Un precursor al unităţii naţionale: Constantin Romanul Vivu

Un precursor al unităţii naţionale: Constantin Romanul Vivu

by -
0 679

Înscrisă între marile momente ale istoriei României, revoluţia română din 1848-1849 s-a afirmat prestigios în procesul istoric universal, evidenţiind figuri de luptători intrate în legendă, care au slujit cu neţărmurit devotament cauza ei. Printre acestea se conturează şi imaginea tânărului purtător al idealurilor paşoptiste, Constantin Romanul Vivu, care, ca şi alţi revoluţionari, a fecundat cu sângele lui scump dorinţa nestinsă pentru unitatea neamului românesc.

Constantin Romanul Vivu s-a născut pe meleaguri bistriţene, în satul Pintic, comuna Teaca, în anul 1821. Mama lui se numea Paraschiva Moldovan, care după soţul ei va purta numele Roman. Rămas orfan de ambii părinţi din fragedă copilărie, Constantin Romanul a fost crescut şi ocrotit de unchiul său Ştefan Moldovan, preot în Pintic, iar apoi protopop. La 21 de ani, în toamna anului 1842, a fost înscris la seminarul teologic din Blaj, unde a fost întreţinut şi ajutat de un alt unchi al său, Grigore Moldovan, profesor de limba germană la gimnaziul din Blaj. Dar anii de teologie au fost pentru tânărul intelectual plini de frământări, ca un preludiu al vieţii sale zbuciumate. Constantin Romanul a făcut parte din seria de clerici eliminaţi din seminar în anul 1843 pentru un act de revoltă în contra episcopului Lemenyi, exponentul unei politici de deznaţionalizare a românilor şi a despotismului bisericesc. În acelaşi timp unchiul său din Blaj, profesorul Grigore Moldovan, a fost îndepărtat de la catedra sa, fiind nevoit să plece la Braşov unde îşi va trăi ultimii ani din viaţă. Celălalt unchi, Ştefan Moldovan, preotul din Pintic, a suferit, şi el, o pedeapsă disciplinară din partea episcopului răzbunător. În anul următor Constantin Romanul s-a întors la Blaj, în momentul în care o boală grea începuse să-i mistuie trupul. Nu peste mult timp, în primăvara anului 1845, pe când se afla în anul III de studii, Constantin Romanul a părăsit de bună voie Blajul şi s-a întors în satul natal pentru a-şi lua rămas bun de la unchiul său Ştefan Moldovan şi a se sfătui cu acesta în legătură cu intenţiile pe care le avea de a părăsi Transilvania şi a se stabili în Bucureşti.

Pe când ceilalţi colegi se înscriau la academiile de drept din Cluj şi Tg. Mureş, bietului orfan nu-i rămânea decât să treacă munţii spre a se stabili la Bucureşti unde, din toamna anului 1847 şi primăvara anului următor, a activat ca profesor la un pension. Aici, în capitala Ţării Româneşti, Constantin Romanul a fost martorul frământărilor ce au condus la starea revoluţionară din anii 1847-1848.

În vâltoarea acestor evenimente, un rol de seamă în formarea şi cristalizarea concepţiei revoluţionare a lui Constantin Romanul l-a avut cunoaşterea şi împrietenirea lui cu fruntaşii revoluţionari din Ţara Românească: Nicolae Bălcescu, fraţii Goleşti ş.a.

Când flăcările revoluţiei au cuprins şi pământul Transilvaniei, sosiră aici şi ardeleni din Principate, pentru a realiza sfatul lui Bălcescu de a lupta pentru drepturile românilor, dar şi „să caute a aduce pe unguri să înţeleagă că în unirea lor cu românii este salvarea amândorura naţionalităţi”. Printre cei care au urmat cu sfinţenie sfatul lui Bălcescu se afla şi profesorul Constantin Romanul.

La 1 Mai 1848 Constantin Romanul sosi la Braşov, împreună cu alţi ardeleni patrioţi, care se îndreptau către Blaj. În Braşov tânărul profesor s-a oprit mai multe zile, ca să mângâie cele din urmă clipe ale bătrânului profesor nedreptăţit, Grigore Moldovan, care se sfârşeşte într-un amurg de primăvară, câteva zile după ce nepotul său plecase cu mari nădejdi spre Câmpia Libertăţii de la Blaj.

În ziua de 8 Mai 1848 Constantin Romanul poposeşte la Sibiu. El aduce cu sine amintirile unei copilării pline de lipsuri şi ale unei tinereţi, care a fost prea curând osândită a cunoaşte realitatea aspră. Dar spre deosebire de cei mai mulţi – dintre contemporanii săi ardeleni, el avu norocul să respire câţiva ani şi aerul de la Bucureşti, unde, în societatea tinerilor patrioţi, îşi lărgi orizontul politic. Deşi nu se făcuse cunoscut printr-o activitate pe tărâm literar, totuşi avea să fie în curând apreciat pentru firea sa înflăcărată şi pentru curăţenia sentimentelor sale naţionale.

La adunarea de pe Câmpia Libertăţii din 3/5 mai 1848, Constantin Romanul a fost ales între membrii comitetului permanent de la Sibiu de sub preşedinţia lui Şaguna şi Bărnuţiu. După această dată începe o nouă perioadă din viaţa şi activitatea viitorului tribun şi prefect al Revoluţiei din 1848-1849. Revendicările formulate la această adunare, expresie a forţei românilor transilvăneni, a intransigenţei lor revoluţionare şi adâncilor lor sentimente naţionale nu şi-au găsit încă imediat rezolvarea aşteptată. Tânărul Constantin Romanul trece din nou munţii în primele zile din iulie 1848 pentru a servi cauzei revoluţiei din Ţara Românească. În zilele următoare, cu toate că era bolnav şi zăcea pe nişte bănci de şcoală (după cum reiese dintr-o scrisoare a sa trimisă lui Nicolae Bălcescu la 25 iulie 1848), el cere acestuia să-i încredinţeze noi sarcini şi misiuni „fiindcă lucrăm pentru interes comun”.

În această perioadă, când Constantin Romanul se afla într-o situaţie materială disperată, a apelat şi a beneficiat de ajutorul prietenului său, Nicolae Bălcescu. Înfruntând strâmtoarea pecuniară în care se afla, tânărul ardelean s-a dăruit cu trup şi suflet cauzei revoluţiei muntene. După căderea revoluţiei în Bucureşti, urma lui Romanul se pierde şi el apare din nou pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, abia către mijlocul lui octombrie 1848. Dacă înfrângerea de pe Dealul Spirei îi va fi risipit nădejdile şi dacă în refugiul din munţi corpul său firav era în suferinţă, sleit de puteri el şi-a recăpătat în curând echilibrul sufletesc. Tânărul revoluţionar participă la Blaj la cea de a treia adunare a poporului, care a hotărât printre altele, ridicarea armată a poporului român ardelean şi întreruperea legăturilor cu revoluţia din Ungaria. Noul comitet de pacificare pus sub conducerea lui Bărnuţiu organizează naţiunea pentru luptă, împărţind teritoriul locuit de români în 15 prefecturi şi numind în fruntea lor pe tinerii cei mai înflăcăraţi. Lui Constantin Romanul i se acordă conducerea prefecturii din locurile în care s-a născut şi a copilărit cu sediul în Reghin, întocmai cum îşi făcuse planul încă din primăvară cu prietenii lui apropiaţi. Totodată, a fost însărcinat cu organizarea Legiunii a XII-a. La 22 noiembrie 1848 soseşte la Teaca, de unde – după câteva zile de şedere – se îndreaptă spre Pintic, satul său natal, pentru a se întâlni cu unchiul său Ştefan Moldovan. Cu ajutorul acestuia, Constantin Romanul care-şi zice de-acum Vivu, îşi organizează prefectura, formată din 104 sate ce au fost împărţite în 9 tribunate. La 29 noiembrie 1848 el recomandă Comitetului Naţional Român pentru funcţiile de comisari, pe fostul pretor Gavril Dorgo, pe avocaţii români loan Pop Maier, Teodor Pop, Mihai Orbonaş şi Ioan Bardoşi, iar pentru comunele săseşti pe Georg Miller, funcţionar la poştă în Teaca. Comitetul naţional a confirmat alegerea acestor comisari şi a numit ca viceprefect pe preotul Ştefan Moldovan din Pintic. În activitatea de prefect Constantin Romanul Vivu acordă o atenţie sporită pregătirii lagărului militar de la Teaca, unde contingentele de revoluţionari ale legiunii sale au atins cifra de aproximativ 3.000 de oameni. De asemenea, se ocupa efectiv de rezolvarea problemelor administrative, economice şi juridice, întrucât, după însăşi afirmaţiile sale, se perpetuau o serie de neorânduieli, care trebuiau grabnic îndreptate.

La începutul lunii decembrie 1848, Constantin Romanul Vivu, îşi stabileşte cartierul la Reghin, după ce legiunea fusese cantonată iniţial în Teaca, iar mai apoi la Băla. El preia personal comanda legiunii, pentru a dezarma o serie de comune de pe Mureş ce sfidau ordinul de supunere instituit de legiune şi de restaurarea vieţii româneşti pe întreg cuprinsul prefecturii. În seara zilei de 24 decembrie 1848 Constantin Romanul Vivu ajunge cu legiunea sa în faţa porţilor cetăţii din Târgu Mureş. „Neavând curajul unei rezistenţe în faţa dârjilor români şi a viteazului lor prefect, cetatea maghiară îşi deschide porţile şi astfel legionarii mureşeni intră în Târgu Mureş ca biruitori”. În acest fel, întreaga prefectură a lui Constantin Romanul Vivu a fost pacificată, dar totul fu zadarnic. În faţa înaintării spre cetatea Târgu Mureşului a trupelor vrăjmaşe Constantin Romanul Vivu ordonă retragerea la 1 ianuarie 1849 a legiunii sale din această localitate. Evenimentele ulterioare îl determină pe conducătorul legiunii române să se retragă în munţi, la Topliţa, de unde va urmări cu îngrijorare evoluţia evenimentelor. La 20 ianuarie 1849, în timp ce poposea în comuna Stânceni de lângă Topliţa, în casa tribunului Kontai, împreună cu Ştefan Moldovan şi câţiva tribuni credincioşi lui până în cea din urmă clipă, Constantin Romanul Vivu a fost atacat şi prins de o ceată de călăreţi secui din Ditrău. Cu mare alai ei fură transportaţi, pe jos la Tg. Mureş. Când, obosiţi de drumul greu, prizonierii cu mâinile legate în obezi, fură aproape să cadă, sălbaticii însoţitori îi legară de cai, pentru a-i târî mai repede spre porţile oraşului de destinaţie.

Timp de şapte săptămâni a fost ţinut Constantin Romanul Vivu sub zăvorul unei temniţe în care a fost aruncat el şi apropiaţii săi colaboratori. Tribunalul marţial adunase material suficient pentru a-i dovedi „vinovăţia”. La arestare îi fură confiscate două pistoale, ce le purta la brâu şi o sabie ţintuită cu argint şi aur, care se păstrează şi acum la muzeul din Arad. Dar organele judiciare nu doreau să-l traducă în faţa curţii ca pe un erou care s-a luptat pentru neamul său, ci ca pe un hoţ, lacom de jaf sau ca pe un organizator de acte teroriste cu vărsări de sânge. Toate documentele şi corespondenţele din arhiva legiunii a XII-a au pledat însă în favoarea lui. Constantin Romanul Vivu se apăra cu dârzenie şi succes împotriva oricăror învinuiri sau probe menite a defăima persoana sa de prefect, fapt ce a impresionat întreaga asistenţă.

Într-una din primele zile ale lui martie 1849 sub pretext că vor să-i ducă la Cluj şi de acolo la Debreţin, prefectul Constantin Romanul Vivu şi viceprefectul Ştefan Moldovan au fost scoşi din „cercetare” şi escortaţi pe şoseaua care duce la Reghin. Legat în obezi fostul prefect păşea cu fruntea ridicată înaintea soldaţilor şi din când în când, privirea i se încrucişa cu ochii blânzi ai bătrânului viceprefect, care mergea alături cu trupul gârbovit. Când au ajuns la marginea oraşului, pe hotarul comunei Sângeorgiu de Mureş, la un semn convenit, călăii au tăbărât asupra lor, lovindu-i în cap cu ciomegele pregătite dinainte. Sângele lor a înroşit pulberea drumului şi sub ochii impasibili ai soldaţilor, complici la această infamă execuţie, călăii au avut timp să scoată inelele şi tot ce era de preţ din buzunarele victimelor. Cadavrele crunt mutilate şi strivite de copitele cailor au fost aruncate pe margine de şanţ, unde au stat mai multe zile, până ce au fost îngropate în pământ. Aşa s-a sfârşit la numai 28 de ani, viaţa prefectului Constantin Romanul Vivu, om de o înaltă puritate morală, patriot înflăcărat, care şi-a dedicat întreaga activitate cauzei propăşirii neamului său.

Pentru a-i cinsti memoria s-a ridicat, la aproape un secol de la tragicul sfârşit al fostului prefect, un monument pe locul unde ciomegele călăilor i-au curmat viaţa. La inaugurarea lui a participat şi un grup de ţărani din satul Pintic, printre care se afla şi tatăl semnatarului acestor rânduri. Astfel, satul natal al fostului prefect şi-a trimis solia sa la acest eveniment pentru a cinsti memoria unuia din cei mai viteji fii ai săi. Dar frumosul şi luminosul monument ridicat fostului revoluţionar la Sângeorgiu de Mureş nu a avut parte de a dăinui în vreme. După odiosul dictat de la Viena din 30 august 1940, prin care partea de nord a României a fost smulsă din trupul ţării şi cedată Ungariei horthiste, oameni înrăiţi au distrus monumentul.

În zilele noastre de deplină afirmare a ideilor înaintaşilor care au luptat şi s-au jertfit pentru unitatea neamului, pentru cauza poporului, figura revoluţionarului paşoptist Constantin Romanul Vivu este repusă pe locul care i se cuvine. S-au întreprins măsuri de către organele judeţului Mureş pentru a-i reface monumentul din Sângeorgiu de Mureş, care va dura, suntem siguri, în timp, ca omagiu adus aceluia care a luptat şi şi-a vărsat sângele, pentru libertatea şi unitatea neamului românesc. În municipiul Târgu Mureş, o stradă îi poartă numele, pentru ca acest nume să fie păstrat, auzit şi scris de către cei care trăiesc şi muncesc înfrăţiţi, într-o deplină înţelegere, în această localitate atât de frământată în istoria neamului.

Locuitorii actuali ai satului Pintic, printre care figura luminoasă a lui Constantin Romanul Vivu nu poate să se piardă în negura uitării, trebuie să fie mândri că trăiesc pe locurile natale ale dascălului ardelean, erou al mişcării revoluţionare de la 1848-1849, ridicat din mijlocul strămoşilor lor. Să ne amintim că el era însufleţit de speranţa, că-i va fi dat să vadă “mai curând sau mai târziu” toată naţia românească “adunată iarăşi la un loc”, şi de convingerea că mântuirea românilor ardeleni “atârnă de unirea şi bunăstarea Principatelor. Pentru aceste idealuri el n-a pregetat să lupte cu un devotament şi o credinţă de nestrămutat. (autor: Iacob Petru Pantea, sursa: Ziarul Făclia)

(Visited 86 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.