. Ține cu evlavie, dar drept și cu cuget curat în fața Stăpânului său Domnul Hristos ctitoria sa și a țării, biserica mănăstirii Cozia, întocmai așa precum se înfățișează și azi evlavios ctitor de țară în fața judecății istoriei”[2].

Și judecata istoriei ar trebui să înceapă prin a ne aminti de hrisovul scris în anii 1402-1408, hrisov ce ne adeverește faptul că în timpul domniei lui Mircea Țara Românească a atins maxima sa întindere teritorială: Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul și bine cinstitorul și de Hristos iubitorul și singurul stăpânitor Io Mircea, mare voievod și domn, cu mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu stăpânind și domnind toată Țara Ungrovalahiei și părțile de peste munți (parte din Ardeal), încă și spre părțile tătărești, și Amlașului și Făgărașului herțeg, și Banatului de Severin domn, și pe amândouă părțile peste toată Podunavia (Dunărea) până la Marea cea mare și cetății Dârstorului stăpânitor.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite!

În vechime una dintre prerogativele domnitorului era stăpânirea pământului, în virtutea acestui drept Mircea a luat măsurile necesare pentru a întări economia țării: a stabilit anumite taxe și impozite, a bătut monedă, a încheiat tratate cu țările aflate în vecinătatea Ungrovlahiei prin care au fost stimulate schimburile comerciale. Știind bine să-și chivernisească lucrurile în vistieria sa, Mircea a deschis minele de aramă alături de exploatările minereurilor de fier și de sare înființând noi surse de venit pentru vistieria statului. În timpul domnei sale s-au înregistrat progrese în zootehnie, a sporit cultura de cereale, s-au dezvoltat meșteșugurile.

Așa cum bine știm, Biserica era instituția sub ocrotirea căreia se dezvolta cultura și educația în țările medievale românești și nu numai. În perioada medievală, domnitorii erau considerați ocrotitorii credinței ctitorind mănăstiri și biserici, făcând danii atât în țară cât și la Muntele Athos, dar și în alte locuri. Bine cinstitorul și de Hristos iubitorul Mircea voievod a sprijinit dezvoltarea culturală și religioasă a țării ctitorind mănăstiri și biserici – una dintre acestea fiind mănăstirea Cozia, poate cea mai renumită dintre ctitoriile sale – care au devenit datorită activității copiștilor și caligrafilor centre de cultură.

În timpul domniei, Mircea a avut și momente când înțelepciunea sa și sfatul boierilor nu erau de ajuns, când smerindu-se a conștientizat că în fața lui Dumnezeu este mic și neînsemnat. În clipele grele pentru țară și pentru domnie voievodul a avut pe Sfântul Nicodim de la Tismana rugător la tronul Sfintei Treimi. Pe acesta Mircea îl numea: rugătorul domniei mele, popa Nicodim. Și s-a rugat Sfântul pentru țară și neam, mijlocind, dar și stând alături de domn. Ne spun izvoarele că un astfel de moment a fost vizita lui Sigismund – regele Ungariei – în Ungrovlahia, în anul 1406 la Turnu Severin.

Bărbat viteaz, activ și puternic, care luptându-se în mai multe rânduri cu turcii, a triumfat în chip glorios asupra lor.

Anul ungerii ca domn a lui Mircea a debutat cu semne deloc bune pentru creștinătate, ne spune cronica sârbească că ,,În anul 6894 (1386) s-a întunecat soarele în luna ianuarie, ziua întâi, la ceasurile patru din zi, de Sfântul Vasile, încât se vedeau stelele pe cer strălucind cu lumină neobișnuită, dar ca o vedenie de foc și de sânge și arătând semn de durere și de boală și de vărsare de sânge, care a fost și mai înainte și iarăși va fi vărsat de turcii cei fără Dumnezeu, prigonitori ai lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, care s-a și vărsat apoi la Kossovo și în Ungro-Vlahia și iarăși cu ungurii pe malul drept la Nicopole. Și la Kossovo sârbii și cu cârmuitorul lor, în veci pomenitul și de Hristos iubitorul și Sfânt cneazul Lazăr, apoi cu ungro-vlahii și cârmuitorul lor Mircea voievod, iar cu ungurii și cârmuitorul lor a fost cneazul Jicmont. Și aceștia toți au fost cotropiți de ismailiteni (turci) pentru păcatele noastre”[3].

Pericolul ce venea din partea celor fără de Dumnezeu era cu adevărat mare pentru creștinătate. Pentru țara în fruntea căreia se afla Mircea pericolul nu era numai acesta. Ca orice conducător înțelept, Mircea a știut să ia deciziile potrivite pentru țara sa având în vedere contextul internațional. Dobrogea și Silistra, intrate în posesia Țării Românești în anul 1388, erau râvnite de sultan. De asemenea preluarea Făgărașului, a Amlașului și a Țării Severinului a dus la crearea tensiunilor cu Ungaria. În aceste condiții, Mircea voievod trebuia să-și apere țara împotriva tendințelor expansioniste atât ale Imperiului Otoman cât și ale Ungariei. Una dintre măsurile pe care le-a luat a fost semnarea unui tratat cu Vladislav al II-lea, regele Poloniei, în care cei doi promiteau să se sprijine reciproc împotriva Ungariei.

Mircea știa foarte bine că o țară fără o armată întărită este o țară învinsă înainte de a da lupta cu dușmanul astfel că a luat măsurile necesare pentru a o înzestra cu arme, a organizat oastea cea mare (formată în principal din țărani), de asemenea a întărit și a înființat cetăți în zonele ce ar fi putut avea însemnătate în cazul unul război: a întărit cetățile-porturi  Chilia, Licostomo, Enisala, Pangalia (Mangalia de azi), Caliacra, Severin, Turnu, Giurgiu, Turtucaia, Dârstor. Aceste măsuri ne întărește gândul că Mircea știa prea bine un lucru: stăpânitor asupra țării era acela care stăpânea cetățile.

În aceeași perioadă, prin acțiunile sale, Mircea duce o politică antiotomană în Balcani: în anul 1389 acordă ajutor sârbilor, în 1390-1391 atacul trupelor otomane este respins cu succes de către Mircea și armata sa, iar în anul 1394 oastea trimisă de domnitorul român alungă garnizoana otomană de la Karinovasî. Toate aceste acțiuni întreprinse de Mircea îl determină pe Baiazid să organizeze o campanie la nord de Dunăre. Armata sultanului era numeroasă: 40.000 de ostași la care se adăugau detașamente de sârbi. Lupta a avut loc la Rovine la 10 octombrie 1394 (17 mai 1395 după alte surse). Mircea a reușit să adune aproximativ 12.000 de oșteni, oaste evident inferioară din punct de vedere numeric celei otomane. Documentele vremii vorbesc despre o luptă cumplită lănci nenumărate s-au frânt și s-au tras atâtea săgeți încât cerul nu se putea vedea de mulțimea lor. ,,Victoria repurtată de Mircea a pus în lumină tactica militară folosită de atâtea ori în cursul evului mediu de către români cu distrugerea bunurilor materiale și pustiirea teritoriului aflat în calea dușmanului”[4]. Cronicile sud-slave amintesc de faptul că sultanul s-a înspăimântat și a fugit. În privința deznodământului acestei cumplite lupte istoricul Constantin C. Giurescu afirma: ,,Victoria a fost a lui Mircea: izvoarele contemporane sunt categorice în privința aceasta”[5].

Cu toate că situația era favorabilă lui Mircea, pe plan extern au loc schimbări importante care vor afecta situația politică din țară. Ștefan, noul domnitor al Moldovei, se aliază cu Polonia întărind în Țara Românească o partidă ostilă lui Mircea, partidă care îl instalează ca domn pe Vlad. În perioda ce a urmat teritoriul Țării Românești va fi împărțit între cei doi, Mircea deținând Oltenia și părțile din Ardeal.

În aceste condiții la 7 martie 1395 Mircea încheie un tratat de alianță antiotomană cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, tratat ce ,,conținea o formă de vasalitate fără prestarea efectivă a omagiului”[6]. Trebuie subliniat faptul că în epocă ,,Mircea cel Bătrân și ceilalți domni ce recunoșteau suzeranitatea (n.n. dreptul unui stat asupra altui stat) regatului vecin, nu se simțeau micșorați în suveranitatea (n.n. independență) lor. Recunoșteau un protector puternic, dar prin aceasta nu concepeau că au cedat ceva din puterea lor politică. Astfel nu ne-am putea închipui cum Mircea s-ar intitula autocrator în actele interne ca un împărat bizantin. Titlul acesta îi era recunoscut și în afară. Constantin Costenețchi, contemporan al lui Mircea, în biografia despotului sârb Ștefan Lazarevici, îl numește pe domnul muntean marele și autocratul voievod Ioan Mircea.

Cea mai bună dovadă a perfectei independențe a domnilor noștri în această epocă este politica lor externă în special Mircea dar și alți domni mai mărunți au căutat aliați și în afara Ungariei”[7].

După încheierea tratatului, armata lui Mircea, alături de cea a lui Sigismund, reocupă o mare parte din Dobrogea unde se aflau garnizoanele otomane. În aceste condiții, aflat în fruntea unei armate puternice Baiazid trece Dunărea ajungând în Banat de unde trece și în Țara Românească. În lupta ce a avut loc la 17 mai 1395, oastea românească alături de cea ungară îi învinge pe otomani și detașamentele sârbești.

Victoriile pe care le-a obținut voievodul roman îi conferă acestuia un prestigiu deosebit printre principii creștini fapt confirmat în anul 1396 când Mircea participă la cruciada antiotomană care se încheie cu un dezastru pentru cruciați.

După ce-l înlătură pe Vlad, poziția lui Mircea se consolidează din ce în ce mai mult. În toamna anului 1397 îl înfrânge pe Baiazid fără ajutorul lui Sigismund. ,,Mărturia scriitorului bizantin Halcocondil este categorică în privința acestuia. Ceea ce nu putuseră face mândrii cavaleri ai apusului făcea, cu mult mai puține mijloace, dar cu o știință militară superioară, domnitorul muntean”[8]. O victorie categorică împotriva otomanilor obține marele voievod și în anul 1400. ,,În teritoriile adăugate stăpânirii sale, voievodul român era privit ca un eliberator. Faptul acesta este mărturisit de cântecul popular balcanic, precum și de o inscripție grecească de la Silistra, din anul 1408, menită să amintească generațiilor următoare că Io Mircea, marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit Silistra de turci”[9].

Apogeul politic și diplomatic

Izvoarele rămase până în zilele noastre tocmai pentru ca istoria să-și ducă judecata sa la bun sfârșit continuă să ne vorbească despre anii ce au urmat, ani în care se desăvârșește personalitatea voievodului muntean. Deciziile și acțiunile înfăptuite de Mircea după anul 1402 – anul înfrângerii sultanului Baiazid de către Timur Lenk – creionează personalitatea politico-militară remarcabilă a domnitorului român. După ce sultanul este înfrânt Imperiul Otoman intră într-o perioadă de derivă, în interior având loc lupte între fiii acestuia pentru preluarea puterii. Diplomat înțelept și cu vederi largi, Mircea profită de pe urma acestor lupte sprijinindu-l pe Musa – unul dintre fiii sultanului – pentru a ajunge în fruntea temutului Imperiu. Eforturile lui Mircea nu au fost în zadar căci în anul 1411 Musa devine sultan. ,,Domnia lui Musa (1411-1413) marca apogeul politic și diplomatic al lui Mircea cel Bătrân, domnul sau principele creștin, care l-a susținut să ajungă în scaunul stăpânirii părintești. […] Raporturile speciale cu sultanul Musa pot explica stăpânirea de către Mircea a unui teritoriu destul de mare la sud de Dunăre, care mai cu seamă în dreptul Dobrogei a ajuns până la Munții Balcani sau chiar a trecut la sud de aceștia”[10]. Marele istoric Constantin C. Giurescu considera că în momentul în care Musa a ajuns în fruntea Imperiului Otoman, domnitorul român domina întreg răsăritul european.

După ce Musa este înfrânt de Mahomed, Mircea este nevoit să  accepte plata haraciului către sultan. Era pentru prima oară când Mircea se supunea la plata tributului. Era anul 1415. Strălucitul diplomat și voievod al Ungrovlahiei nu va lăsa mult timp să treacă până va acționa din nou. Plata tributului nu însemna că Țara Românească era supusă sultanului. Sultanul asigura faptul că teritoriul aflat sub conducerea lui Mircea nu va fi atacat de akângii – corpurile de cavalerie otomană, specializate în raiduri de pradă. ,,Acest gen de contract, pe care-l încheiaseră și alte state, nu micșora prestigiul Țării Românești și nu-i știrbea statutul politic. Că în fapt lucrurile stăteau așa este dovedit atât de refugiul pe care chiar în acele condiții l-au găsit în Țara Românească o serie de elemente potrivnice lui Mahomed, cât și de deliberările senatului venețian, care în 1416 vedeau în Mircea pe cel mai puternic dintre adversarii europeni ai sultanului”[11].

În anul 1416 îl aflăm pe voievodul nostru amestecându-se din nou în luptele din cadrul Imperiului Otoman. Domnitorul român sfidează din nou pe sultan refuzând plata haraciului[12] și acordând sprijinul său lui Mustafa – noul candidat la tron. ,,Mircea era desigur un om politic cu vederi largi; reunirea celor două părți ale Imperiului Otoman, cea europeană și cea asiatică, în mâna unui singur stăpânitor, ca pe vremea lui Baiazid, era o mare primejdie; ofensiva împotriva creștinilor era să înceapă iar”[13].

Ultima încercarea a lui Mircea de amestec în treburile interne ale Imperiului Otoman a fost adăpostirea șeicului Bedr ed-Din în Țara Românească, care a încercat să pornească o răscoală ce ar fi afectat situația internă din cadrul Imperiului Otoman și evident puterea acestui Imperiu ar fi slăbit. Ca urmare a acestor acțiuni însuși sultanul Mahomed I pornește într-o expediție împotriva lui Mircea, care nu e sprijinit de niciunul dintre principii creștini. Având în vedere superioritatea armatei musulmane expediția este câștigată de sultan. ,,Părăsirea în care fu lăsat Mircea la bătrânețile sale, după 30 de ani de lupte pentru creștinătate, în interesul creștinătății, îi va fi amărât sufletul drept-credincios. […] Mircea și-ar fi plecat capul înălbit de ani și de griji și s-a supus păgânului. Domnia lui de luptă îndărătnică pentru pământul românesc se termină în acest chip”[14].

 De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii.

Era 31 ianuarie 1418 ziua trecerii la Domnul a acestui ,,mare voievod și domn, unul dintre cei mai mari pe care i-a avut neamul nostru”[15]. Pleca din această lume învingător, jertfa sa nefiind în zadar: pleca lăsând în urmă o țară cu prestigiu european știind și reușind să acționeze în interesul țării sale în fața puterilor vecine, o țară pe care cu mila lui Dumnezeu a putut să o apere de pericolul turcesc. ,,În timp ce Bulgaria cădea sub loviturile lui Baiazid și era prefăcută în pașalâc tucesc – stare în care a rămas aproape cinci sute de ani – în timp ce Serbia avea, la scurt interval aceeași soartă, Țara Românească a putut rezista și a asigurat astfel continuitatea vieții sale politice. Fapt capital deoarece fără această viață politică, cele mai multe dintre manifestările noastre ulterioare până în veacul al XIX-lea ar fi fost altele. Să ne gândim numai ce a însemnat viața Peninsulei Balcanice în timpul secolelor de dominație turcească pentru a putea aprecia la justa sa valoare rezistența lui Mircea. Fără acest mare voievod e foarte posibil ca întregul curs al istoriei muntene și – prin consecințe  al întregii istorii românești ar fi avut o altă dezvoltare și alte proporții”[16]. Aceste vremuri deloc ușoare pentru înaintașii noștri au fost vremuri de fapte strălucite! Avem datoria să cunoaștem și să vorbim copiilor noștri despre aceste fapte, mai ales astăzi când ne este din ce în ce mai greu, suntem datori să privim în urmă la înaintașii noștri căci un popor care își pierde rădăcinile, pierdut va fi pe veci!

[1] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor.  Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), Ed. All Educational, București, 2000, p. 362.

[2] P.P.Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Ed. Corint, București, 2000, p. 50.

[3] Ibidem, p. 225.

[4] Istoria Românilor. vol. IV De la Universalitatea Creștină către Europa ,,Patriilor”, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 284.

[5] Constantin C. Giurescu, Op. Cit., p. 367.

[6] Istoria Românilor. vol. IV De la Universalitatea Creștină către Europa ,,Patriilor”, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 284.

[7] P.P.Panaitescu, Op. Cit.,  p. 246.

[8] Giurescu, Op. Cit., p. 369.

[9] Istoria Românilor. vol. IV De la Universalitatea Creștină către Europa ,,Patriilor”, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 287.

[10] Ibidem, p. 289.

[11] Ibidem, p. 290.

[12] Istoricul Constantin C. Giurescu are o altă părere în privința plății tributului către Poartă. Acesta aduce ca dovadă cronicile turcești în care se menționează că în anul 1417 cu ocazia expediției lui Mahomed în Țara Românească, Mircea a plătit restanța pe trei ani.

[13] P.P.Panaitescu, Op. Cit., p. 391.

[14] Ibidem, p. 402-403.

[15] Constantin C. Giurescu, Op. Cit., p. 385.

[16] Ibidem, p. 364.

autor: Tudora Cristea

(Visited 114 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.