Ştefan a zăvorât Poarta Creştinătăţii în faţa păgânilor

Ştefan a zăvorât Poarta Creştinătăţii în faţa păgânilor

by -
0 139

Astăzi când se ridică sus oamenii de nimic și nelegiuiţii mişună pretutindeni (Psalmul 11) ne amintim tot mai mult de binecredincioșii voievozi pe care Dumnezeu i-a dăruit neamului nostru. Unul dintre cei mai străluciți domnitori ai neamului românesc este Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. Domnia sa a fost cel mai frumos timp din istoria Moldovei ne spune istoricul Constantin C. Giurescu.  Așa cum în viața sa, Ștefan nu s-a odihnit păzind țara de dușmani tot așa voievodul nu se odihnește nici astăzi, păzindu-ne din Împărăția lui Dumnezeu, căci Sfinții nu au morminte. Astăzi când neamul românesc este atât de încercat ar trebui să ne plecăm genunchii în fața icoanei sale și, privindu-i chipul sfânt, să-l rugăm să-i oprească pe vrăjmașii noștri din răutățile lor așa cum i-a oprit pe turcii păgâni la Vaslui.

Era în ianuarie când Ștefan în fruntea unei oști deloc numeroase a obținut cea mai importantă victorie împotriva Cuceritorului Constantinopolului. Poate că după această zi, Ștefan se va fi gândit în urmă la anii de domnie ce se scurseseră până la 10 ianuarie 1475 – ziua marii victorii – dând Slavă Bunului Dumnezeu pentru toate.

Era tânăr când s-a urcat pe tronul Moldovei fiul lui Bogdan, dar Dumnezeu l-a binecuvântat cu discernământ și dreaptă socoteală punându-i în mână sabie de Arhanghel. Cronicarul polonez Miechowski scria despre domnitorul moldovean că era un om fericit căruia soarta i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile. Căci pe când altora le-a dat numai unele însușiri și anume unora prudență împreunată cu șiretenie, altora virtuți eroice și spirit de dreptate, altora biruință contra dușmanului, numai ție ți le-a hărăzit la un loc pe toate. Tu ești drept, prevăzător, isteț, biruitor contra tuturor dușmanilor. Nu în zadar ești socotit printre eroii secolului nostru.

CEL MAI FRUMOS TIMP DIN ISTORIA MOLDOVEI

Ajuns în fruntea țării, Ștefan a chibzuit bine la situația internă, dar și la cea externă a Moldovei. El știa foarte bine că datoria unui domnitor e diferită de cea a unui simplu mirean, știa că pentru un domn interesele de stat sunt mai presus de orice, dar nu și de Dumnezeu, știa că nu putea nimici dintr-o dată pe toți dușmanii țării. Ziua de 4 aprilie 1459 e ziua când domnul recunoaște suzeranitatea Poloniei. Era nevoie să facă acest pas căci Ștefan ,,nu era un om pornit, nu era un suflet doritor de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cârmuire care cântărește puterile, prevede sfârșitul încăierărilor, și, rece între prieten și dușman, între creștin și păgân, se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare țării sale”[1]. Prin acțiunile sale, domnitorul Moldovei a căutat să întărească poziția țării în raport cu alte state și să-i asigure dezvoltarea în interior. Cucerirea Chiliei din anul 1465  – pe care înaintașul său la domnie Petru al II-lea o cedase drept mulțumire lui Iancu de Hunedoara – este o dovadă în acest sens. Cucerirea Chiliei avea un scop politic, militar și economic. Chilia era un punct de apărare împotriva turcilor foarte bun. De asemenea, aici se aduceau mărfuri polone, ungurești, românești și răsăritene pentru care se lua vamă. Prin victoria obținută de moldoveni împotriva ungurilor la Baia din 15 decembrie 1467, Ștefan a arătat puterilor vecine că Moldova nu poate fi cucerită atât de ușor. Biruința a fost dată de Dumnezeu căci, după spusele voievodului, ungurii au prădat țara. Dar aceștia nu s-au oprit aici, ci au ucis copiii, au necinstit bisericile și, spune Binecredinciosul Ștefan că, faptele ungurilor nu le-au făcut nici turcii păgâni.

Anii scurși de la urcarea pe tronul Moldovei, Ștefan nu i-a pierdut în zadar. ,,Niciodată țara n-a fost mai întinsă, mai bogată și mai respectată; niciodată faima domnului ei n-a străbătut atât de departe, deopotrivă în Apusul creștin, ca și în Răsăritul necredincios, provocând admirația prietenilor și respectul dușmanilor; niciodată nu s-au ridicat spre Slava Celui de sus atât de multe locașuri și într-o formă atât de desăvârșită. Întocmai cum grecii cei vechi au avut epoca lui Pericle – acel maximum de strălucire politică și artistică – noi am avut epoca lui Ștefan cel Mare”[2]. Dacă la începutul domniei, Ștefan nu putea să refuze plata tributului, pe care Petru Aron începuse să-l plătească Imperiului Otoman, acum voievodul ar fi făcut-o însă dușmanul era mult prea aproape de Moldova. În fruntea Țării Românești se afla Radu cel Frumos, care era fidel turcilor astfel că exista riscul ca păgânii să atace foarte ușor Moldova prin Țara Românească. Măsura care se impunea era ca Ștefan să instaureze în Țara Românească un domnitor care să nu se plece turcilor. Înlocuirea lui Radu se putea face doar după înfrângerea acestuia prin urmare Ștefan atacă Țara Românescă. Victoriile domnitorului Moldovei împotriva lui Radu îl nemulțumesc pe sultan, care poruncește lui Soliman Pașa – aflat în Albania cu scopul de a cuceri cetatea Scutari – să-l aducă de barbă pe Ștefan, să supună Moldova și să prăde la răsărit și apus de ea. Faptul că turcii, care nu se luptau iarna în părțile noastre, pornesc împotriva Moldovei fără să țină seama de anotimp arată importanța pe care o dădeau aceștia acțiunii de supunere a lui Ștefan.

POSTUL, RUGĂCIUNEA ȘI MEȘTESUGUL BINECREDINCIOSULUI VOIEVOD

Crăciunul anului 1474 a fost prăznuit de moldoveni cu o mai mare evlavie decât în mod obișnuit. ,,La ospețele de Crăciun păharele păreau a cuprinde pentru mulți, pe care trebuia să-i aleagă soarta, Împărtășania, Sfânta Împărtășanie cu neamul lor, înaintea morții. Cu toții se legară a posti patru zile cu pâne și apă dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pământul ostenelilor lor.

Căci în zările albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri, spahii și gloată, ca lupii flamânzi”[3]. Vrăjmașii erau numeroși – câtă frunză, câtă iarbă – 100.000 de ostași gata să lupte, la aceștia se adăugau 20.000 de țărani creștini din Bulgaria precum și 17.000 de ostași trimiși de Laiotă, domnul Țării Românești. În zadar ceruse Ștefan ajutor căci creștinii nu au trimis ajutorul așteptat atât de mult. Ștefan urma să conducă o armată de 40.000 bărbați cei mai mulți dintre aceștia nu erau ostași de carieră, ci voluntari, la aceștia se adăugau 5000 de secui, 1800 de unguri și 2000 de leși.

Aşa cum am arătat, sprijinul oferit de principii creştini era unul minor, numai că nădejdea moldovenilor n-a fost la aceştia ci la Bunul Dumnezeu. Pregătirea lor nu era numai a unor oşteani ci şi a unor creştini, care se apărau împotriva păgânilor şi care apărau întreaga creştinătate. Credinţa şi nădejdea lor a însemnat mult, iar faptul că în fruntea oştirii şi a ţării se afla un domnitor binecredincios a însemnat şi mai mult. Dumnezeu a lucrat în mod minunat ajutându-i pe moldoveni cu o vreme potrivită pentru a-i putea învinge pe păgâni.

Cronicarul Grigore Ureche spunea că păgânii n-au fost învinşi atât cu vitejia cât cu meşteşugul. Ştefan a adoptat tactica hărţuirii şi a înfometării. Vitele, grânele, nutrețul au fost ascunse, ceea ce nu s-a putut ascunde a fost ars. În aceste condiții, turcii nu găseau provizii, iar caii lor au slăbit. ,,Sara și dimineața, zarea se pierdea în neguri, în care se năzăreau stafii de luptători pentru turcii obosiți, care aveau pe sufletul lor povara înfrângerii proaspete de la Scutari. După ce se trecu Siretul, râul de graniță, pustiul se deschisese pretutindeni: înaintea lor, în dreapta, în stânga; satele erau o grămadă de dărâmături; focul pus, fără părere de rău, de ţeranii plecaţi la oaste, ale căror familii erau adăpostite departe în Ţara-de-Sus, sau spre munte, nimicise căsuţele şi bordeiele. Necontenit se aşteptau care cu pâne de la munteni, căci Moldova nu voia să-şi hrănească duşmanii’’[4]. Meşteşugul lui Ştefan nu s-a oprit aici, el a profitat  de avantajele oferite de teren şi de condiţiile oferite de vreme: mlaştini făcute de ploi, mocirle făcute în urma dezgheţului căci după gerul din Decembrie, Dumnezeu a trimis căldura care a desfundat drumurile. Voievodul a chibzuit și a ales locul potrivit de luptă, un loc care să nu permită desfășurarea tuturor forțelor de care beneficiau păgânii și care să-i favorizeze pe moldoveni. ,,Un asemenea loc era în fața orașului Vaslui, la confluența Racovei cu râul Bârlad. Terenul mlăștinos, mărginit de păduri, corespundea de minune intențiilor lui Ștefan”[5]. Istoricul N. Iorga considera că trecerea vrăjmașului prin aceste locuri, aflat în drum spre Iași, era deosebit de periculoasă. ,,Un pod de lemn lega cele două râpi, pod bun pentru drumeții obișnuiți, chiar și pentru carele de marfă ale liovenilor, dar cu totul nepotrivit pentru a ține greutatea cămilelor, a tunurilor, a miilor de cai, a zecilor de mii de oameni – bulucul, veșnic îngrămădit, al turcimii. Din desișuri, guri de tun, ca niște ochi de mort, pândeau podul deasupra prăpastiei umede. În marginea codrului așteptau secuii cu săbiile. Iar în fund ardeau în noaptea de Ianuarie, a treia zi după Sfântul Ioan, nouăsprezece ale lunii, focurile la care se încălzeau țăranii în cojoace, cu arcele pe umeri și ghioagele rezemate de fagi și ștejari. Ștafetele spusese că turcii se apropie, că sunt la cel din urmă popas și vor veni o dată cu ziua”[6].

MOLDOVA – POARTA CREȘTINĂTĂȚII

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475 – dimineață cu negură deasă – oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceaţă ce nu îngăduia să se vadă la mai mult de câţiva paşi. Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. De pe malul drept al Bârladului mai mulţi oşteni erau însărcinați să dea semnalul de luptă sunând din trâmbiţe şi surle. S-a întâmplat aşa cum prevăzuse Ştefan: otomanii când au auzit trâmbiţele şi surlele au crezut că vor fi atacaţi din partea aceea. Mulți dintre ei s-au îndreptat în acea direcţie unde au găsit câţiva oşteni. Pe malul stâng al Bârladului se afla majoritatea oştenilor lui Ştefan. Cronicarul Grigore Ureche ne spune că atunci când turcii au întors spatele și au atacat, au fost izbiţi din spate de armata moldovenească. Istoricul Nicolae Iorga aminteşte de faptul că secuii au fost călcaţi în picioare şi că s-au împrăştiat. Spre deosebire de aceşti străini, care nu se luptau pentru ţara lor, ţăranii moldoveni ştiau ce-i aştepta dacă se retrăgeau. Au stat neclintiţi cu armele – topoare, securi, ciomege, ghioage, coase – în mâni înaintea duşmanului, oricât de puternice au fost izbiturile turceşti. În sufletele lor nu mai era loc pentru frică, nici măcar de moarte. Invadatorii, oricât de puternici, trebuiau zdrobiţi. Altceva nu era cu putinţă. ,,Dumnezeu şi neamul meu!” – atât mai era în sufletele minunaţilor eroi de la Vaslui. Şi au biruit… Au biruit având pe voievodul binecredincios în mijlocul lor, iar pe Bunul Dumnezeu de partea lor.

Păgânii care au rămas în viață au fost urmăriți de moldoveni timp de patru zile. Pe unii i-a înghițit Siretul ori Dunărea, dar mulți dintre ei au căzut prizonieri. ,,Și au biruit atunci Ștefan voievod – povestește letopisețul de la Bistrița – și au avut atunci nenumărată mulțime de oameni și mulți și fără de număr au fost prinși de vii, care mai apoi au fost tăiați”[7].

Sursele despre înfrângerea otomanilor sunt numeroase. O primă categorie a acestor surse sunt cele turcești. Cronicarii turci recunosc înfrângerea suferită de aceștia. Seadedin menționează că a fost un grozav măcel și puțin a lipsit ca să nu fie cu toții tăiați în bucăți și numai cu mare greutate Soliman Pașa și-a scăpat viața prin fugă. Nesri recunoaște înfrângerea: A făcut acolo mulți martiri și foarte mulți au rămas prizonieri. O rudă a sultanului mărturisea că  niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare.

După victorie, Ştefan a trimis o scrisoare către monarhii creștini ai Europei anuntându-i de victoria împotriva otomanilor păgâni pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru cerându-le să se ridice cu toții împotriva turcilor. În scrisoarea sa, Ştefan numeşte Moldova ,,Poarta Creştinătăţii’’. În continuarea scrisorii, Ștefan atenționa monarhii creștini ai Europei: Dar dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de așa ceva – atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. Binecredinciosul voievod se angaja să lupte până la moarte pentru legea creștinească: Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră şi cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu…noi i-am tăiat mâna cea dreaptă.

Felicitările n-au întârziat să apară, se vede limpede că pentru toţi conducătorii creştini din Europa vremii această victorie era una strălucită şi uimitoare.  Ştefan era numit ,,Atletul lui Christos’’ de către Papa Sixt al IV-lea faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numelui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat. Cronicarul polonez Ian Dlugosz îl considera pe domnul moldovean un bărbat demn de admirat după părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales fruncția de comandant și conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înțelegerea și hotărârea creștinilor, pe când ceilalți regi și principi trândăvesc în lene, în desfătări și lupte civile.

Ştefan a primit doar felicitările, ajutorul nu a ajuns! Mai mult decât atât regele Ungariei, cel care fugise de la Baia cu o rană în dos (rană de laş)… şi-a asumat meritele victoriei obţinută de Ştefan. El a îndrăznit să scrie principilor europeni că victoria de la Vaslui a fost obţinută de Ştefan, „căpitanul său“. Din fericire, Ştefan cel Mare a ştiut să îşi apere renumele. Din nefericire, în afară de recunoaştere şi făgăduieli mincinoase, mai mult nu a putut primi de la apuseni. Europa, care scăpase prin  Ştefan şi Moldova de la robia turcească, a lăsat mai departe pe umerii săi această luptă.

Se cuvine să luăm pildă de la înaintașii noștri. Deși conducătorii României de astăzi nu au puterea de a se opune vrăjmașilor, mai mult decât atât se pleacă și reprezintă interesele acestora și nu pe cele ale românilor, nu trebuie să renunțăm la luptă. Atunci când erau puțini și mai slabi decât vrăjmașii, moldovenii nu au renunțat. Dumnezeu ne va da români adevărați în fruntea țării dacă îi cerem și dacă fiecare, acolo unde se află, își îndeplinește rostul pe care i l-a dat Dumnezeu. Dacă fiecare dintre noi ar face ceea ce  poate pentru țară și neam atunci sigur Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa și ne va trimite din nou conducători binecredincioși. Nu trebuie să uităm nicio clipă că din Împărăția lui Dumnezeu, înaintașii mijlocesc pentru noi. (autor: Tudora Cristea)

*sursă fotografie: Facebook – Asociația Obștească Ștefan cel Mare și Sfânt

[1] Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare, Ed. pentru Literatură, București, 1966, p. 78.

[2] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Ed. All, București, 2010, p. 42.

[3] Nicolae Iorga, Op. cit., p. 124.

[4] Ibidem, p. 128.

[5] Constantin C. Giurescu, Op. Cit., p. 50.

[6] Nicolae Iorga, Op. Cit., pp. 129-130.

[7] Constantin C. Giurescu, Op. Cit., p. 50.

(Visited 44 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.