Tradiția noastră latină la Centenar: domnie, politică și cultură

Tradiția noastră latină la Centenar: domnie, politică și cultură

by -
0 736

Toate cuvintele din titlul de mai sus, înainte de a exprima idei, adică un fond de gândire, au o formă, iar forma lor este latinească. În altă cuprindere, ele provin din limba latină, fiind moștenite din latina veche sau preluate ulterior în românește, din alte limbi romanice. Termenul de „domnie” este unul dintre cele tradiționale, păstrat în mod organic în românește din perioada antichității.

Latinescul dominus (stăpân, proprietar, conducător) a dat în românește, prin evoluția firească a limbii, „domn”, din care derivă „domnie”. Domnia este o instituție, exprimând autoritatea politică și juridică a domnului. În legătură cu domnia și cu domnii noștri medievali, se fac, de regulă, două erori, devenite clișee: 1) se afirmă că monarhia s-a introdus în secolul al XIX-lea, confundându-se monarhia cu monarhia străină; 2) se afirmă că domnia a fost echivalentă principatului sau ducatului și inferioară altor tipuri de putere medievală.

Ambele necesită grabnică emendare. Mai întâi, trebuie spus că domnul a fost la noi prototipul monarhului, de aceea domnia este, în esență, sinonimă cu monarhia. Din acest punct de vedere, avem monarhie de model european atestată din secolul al XIV-lea, adică de aproape șapte secole. Puterea domnului venea de la Dumnezeu și exprima autoritatea supremă pe pământ, dobândită prin ungerea cu mir și încoronare. Domnul era pentru români puterea cea mai mare pe pământ, echivalentă oricărui monarh uns și învestit cu însemne divine (coroană, hlamidă etc.). Prin urmare, domnul era echivalentul împăratului. De altminteri, în istoria Imperiului Roman, termenii denominatori ai puterii supreme au variat de-a lungul timpului. Astfel, princeps, caesar, augustus, imperator, dominus etc. s-au succedat și au coexistat, exprimând mereu autoritatea cea mai înaltă în stat. A fost între anii 284 și 476 o perioadă în istoria Romei numită a dominatului sau a imperiului târziu, în vremea căreia monarhia a căpătat un caracter sacru, împăratul/ împărații fiind numit/ numiți Dominus et Deus („stăpân și zeu”), la plural Domini et Dei („stăpâni și zei”). Trecută prin filieră bizantină creștină, această concepție a fost preluată în Țările Române și menținută – în forme variate, modificate și, uneori, știrbite – până în secolul al XX-lea. Domnul, odată uns și urcat pe tron, devenea de neatins pentru restul oamenilor, care nu erau „os domnesc”. El era „singur stăpânitor” și „a toate țiitor”, adică „autocrator”, puterea sa provenind de la Dumnezeu și fiind de necontestat. Va fi fost o perioadă în care conducătorii români erau primi inter pares („primii între egali”) – așa cum s-a întâmplat în Evul Mediu occidental, dar întemeierea domniei în secolul al XIV-lea, adică spre finalul lumii medievale propriu-zise, a adus în mâna conducătorului – marele voievod și domn – puterea absolută. Aceasta s-a întâmplat cel puțin ca o concepție, ca o percepție teoretică. În practică, lucrurile au fot mai complicate, datorită a cel puțin doi factori, unul intern și altul extern. Factorul intern a fost boierimea, celelalte familii de voievozi, potentații locali, care s-au lăsat greu supuși sub autoritatea unuia dintre ei, recunoscut domn. Astfel, în interior autoritatea domnului era subminată și chiar contestată uneori de stăpânii locali. Factorul extern a fost dat de marile regate și imperii vecine, care i-au legat pe domnii noștri de ele, de capii lor prin raporturi de suzeranitate-vasalitate. Aceste raporturi nu știrbeau autoritatea internă a domnului, dar îi coborau rangul în relațiile internaționale, unde era, de regulă, echivalat cu principii și nu cu regii sau împărații. Totuși, ca dovadă că acea concepție internă a puterii supreme nu era afectată de aceste imixtiuni și interpretări, unii domni mai prestigioși și cu perioade mai lungi de domnie s-au intitulat, s-au considerat – chiar și în relațiile externe – „țari”, adică împărați. Ca dovadă că termenul de domn avea în românește valoare supremă este atribuirea sa stăpânului ceresc, domnului Iisus Hristos, domnului Dumnezeu. De altfel, româna mai are o particularitate: numele lui Dumnezeu, spre deosebire toate celelalte limbi romanice, provine din cuvintele Dominus Deus, adică „Domnul Zeu”. La italieni, Dumnezeu este Dio, la francezi Dieu, la spanioli Dios, la portughezi Deus etc. Prin urmare, numele de „domn” se află la noi chiar în numele creatorului suprem „al tuturor văzutelor și nevăzutelor”.

Cuvântul „politică” nu este moștenit, ci preluat în limbă. Termenul respectiv include noțiunea de putere. În Evul Mediu, puterea nu emana din surse pământene, ci purcedea dintr-o singură sursă, cerească, de la Dumnezeu. De aceea, puterea nu se putea împărți în executivă, legislativă, judecătorească, precum în timpurile moderne. Pentru concepția puterii de atunci este important de știut că nu existau democrație, egalitate, frăție, drepturi și libertate, ci supunere, credință, autoritate, ierarhie, privilegiu și discriminare. De aceea, deciziile domnilor trebuie judecate prin prisma acestor valori, din epocă și nu în funcție de realitățile moderne. Societatea medievală era una a stărilor – cei care se luptă (bellatores), cei care se roagă (oratores) și cei care produc sau muncesc (laboratores). Între aceste grupări privilegiate de oameni liberi (dependenții nu contau) erau relații de echivalență, de colaborare, dar și de deosebire (discriminare). Domnul putea lua orice decizie de viață și de moarte, fiindcă numai el avea puterea supremă. El delega însă, uneori, părți din puterea aceasta copleșitoare dregătorilor și boierilor, altor supuși. Puterea în societate o aveau privilegiații, care formau „țara”, adică pe cei chemați să decidă din când în când, în adunările de stări. Cronica Moldovei din secolul al XVII-lea (Letopisețul vornicului Grigore Ureche) spune că la 1457 „s-a strâns Țara la Direptate, la Siret” (vechea capitală). Este și acesta unul din înțelesurile cuvântului „țară”, dincolo de accepțiunea sa de bază, cea teritorială.

Cultura ținea în Evul Mediu de Biserică și se referea la spiritualitate și la instituțiile care se ocupau de spiritualitate. Biserica patrona și dirija cultura cultă, scrisă, formată din imagini și simboluri. În general, nimic nu putea fi gândit în Evul Mediu în afara Bisericii și a credinței. Creațiile cele mai prețuite erau cele religioase, teologice, dar și ceea ce numim azi cultură laică se elabora, de regulă, tot în legătură cu biserica. Domnii erau singurii care aveau dreptul de ctitorire, pe care, de la un timp și în condiții speciale, îl puteau delega și unor familii boierești. Bisericile și mănăstirile erau ele însele opere de artă, de arhitectură și de pictură. Sub Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546), cam pe vremea când Michelangelo și ucenicii lui făceau Capela Sixtină, s-a trecut la pictura exterioară a lăcașurilor de cult moldovene, elaborându-se capodopere ale artei universale, aflate azi sub protecția UNESCO. Pe lângă unele biserici și în mănăstiri erau ateliere de icoane și scriptorii, unde se copiau după modele bizantine și bizantino-slave chipuri de sfinți și manuscrise miniate (cu miniaturi) de mare valoare. În aceeași ambianță, s-au făcut traduceri din slavonă în românește (începânsd cu secolul al XV-lea), mai întâi traduceri ale cărților de cult, apoi și altele. Așa s-au scris și primele cronici, din poruncă domnească, prin mijlocirea preoților și călugărilor. Chiar și literatura juridică („canoanele”), cea filosofică și cea beletristică au răsărit în aceleași locuri, dar au „evadat” curând spre lume, la curțile domnești, în orașe și târguri. Sub Radu cel Mare (1495-1508), la Târgoviște, s-a tipărit prima carte, un Liturghier slavon, Țara Românească fiind pe locul al treilea în lume în privința tiparului în această limbă și cu litere chirilice. Prima carte în Transilvania s-a tipărit abia in 1528, la Sibiu. Domnul era stăpânul și conducătorul, cu autoritate juridică, legiuitoare, politică (executivă), șeful bisericii și, prin urmare, și al culturii.

Domnie, politică și cultură sunt trei noțiuni care acoperă trei realități vechi și care arată calitatea românilor de popor civilizat, așezat și statornic. Fără aceste calități, unirea noastră politică ar fi fost imposibilă. Unirea prin cultură și credință s-a făcut cu mult înainte de unirea politică, iar unitatea culturală și spirituală a pregătit unitatea politică. Domnia a coagulat ramurile răzlețe ale românilor prin autoritatea, prestigiul și aura sa divină, iar stările, adică boierii (curtenii), clericii (ierarhii mai ales), târgoveții (orășenii) și țăranii liberi – cei care luptă, cei care se roagă și cei care muncesc – au răspuns chemărilor domniei, pregătind unitatea românească de mai târziu. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Clipa, nr. mai 2018)

(Visited 82 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.