Un mileniu de rezistență a românilor din Transilvania – repere (IV)

1918, aprilie 17/30 – Se constituie la Paris Comitetul Național al Românilor din Transilvania și Bucovina, sub președinția lui Traian Vuia, apoi a dr. Ioan Cantacuzino, care va milita pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

1918, iunie 22/iulie 5 – Se înființează la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga Socială Română pentru a face propagandă în jurul problemei românești.

1918, august 24/septembrie 6 – Se constituie la Paris Consiliul Național al Unității Române, condus de Take Ionescu (președinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți), recunoscut de guvernele francez, american, englez și italian ca exponent al intereselor poporului român.

1918, septembrie 29/octombrie 12 – Comitetul Executiv al Partidului Național Român, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o «declarație», redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza «printre națiunile libere» și recunoașterea comitetului ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un Comitet de Acțiune, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

1918, octombrie 5/18 – Deschiderea lucrărilor Parlamentului ungar la Budapesta. Reprezentantul Partidului Național Român din Transilvania, deputatul Alexandru Vaida-Voevod, a citit în Parlamentul ungar declarația Comitetului executiv al partidului în care românii transilvăneni își afirmau dreptul inalienabil la o viață națională integrală.

1918, octombrie 18/31 – Constituirea la Budapesta a Consiliului Național Român Central, format din 6 reprezentanți ai Partidului Național Român (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad) și 6 social-democrați (Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Bazil Surdu).

1918, noiembrie 4 – Guvernul S.U.A. examinează revendicările românilor și anunță oficial sprijinirea României la Conferința de Pace ca «să-și câștige justele sale drepturi politice și teritoriale».

1918, noiembrie 5/18 – Manifestul Către popoarele lumii al Marelui Sfat Național, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința de a se uni cu România.

1918, noiembrie 7/20 – Consiliul Național Român decide să convoace la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, o Mare Adunare Națională a românilor transilvăneni, care să exprime dreptul la autoguvernare și autodeterminare a poporului român din Transilvania în fața întregii lumi.

1918, noiembrie 15/28 – Consiliul Național Român Central din Transilvania cere guvernului ungar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

1918, noiembrie – Consiliul național, comitatense și locale preiau efectiv puterea în întreaga Transilvanie. Cu câteva zile înaintea duminicii de 1 decembrie 1918, zeci de mii de români din cele mai îndepărtate locuri ale Transilvaniei, Banatului, Bihorului și Maramureșului s-au îndreptat spre orașul-simbol Alba Iulia în trenuri și căruțe, dar mai ales pe jos, într-o mare de flamuri tricolore, pentru a fi părtași la marea lucrare din istoria neamului.

1918, Decembrie 1 – În ziua de duminică, 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, după un scurt te-deum oficiat în cele două biserici românești ale orașului, cei 1228 deputați aleși pentru Adunarea Constituantă adoptă hotărârile istorice: decretarea unirii, drepturi egale pentru naționalitățile conlocuitoare, votul obștesc, direct, egal și secret, reforma agrară radicală, drepturi pe seama muncitorilor, eliminarea războiului ca mijloc de rezolvare a neînțelegerilor internaționale, alegerea Marelui Sfat Național Român.

1918, noiembrie 1919, aprilie – Gărzile naționale ungare în retragere au terorizat populația românească din județele Cluj, Arad, Bihor și Sătmar, săvârșind numeroase acte de cruzime, jafuri și distrugeri: masacrele colective de la Beiuș-Călățele și Ciucea, asasinatele în serie asupra preoților, învățătorilor și fruntașilor politici, arderile de vii pe rug ale țăranilor și alte atrocități.

1919, ianuarie 2/15 – Consiliul Dirigent al Transilvaniei procedează la organizarea administrativă a teritoriilor unite cu România, împărțindu-le în 23 de județe și numind prefecți în fruntea lor, plus alți trei prefecți pe lângă primarii orașelor Arad, Cluj și Sibiu.

1919, martie 6/19 – Consiliul Militar Interaliat de la Paris înmânează reprezentanților Ungariei învinse Nota Vyx privind retragerea trupelor din Transilvania pe o nouă linie de demarcație, Satu Mare-Oradea-Arad, până la încheierea păcii care va hotărî noile granițe politice. Ungaria refuză sistematic să se conformeze notei aliate.

1919, martie 8/21 – Guvernul Karolyi cedează puterea comuniștilor lui Bela Kun, care instaurează Republica Ungară a Sfaturilor, stat ce refuză să recunoască dreptul de autodeterminare a națiunilor subjugate din fostul regat ungar. Consiliul revoluționar guvernamental condus de Kun Bela ordonă atacarea trupelor române de pe aliniamentul Munților Apuseni.

1919, aprilie 16/18 – Armata regală română respinge atacul militar ungar din Munții Apuseni, atingând Tisa la 1 mai 1919.

1919, iulie 20-26 – Ofensiva trupelor ungare pe Tisa, urmată de contraofensiva armatei regale române, soldată cu cucerirea Budapestei (4 august) și capitularea Ungariei bolșevice.

1920, iunie 4 – Semnarea Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

1940, august 30 – Țara noastră este obligată să semneze la Viena așa-zisul «arbitraj germano-italian» (Dictatul de la Viena), prin care partea de nord a Transilvaniei (43 492 km² și 2 667 000 de locuitori, în majoritate români) este smulsă României și predată Ungariei horthyste.

1940, august 30-1944, octombrie 25 – Încurajată de atitudinea trupelor ocupante ungare, care, în loc să păstreze ordinea, s-au dedat ele însele la crime abominabile (masacrele de la Trăznea și Ip, în septembrie 1940, sau de la Moisei, în toamna anului 1944) și prădăciuni, populația ungurească din Transilvania s-a dedat la înfiorătoare fărădelegi, ucigând și jefuind mii de români. Alte sute de mii s-au refugiat la sud de vremelnica frontieră care, mai bine de 4 ani, a separat nordul de sudul Transilvaniei.

1944, octombrie 25 – Eliberarea ultimelor brazde de pământ românesc: orașele Carei și Satu Mare.

1945, martie 6 – Reinstaurarea administrației românești în Ardealul de Nord.

*Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete, Delirul maghiar: propagandă, spionaj și extremism pentru «Ungaria Sfântului Ștefan», p. 346-348, Editura Compania, București, 2011

Vezi și partea 1 , partea 2 și partea 3