Viaţa şi puterea noastră stau în unire

Viaţa şi puterea noastră stau în unire

by -
1 1188

Patria este sanctuarul naţional al prezenţei noastre neîntrerupte pe aceste plaiuri care sunt ale noastre din veci şi pentru de-a pururi. Dacă alte „neamuri“ au venit şi s-au sălăşluit în acest spaţiu, în curs de secole, noi n-am venit: suntem de-aici! Patria este o fiinţă vie, care are o istorie desfăşurată pe pământul străbun. Sufletul acesteia este poporul căruia îi aparţinem şi care are certitudinea dăinuirii noastre neclintite la această răscruce de lumi. „Toţi românii dintr-o fântână au izvorât şi cură“, spunea Constantin Cantacuzino. Noi ne-am simţit una în toate, şi legături neîntrerupte ne-au ţinut în această unitate de conştiinţă românească.

Întreaga noastră istorie es­te străbătută ca un fir roşu de două carac­te­­ristici principale: con­tinuitatea de vieţuire pe te­ri­­toriul fostei Dacii şi unitatea de limbă, cultură, tradiţii şi cre­­dinţă. Deşi despărţite vea­curi în şir prin hotare politice ne­fi­reşti, cele trei ţări ro­mâ­neşti me­dievale au rămas într-o strân­să comuniune etnică şi bi­se­ricească. Carpaţii n-au fost ni­ciodată zid despărţitor între fraţi, ci, precum spunea Octa­vi­an Goga, ei au fost „coloana ver­tebrală“ a pământului ro­mâ­nesc. Cele trei provincii, la ca­re se adaugă şi Dobrogea, au fost u­nite printr-un şir ne­sfâr­şit de re­laţii economice, po­li­ti­ce, cul­tu­­rale şi mai ales bise­ri­ceşti.

Datorită acestor legături fră­ţeşti, prima unire româ­neas­că înfăptuită de Mihai Viteazul a­pare ca un act întru totul fi­resc. Unind, la 1600, pentru scur­tă durată, pe români sub un singur sceptru, marele voie­vod se intitula „din mila lui Dum­nezeu, Domn al Ţării Ro­mâ­neşti, al Ardealului şi a toa­tă Ţara Moldovei“. Unirea rea­li­­zată de el a străbătut cu­ge­te­le tuturor românilor, veacuri de-a rândul, întărind conştiinţa o­ri­ginii comune. De acum îna­in­te, conştiinţa unităţii apare ca o adevărată doctrină poli­ti­că în scrierile marilor cronicari şi istorici precum: Grigore Ure­che, Dimitrie Cantemir, Miron Cos­tin, Constantin Cantacu­zi­no, Samuil Micu, Gheorghe Şin­cai, Petru Maior, Ion Budai De­leanu, episcopul Chesarie al Râm­nicului şi atâţia alţii.

De pildă, Dimitrie Cante­mir, învăţatul domn mol­do­vean, în Hroniculsău, scria, prin­tre altele, că românii care au fost „din descălecatul de la Tra­ian, de-atunci într-însa (în Da­cia) aşezându-să, într-a­ce­eaşi şi până acum necontenit lă­cuiesc“. Iar dacă vrem să ci­tăm un teolog care a ridicat a­ceas­tă problemă, gândul ni se îndreaptă spre vrednicul mitro­po­­lit Varlaam al Moldovei, care a dat la lumină Cazania sa în a­nul 1643, tipărită, precum el în­suşi spune în a ei Prefaţă, pen­tru „toată seminţia ro­mâ­neas­că“. Prin osârdia sfântului mi­tropolit Simion Ştefan al Băl­gradului a apărut, la Alba Iu­lia, în 1648, Noul Testament, în a­ cărui Predoslovie se pune pro­blema unităţii limbii şi a poporului român.

Sosise timpul să se alcătuiască „o singură domnie“

Circulaţia cărţilor bisericeşti din­tr-o parte în cealaltă a Car­pa­ţilor, precum şi circulaţia das­călilor, a zugravilor de bise­rici, a călugărilor, preoţilor şi ie­rarhilor au contribuit, în e­ga­lă măsură, la întărirea con­şti­in­ţei unităţii de neam. Miş­că­ri­le demografice interromâneşti, foar­te puternice, mai ales în vea­cul al XVIII-lea, când asu­pri­rea naţională şi confesională a atins punctul maxim, au fost un alt factor care a contribuit la întărirea acestei conştiinţe.

În această epocă, s-a ajuns la înlocuirea termenilor de mol­do­vean, muntean, ardelean cu a­cela de român, la prefacerea trep­tată a termenilor de neam în naţiune şi a celor de Moldova şi Ţara Românească în cuvântul comun România. De aceea, Ion Budai Deleanu scria că „nea­mul românesc face în Da­cia o naţiune de frunte“, fiind con­vins că a sosit timpul să se al­cătuiască „o singură domnie“ sub numele „România“.

Lupta întruchipată de Tu­dor Vladimirescu, care dorea „slo­bozenie din afară şi din­lă­un­tru“, a fost continuată în 1848, când revoluţionarii ro­mâni de pretutindeni aveau do­ruri identice de „unire a între­gu­lui neam românesc“ într-o „Ro­­mânie independentă“. Cei a­proximativ 40.000 de participanţi la Marea Adunare de la Blaj se exprimau deschis: „Noi vrem să ne unim cu ţara“, a­ceas­tă dorinţă devenind o nece­si­tate istorică pentru destinul poporului român.

Marile idealuri proclamate de revoluţie au intrat de atunci şi mai mult în conştiinţa mul­ţi­mi­lor. La 24 ianuarie 1859 s-a fă­cut un prim pas spre rea­li­za­rea unităţii de stat, prin dubla a­legere a lui Alexandru Ioan Cu­za, care a dus la constituirea sta­tului independent România. De acum, calea spre împlinirile ul­terioare ale istoriei naţionale era deschisă viguros şi specta­cu­­los. Din acest moment, pri­vi­ri­le tuturor românilor din teri­to­­riile aflate sub dominaţia stră­i­nă se îndreaptă cu în­cre­de­re spre România, cu speranţa re­alizării unităţii statale şi po­li­tice depline.

„Existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă“

Această dorinţă de unitate sta­tală a românilor a fost do­ve­di­tă şi mai convingător în 1877, prin proclamarea independen­ţei de stat a României, consfin­ţi­tă prin sacrificiile materiale ale românilor de pretutindeni şi prin jertfele de sânge ale os­ta­şilor români. Cunoscutul „Me­­morandum“, înaintat de ro­mâ­nii transilvăneni Curţii din Vie­na în 1892, a dezvăluit opi­niei publice europene modul de o­primare a românilor. El a con­stituit un nou prilej de ma­ni­­festare a solidarităţii ro­mâ­neşti bazată pe convingerea că „e­xis­tenţa unui popor nu se dis­cu­­tă, ci se afirmă“, aşa cum spu­nea me­morandistul Ioan Ra­ţiu.

În august 1916, România a in­trat în Primul Război Mon­di­al nu cu gândul de a cuceri teri­to­rii străine, ci din dorinţa de în­tregire naţională şi statală. As­piraţiile poporului spre uni­ta­­te au fost exprimate în decla­ra­ţiile politice ale vremii, în pre­să şi în manifestaţii publice. La 18 octombrie 1918, un ro­mân citea în Parlamentul din Bu­­dapesta celebra declaraţie de autodeterminare, o ade­vă­ra­tă decizie prin care naţiunea ro­­mână îşi asuma dreptul de a-şi hotărî singură soarta. Timp de câteva săptămâni, Consiliul na­ţional a exercitat guvernarea a­supra teritoriilor transil­vă­ne­ne locuite de români. În acelaşi timp, naţiunea română şi-a con­stituit propriile ei organe po­litico-administrative – consi­li­ile naţionale locale.

Data de 1 decembrie 1918 a fost ziua de încheiere a unui pro­­ces îndelung dorit, a unor lup­­te îndelung purtate, a unor vo­­inţe hotărât exprimate, iz­vo­râ­­te din aceeaşi inimă ce fusese pâ­­nă atunci împărţită. Această ini­­mă românească s-a tot adu­nat şi a mers spre ţintă, până când, odată cu miile de transil­vă­­neni înarmaţi cu „creden­ţio­na­le“ de la toţi vecinii, a ajuns, la 1 decembrie 1918, la Alba Iu­lia. Ce dreptate avusese la 1542 car­dinalul Georg Marti­nuzzi,  când îi scria episcopului de Callosa dâen Sarriŕ, Spania: „Din vechime se frământă tran­sil­vănenii cu gândul să se des­fa­că de acest regat al Un­ga­riei şi să trăiască după exemplul Mol­dovei şi Munteniei, şi nu vor în­târzia să facă pasul a­ces­ta“! Iată că, la „plinirea vre­mii“, l-au fă­cut cu demnitate şi eroism.

Unitatea naţională – farul călăuzitor al neamului nostru

În această zi memorabilă, cei 1.228 de delegaţi oficiali au de­cre­tat solemn unirea ro­mâ­ni­lor din Transilvania şi Banat cu Ro­mâ­nia. Cei peste 100.000 de par­ti­cipanţi, adunaţi pe câmpul lui Ho­rea, au aprobat, în urale ne­sfâr­şite, ca într-un adevărat ple­biscit popular, istorica ho­tă­râ­re a­doptată atunci. La Alba Iu­lia s-a desăvârşit procesul regru­pă­rii într-o singură unitate, în­tr-o sin­gură fiinţă a ro­mâ­nilor din spa­ţiul carpato-da­nu­bi­ano-pontic, spaţiu din vremuri imemora­bi­­le al nostru, al c­e­lor născuţi în el. Visul de aur al românilor era să­vârşit astfel prin lupta eroică a maselor largi populare.

„Unitatea României – precum a­rată Ioan Lupaş – nu este nici o­pe­ra unui om, nici a unei pro­vin­cii, nici a unei generaţii. Ea este re­zultatul luptelor sus­ţi­nute vre­me de veacuri de cei mai buni fii ai poporului ro­mân. Unitatea noas­tră naţio­na­lă a fost cimen­ta­­tă nu numai prin sângele sol­da­ţilor noştri, ci şi prin jertfele gân­ditorilor şi scri­itorilor care, mai ales din se­colul al XV-lea în­coa­c­e, au în­du­rat, pentru ideile lor, te­mn­i­ţa şi exilul. Ei au fost pro­motorii mişcărilor şi luptelor ca­re au dus întru sfârşit la a­ceas­tă u­nitate atât de mult vi­sa­tă“. În­tr-adevăr, idealul unităţii na­­ţionale a fost, de-a lungul vea­cu­rilor, farul călăuzitor al nea­mului nostru.

Acum, la împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire, ne ple­căm frunţile în faţa memoriei ce­lor care au clădit gândul şi fap­ta u­nirii, aducându-le prino­sul nostru postum de recu­noş­tin­ţă şi ve­ne­raţie. Ca urmaşi ai ma­rilor fă­u­ritori de ţară, noi tre­buie să le ur­măm exemplul lu­minos, iubind acest pământ iz­băvit, cân­tân­­du-i farmecul şi va­lori­fi­cân­du-i avuţiile prin mun­că înfră­ţi­tă. Având convin­ge­­rea că viaţa şi puterea noas­tră stau în unire, pu­tem fi con­tem­­porani cu cei ca­re au reali­zat acest act epocal din istoria Pa­triei. Astfel, cu fie­ca­re prilej, ca şi la acest popas a­ni­versar, ne mărturisim voinţa ne­­şo­vă­iel­nică de a fi mereu una, ne­lăsându-ne dezbinaţi de nimeni şi nimic, niciodată.

autor: Irineu, Arhiepiscop al Alba-Iuliei

sursa: Ziarul Lumina

(Visited 182 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Germania de Est si Vest au fost uniti in 1991.Romania si Moldova trebuie sa uniti.Germania si Romania au fost divizat si ocupat decitre Armate Sovietice.Germania este lbera acuma si asa tot trebuie pentru Romania.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.