Vilfredo Pareto și conceptul de „elită”

Vilfredo Pareto și conceptul de „elită”

by -
0 3288

Incontestabil, Vilfredo Pareto rămâne un adevărat deschizător de drum şi principalul teoretician al conceptului de elită şi al fenomenului de circulaţie a elitelor. Sociolog de referinţă, profesor de economie politică la Universitatea din Lausanne, V. Pareto a observat că problematica eterogenităţii comunităţii indică circulaţia socială şi o dinamică specifică supusă unor legităţi socilogice, enunţate ca fiind legea elitelor şi circulaţia elitelor. Prima lege prin care operează Pareto indică modul în care se grupează indivizii sesizând tendinţa de polarizare socială între un grup superior numit elită şi o grupare inferioară numită masă. În consecinţă, distribuţia rezidurilor, a caracterelor, a meritelor etc., nu se desfăşoară haotic, ci sunt impuse după legea polarizării între elite şi mase. A doua lege observată şi definită de Pareto se referă la faptul că între elită şi masă există un flux continuu, un proces de circulaţie reclamat de necesitatea înoirii/reînoirii celor două categorii.  Citand pe M. Kolabinska şi lucrarea ei La ciculation des élites en France, Vilfredo Pareto scrie că: „Noţiunea principală a termenului de elită este cea de superioritate…într-un sens larg, eu înţeleg prin elita unei societăţi acei oameni care posedă calităţi de inteligenţă, de caracter, de capacitate de orice gen, de direcţie, de nivel remarcabil. Exclud, în acelaşi timp, integral, orice apreciere asupra meritelor şi utilităţilor acestor clase de oameni”[1].

Vilfredo Pareto a evidenţiat clar metoda precară de abordare unilaterală şi utilizare la singular sau la plural a conceptului de elită. Demersul paretian iniţia practic o distincţie netă între definiţia generală care impune pluralul şi o definiţie strictă care induce singularul în contextul analizei clasei conducătoare. Noţiunea generală se articulează pe ideea de excelenţă socio-profesională, iar selecţia este demarată în sistem concurenţial în cadrul unor anumite domenii de activitate. În principiu, deşi din perspectivă unidimensională, putem repera tot atâtea elite câte domenii de activitate există. Dincolo de definiţia generală a elitelor, structurată exclusiv pe criterii de competenţă/excelenţă, V. Pareto lansează şi noţiunea de elită în sensul de clasă conducătoare, vizibilă în raport cu ceilalţi (clasa condusă sau inferioară) după gradul de influenţă, putere socială şi politică. Elita conducătoare joacă rolul de factor decident în societate, produce legi şi ia decizii suportate de clasa/clasele inferioare şi poate fi, de asemenea, împărţită în elită guvernamentală (care exercită la propriu rolul de factor deteminant) şi elita neguvernamentală, afiliată însă prin structură mentală, aspiraţii şi interese, elitei aflate la guvernare[2].

Ca expresie a transformărilor şi devenirii sociale, ca fază obligatorie de ascendenţă publică, se impune o selecţie în cadrul general al circulaţiei sociale. Procesul de identificare şi recrutare conduce spre stabilirea unui sistem valoric pentru definirea şi localizarea elitei/elitelor, dar totodată este necesară stabilirea unor criterii de selecţie, care să opereze la  nivel societal şi care să se supună unui ansamblu de valori unanim acceptat. Dacă în plan ideatic aceste criterii ca: instruirea, competenţa, experianţa, corectitudinea, onestitatea şi interesul permanent pentru binele public, pot construi un veritabil sistem de selecţie, în realitate criteriile de diferenţiere dezvăluie cu totul alte aspecte şi elemente care pot contribui, într-un context dat, la promovarea unor false elite. În aceste cazuri putem vorbi – deşi nu în exclusivitate – de un sistem de antiselecţie, bazat pe resursele materiale, puterea de relaţie, accesul şi utilizarea informaţiilor, alinierea la birocraţie şi la grupurile de interese şi nu în ultimul rând pe „imaginea” personală, excesiv mediatizată.

Teoria selecţiei negative induce noi realităţi sociale şi politice. Demersul paretian defineşte noi termeni şi noi interacţiuni: clasă pozitivă şi clasă negativă; aristocraţie si religie; elite vulpi şi elite lei. În acelaşi cadru se sesizează şi „puterea etichetei” care discreditează calitatea intrinsecă şi de multe ori o înlocuieşte. Pareto este conştient de valabilitatea şi atotoputernicia etichetei în societăţile aflate în tranziţie şi o tratează ca pe excepţie. Anterior tezei lui Pareto, în publicistica politică, Mihai Eminescu a dezvoltat ideea că, în cazul societăţii româneşti, excepţia a devenit regulă, că guvernanţii sunt posesori de titluri dar nu şi de calităţi necesare pentru bună funcţionare a statului. Totodată, ca expresie a selecţiei negative care determină o clasă negativă, pătura superpusă atacată vehement în opera politică eminesciană încalcă raportul compensatoriu între consumul cantităţii de muncă a comunităţii dominate şi utilitatea serviciilor oferite acesteia de către clasa dominantă. De altfel, distribuirea arbitrară a resurselor aflate în măinile elitelor degenerate relevă o vădită relaţie de incongruenţă între elită şi masă, dar şi germenii unui iminent conflict social. Operând în acelaşi registru, lipsa de performanţă şi ineficienţa falsei elite trimite spre inutilitatea socială. În acest caz elitele nu mai îndeplinesc rolul de vector şi motor al societăţii se transformă în elite speculative care dezvoltă state/sisteme demagogice, populiste, bazate pe consumul de resurse în scopul perpetuării la putere. Din astfel de considerente elitele vulpi se transformă/camuflează în elite lei  adoptând o linie agresiv-persuasivă şi promovând forme autoritare (cezarism, bonapartism, dictatură etc).

Diferenţele dintre elită şi masă crează dezechilibre. Opoziţia între cele două categorii constă în ideea că orice societate este ierarhizată, iar societăţile strict egalitare sunt imposibil de realizat. In fapt ierarhia impune de la sine cristalizarea elitei şi existenţa masei. V. Pareto[3], Gaetano Mosca[4] şi Robert Michels[5], consideraţi „machiavellieni” furnizează o serie de argumente pozitiviste antidemocratice, dar mai cu seamă antisocialiste. Sub acest aspect „machiavellinii” se întâlnesc pe aceeaşi poziţie cu adepţii concepţiei aristocratice şi antiliberale (Edmund Burke, Joseph de Maistre, Louis Bonald şi Alexis de Tocqueville)[6]. Acutizarea antagonismului între masă şi elită determină, în cele din urmă, un raport de certă ostilitate între dominaţi şi dominanţi. În astfel de conjunctură, procesul de circulaţie a elitelor poate fi bruscat sau stopat în condiţiile de violenţă socială, deşi, credem noi, aceste momente violent-revoluţionare pot fi considerate evenimente-cheie, influenţate de un factor detonator care are rolul de accelerare a ritmului istoric. Nu punem în discuţie calitatea morală şi legitimitatea factorului declanşator, însă istoria ne arată că astfel de momente de cotitură au fracturat iniţial şi totuşi au dinamizat circulaţia elitelor şi  schimbul de generaţie. Astfel, în urma unei revoluţii societăţile/comunităţile parcurg o primă etapă violentă, caracterizată prin haos, prin suprimarea legalităţii a libertăţilor şi crearea unui climat de abuz şi incertitudine. Observarea şi analiza momentului de ruptură relevă un alt posibil aspect ce ţine de elementul perturabator activ, omniprezent şi determinant care fracturează procesul evolutiv-gradual de circulaţie a elitelor, fapt ce presupune o primă etapă de involuţie socială. Această primă fază, percepută la nivelul domeniilor de activitate dar mai pregnant în sferele de manifestare a puterii politice, se materializează prin epurări, organizarea de spaţii concentraţionare pentru indezirabili şi chiar lichidarea fizică a adversarilor irecuperabili, taxaţi drept inamici ai noului regim, ai rasei, ai revoluţiei şi/ sau duşmani ai poporului.  Revoluţia engleză, revoluţia franceză şi inflamarea spiritul iacobin, dar şi totalitarismele secolului XX sunt exemplele cele mai facile. După translarea fazei violente şi cristalizarea unor noi realităţi de putere, a unei noi ambianţe social-politice, circulaţia elitelor îşi reia cursul procesual în limitele stabilite de noile considerente şi noile criterii de selecţie autorizate de puterea politică. În această fază, noul regim dezvoltă un aparat propriu de propagandă insistând asupra tehncilor de persuasiune şi dezinformare. Nu este ignorat nici factorul coercitiv organizat, sistematizat graţie structurilor informative/represive ale poliţiei politice.

 

[1]Ilie Bădescu, Istoria sociologiei – perioada marilor sisteme – Galaţi, Editura Porto-Franco, 1994, p. 419.

[2] Jaques Coenen-Huther, Sociologia elitelor, traducere de Mihai Ungurean, Iaşi, Editura Polirom, 2007, pp.13- 18.

[3] Ibidem, 16-22.

[4] Ibidem, p. 25.

[5] Ibidem, p.26.

[6] Ibidem, p. 27.

*fragment de dr. Corneliu Ciucanu, din studiul „PROFESORUL TRAIAN BRĂILEANU ŞI CONCEPTUL DE ELITĂ ÎN SPAŢIUL CULTURAL-POLITIC AL DREPTEI ROMÂNEŞTI INTERBELICE”. (sursa: Foaie Națională)

(Visited 1.824 times, 1 visits today)

SIMILAR ARTICLES

0 231

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.